Autor 6468 vizualizări


Primul deceniu al secolului al XX-lea aduce în Europa o vie activitate politico-diplomatică, datorată acțiunilor statelor componente ale celor două blocuri politico-militare concurente la hegemonia continentală și mondială. Tripla Alianță și Tripla Înțelegere iși vor testa reciproc trăinicia și determinarea printr-o serie de crize politico-diplomatice care vor conduce, în cele din urmă, la declanșarea Primului Război Mondial, în vara anului 1914.        

Un teren extrem de favorabil confruntărilor l-a oferit în mod special Peninsula Bacanică. Ultimul razboi european de anvergură s-a deșfăsurat aici între anii 1877-1878 și a determinat importante modificări în harta politică a regiunii. Decăderea din ce în ce mai vizibilă a Imperiului Otoman, cândva putere dominană în spațiul sud-est european, a determinat creșterea apetitului teritorial, atât al tinerelor state balcanice, cât si al unor mari puteri europene cu interese speciale în regiune. Statele din regiune urmăreau cu un deosebit dinamism, eliberarea întregii Peninule Balcanice de sub dominația otomană pentru a-și desăvârsi propriile formule de ralizare a unitații naționale.        

După Conferința de Pace de la Berlin din 1878, Imperiul Otoman, în ciuda pierderilor grave suferite, mai stăpanea teritorii în Macedonia și Albania. Bosnia si Herțegovina și sangeacul Novi-Pazar (teritoriu de legatură între Serbia și Muntenegru, pe care Austro-Uungaria o administra înca din 1878), erau controlate efectiv de Austro-Ungaria, deși se aflau încă sub suzeranitate otomană. În anii următori, situația se va schimba foarte puțin;otomanii erau hotărâți să nu cedeze nicio parte din posesiunile lor, în statele balcanice, și erau mai determinate de întregirea terioriului. În 1908, Bosnia-Herțegovina este anexată de Austro-Ungaria cu prețul declanșării unei noi crize politico-diplomatice, care aproape a dus în pragul declanșării războiului. Cu această ocazie, Bulgaria va profita de situație, și-și va declara independența.     

Pană în 1914, Peninsula Balcanică  rămâne, , butoiul cu pulbere al Europei”, sursa de conflicte între statele din regiune și marile puteri, principala regiune de interes comun  reprezentând-o Macedonia. Cu cât lupta pentru Macedonia s-a intensificat, cu atât mai mulți istorci si antropologi din țarile balcanice au argumentat apartenența macedonenilor la popoarele din care făceau ei parte. Ținta principală a acestor acțiuni era, evident, populația creștină. În paralel cu disputele politice, religioase, diplomatice și științifice, în regiune se desfășoară un adevărat război de gherilă:bande înarmate compuse din ofițeri și soldati, dar și infractori de toate tipurile terorizau populația locală în numele ideii naționale. Adevarata miză a regiunii o constituia imporțanta ei strategică. Grecia, Serbia si Bulgaria doreau toate sa-și anexeze Macedonia sau o cât mai mare parte din teritoriul său din trei motive. În primul rând, această anexare ar fi condus automat la mărirea teritoriului și a populației;al doilea motiv era imporțanta economică și strategică a căilor ferate din văile Strumei și Vardarului.  În fine, un al treilea motiv și cel mai important era ca statul care dobândea Macedonia sau cea mai mare parte a Macedoniei ar fi devenit cel mai puternic stat din Pensinsula Balcanică.

România nu avea interese de natură teritorială asupa Macedoniei, deși guvernul de la București îi considera pe aromâni populație de origine romanică. În urma unei intense activitați diplomatice a guvernului de la București, acțiune conjugată cu cea a elitelor aromâne din Imperiul Otoman, sultanul a emis la 9 mai 1905 o iradeaprin care era recunoscută autonomia aromânilor în învățământ, biserică și administrație locală.

Inamicul tuturor:Imperiul otoman

Conflictul care avea să ducă la alungarea definitivă a Imperiului Otoman din sfera Europei va fi declansat de o alianță a statelor balcanice. Aceasta asociație de state cunoscută sub denumirea de Liga Balcanică a început să se formeze înca din anii 1908-1909, imediat după criza din Bosnia-Herțegovina. Atunci, diplomatia rusă dispusă să-și ia revanșa după înfrangerea suferită în fața Austro-Ungariei în criza bosniacă și-a oferit serviciile de intermediere statelor din regiune. Primele state care au început negocierile au fost Bulgaria și Serbia. Deși aveau obiectie de politică externe diferite, cele doua state au început prin a strânge legăturile economice, culturale și politice între ele, iar apoi s-a trecut la discutarea condițiilor unei noi alianțe.

Guvernul de la Sofia dorea ca alianța care se va încheia să se îndrepte în primul rand împotriva Imperiului Otoman și să aibă ca scop principal o Macedonie autonomă, care, sperau guvernanții bulgari și țarul Ferdinand de Saxa-Coburg, se va uni în timp cu Bulgaria sau va fi anexată, Serbia nedorind o Macedonie autonomă, ci una împărțită.

După aproape un an de negocieri, s-a ajuns la semnarea unei alianțe îndreptate nu numai împotriva Imperiului Otoman, cât și asupra statelor vecine din nord. De asemenea, cele doua state s-au înțeles asupra unei acțiuni comune împotriva oricărui stat care amenința să ocupe teritorii otomane. Tratatul a fost semnat la data de 13 martie 1912 și a fost completat ulterior de o convenție militară. Cea mai importantă parte a tratatului era anexa secretă ce stipula în mod clar împărțirea Macedoniei. Era precizat că de la nord de munții Sar vor reveni Serbiei, iar cele de la est de raul Struma si munții Rodopi vor deveni bulgărești.     

Neînțelegerile asupra împarțirii exacte a zonei Kriva-Palanka cu orașul Veslest la sud-est și cu nordul Lacului Orhid, sau, , zona contestată, ” (cum va fi numită mai tărziu), va constitui principalul motiv de dispută între sârbi și bulgari și va conduce la izbucnirea celui de-al doilea Război Balcanic.        

Următorul tratat s-a încheiat între Bulgaria și Grecia la 29 mai și a avut caracterul unei alianțe defensive. Din punct de vedere teritorial, problemele celor două state nu au fost rezolvate, partenerii având pretenții ce nu lăsau loc vreunui compromis. Marele câștig pentru bulgari era utilizarea flotei de război grecești destul de bine înarmate care urma să blocheze eventualele întâriri otomane. Grecii au încheiat și acorduri neoficiale cu Serbia și Muntenegru în vara anului 1912. Ultimele acorduri bilaterale au fost semnate de Bulgaria în august și de Serbia în septembrie 1912 cu Muntenegru.                                    

Marile Puteri europene s-au îngrijorat de pregătirile de război ale statelor balcanice. Rușii, deși au încurajat formarea Ligii Balcanice, nu-și puteau permite să riște declanșarea unei noi crize în regiune și încercau să tempereze avântul războinic al statelor din peninsulă. Austro-Ungaria a declarat si ea că nu va recunoșate vreo modificare adusă integritații teritoriale a Iimperiului Otoman, însa  aceste acțiuni vin prea târziu. Conflictul a fost declanșat de Muntenegru la 9 octombrie în urma unui diferend de frontieră cu otomanii. Pană pe 30 octombrie Bulgaria, Serbia și Grecia au intervenit în conflict, operațiunile militare nefăcând probleme aliaților.        

În timp ce flota de război greacă impiedica armata otomană să primească întâriri (peste 700.000 de soldați), Aliații au zdrobit pe cei 30.000 de soldați otomani. Atacul principal al armatei bulgare a condus-o pe aceasta până aproape de Constantinopol. La 8 noiembrie grecii au cucerit Salonicul, iar în Macedonia trupele otomane complet încercuite de aliați au fost repede învinse. Armata sârbă a avansat adânc în Macedonia și spre Marea Adriatică.

Guvernul de la Belgrad urmărea ocuparea unor teritorii albaneze, în mod special portul Durres, pentru a obține mult râvnita ieșire la mare. Deși acest teritoriu era albanez, sârbii justificau nevoia obținerii unui port din motive economice și strategice. Sârbii și muntenegrenii au asediat orașul albanez Skhoder, iar grecii au atacat Ianina. Succesele militare ale aliaților balcanici au redus partea europeană a Imperiului Otoman la doar trei orașe asediate la începutul anului 1913:Adrianopol, Skhoder si Ianina. De asemenea, bulgari atacă linia fortificată de la Ceatlega, ultimul punct de rezistență otomană înainte de Constantinopol.

În această situație, Marile Puteri au intervenit pe linia Enos-Midia ca frontieră europeană a Imperiului Otoman. Grecia a primit insula Creta. Prin tratat, sultanul a cedat teritoriile tuturor statelor  balcanice, lăsând pe seama acestora împărțelile acestora.  Acțiunea Marilor Puteri avea să stabilească  împarțirea Albaniei, Macedoniei, și insulelor din Marea Egee. Austro-Ungaria și Italia s–au opus dobândirii de către Serbia a ieșirii la Marea Adriatică, sprijinind astfel constituirea unui stat albanez independent.                                                      

Războiul a afectat înțelegerile din statele balcanice, Serbia și Grecia pierzând ocazia de a-și anexa teritorii albaneze. Bulgaria și-a extins teritoriul în Tracia Occidentală si a obținut și ieșire la Marea Egee, iar interesele sale în Macedonia se întindeau pană la granița cu Albania, retezând teritoriile cucerite Serbiei și Greciei. Cu cel mai mare teritoriu și cea mai bine echipată armată de uscat, Bulgaria a devenit cel mai puternic stat din Peninsula Balcanică, depășită fiind doar de România, neimplicată în conflict.

Problema împărțirii teritoriilor otomane s-a transformat, astfel, într-o chestiune a echilibrului de putere în regiune. Serbia, Grecia și România au cerut compensații teritoriale guvernului de la Sofia pentru restabilirea echilibrului de putere în Balcani. Guvernul grec nu era deloc încântat să aibă armata bulgară langă Salonic și dorea o rectificare teritorială. Guvernul Serbiei, somat de bulgari să respecte tratatul de alianță, a refuzat să se retragă din zona macedoneană aflată în litigu. Guvernul de la București dorea și el modificări asupra zonelor din Cadrilater.

Guvernanții bulgari, siguri pe superioritatea armatei lor, precum și pe convingerea că foștii aliați nu-și puteau armoniza interesele pentru a forma o nouă aliantă, au respins propuneriile diplomatice ale puterilor europene.                                                      

La Conferinta desfășurată la Sankt-Petersburg, delegații bulgari au consimțit la o mică rectificare de frontieră în favoarea României. Prin Protocolul încheiat la 9 mai 1913, Bulgaria ceda României orașul Silistra împreună cu zona adiacentă. Chiar și această rectificare guvernul bulgar a consimțit-o mai mult din cauza presiunilor Germaniei, parteneră a României în cadrul Triplei Aliațe. Țarul Ferdinand, împreună cu generalii și politicienii săi, nu au înțeles deloc gravitatea acestor evenimente și au continuat să aibă o atitudine intransigentă la adresa vecinilor săi. Între timp, Serbia și Grecia au demarat o serie de negocieri pentru încheierea unei noi alianțe;tratatul de alianță defensivă dintre cele două țară s-a încheiat la 1 iunie 1913.

Bulgaria vrea mai mult

În vara anului 1913, liderii Bulgariei au devenit convinși că o lovitură de forță poate rezolva problema macedoneană în avantajul lor. Convinși de superioritatea lor militară, bulgarii au atacat prin surprindere în noaptea de 29-30 iunie Grecia și Serbia, izbucnind astfel cel de-al Doilea Război Balcanic. Muntenegreu, România și Imperiul Otoman au intrat și ele rapid în conflict contra bulgarilor, guvernul de la Sofia neavând altă soluție decât cea a semnării unui armistițiu (la 31 iulie).    

Tratatul de la București, semnat la 10 august 1913, a rezolvat în mare parte problemele Macedoniei și Albaniei. Termenii săi au fost net nefavorabili Bulgariei. România a pierdut Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) pană la linia Turtucaia-Ekrene, Grecia și-a extins granițele cu cca.100 km la nord de Salonic și a primit Epirul cu orașul Inania. Serbia aproape că și-a dublat teritoriul prin luarea în posesie a celei mai mari părți din Macedonia și a dobândit graniță comună cu Muntenegru prin împărțirea sangeacului Novi-Pazar. Bulgariei i-a fost luată o mare parte din Macedonia de est, de pe valea râului Struma, precum și o ieșire la Marea Egee cu portul Dedeageaci.                            

Prin Tratatul de la Constantinopol din 29 septembrie 1913, Imperiul Ootoman primea de la Bulgaria orașul Adrianopol, precum și teritorii aflate la est de râul Marița. Tratatul nu va mulțumi pe deplin statele balcanice, ci doar schițează un nou echilibru de putere în regiune. Granițele trasate la București au rămas valabile, cu mici ajustări, aproape un secol. Acordul a reprezentat și expulzarea Imperiului Otoman din Europa, cu excepția Constantinopolului, Adrianopolului și a unor câteva mici teritorii.      

Războaiele balcanice au condus la realizarea finală a țelului conducătorilor politici din Balcani pe tot cuprinsul secolului al XIX-lea, anume constituirea statelor naționale.                                       

 

 

 

BIBLIOGRAFIE:

Istoria Românilor, vol. VII, Tom II:De la Independență la Marea Unire (1878-1918), București, Ed. Enciclopedică, 2003;

Richard C. Hall, Balkan Wars (1912-1913) Prelude to the First World War, Routeledge, London&New York, 2002;

Charles și Barbara Jelavich, Formarea statelor național balcanice 1804-1920, Cluj Napoca, Ed. Dacia, 1999;

Gh. Nicolae Cazan, Șerban Rădulescu-Zoner, România și Tripla Alianță (1878-1914), Bucuresti, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1979;

Titu Maiorescu, România, Războiele Balcanice și Cadrilaterul, București, Ed. Machiavelli, 1995.