Prăbuşindu‑se dintr‑o dată asupra Atenei...
„A început, se spune, în ţinuturile Etiopiei, şi a coborât de aici în Egipt şi Libia, şi în cele mai multe provincii ale Marelui Rege, prăbuşindu‑se dintr‑o dată asupra Atenei...“ Acesta e începutul celei dintâi şi, fără îndoială, a celei mai cunoscute descrieri de epidemie din toată istoriografia europeană, datorată atenianului Tucidide, în „Istoria Războiului peloponesiac“.
Capitolele 47‑52 ale celei de‑a doua cărţi a „Istoriei“ evocă epidemia care i‑a decimat pe locuitorii Aticii în 430‑429 î.Hr., în rânduri atât de cutremurătoare încât au marcat profund posteritatea, de la poetul latin Lucretius la Procopius, istoricul împăratului Iustinian. În sec. XII, Mihail Choniates, învăţatul episcop al Atenei din sec. XII, scria amicului său, înaltul funcţionar imperial Demetrios Tornikes:„Odinioară, molima care începuse în Etiopia a năvălit în Atica. Ştii despre ce molimă vorbesc, şi cum n‑ai şti, de vreme ce, pe cât cred eu, cunoşti opera acelui scriitor pe de‑a rostul şi ai citit‑o cuvânt cu cuvânt“.
În 431 î.Hr., Atena şi aliaţii săi din Liga maritimă deschideau ostilităţile contra Spartei şi a Ligii Peloponesiace, convinşi că vor izbuti să oblige puterea terestră a Lacedemonei să se încline în faţa copleşitoarei superiorităţi pe mare de care cetatea ateniană dispunea. Doar că, la câteva luni de la începutul războiului, „prăbuşindu‑se dintr‑o dată asupra Atenei“, o epidemie de proporţii nemaiîntâlnite răstoarnă toate aceste planuri.
Agravată de faptul că un număr foarte mare de non‑combatanţi se înghesuiau în interiorul zidurilor de incintă, ajungând să se aciuieze până şi în incintele sacre ale templelor, pandemia a lovit ca un tsunami cetatea, provocând moartea a cel puţin o treime din populaţia ei. Armata e decimată:în 431, Atena dispunea de 13.000 de infanterişti greu înarmaţi (hopliţi) pe câmpurile de luptă şi de alţi 16.000, de strajă la hotare;lor li se adăugau 1.200 de cavaleri. În 424/3, molima omorâse cel puţin 4.400 de hopliţi şi 300 de cavaleri, la care se vor fi adăugat cam 3.000 de vâslaşi de pe corăbii.
Moare însuşi Pericle
Atenienii îl învinuiesc pe Pericle – care îşi pierduse cei doi fii legitimi încă din primele săptămâni ‑ şi îl obligă nu doar să‑şi părăsească funcţia de strateg, ci să şi plătească o amendă enormă, dar apoi se răzgândesc – cum se întâmplă adesea cu mulţimile, comentează sec Tucidide ‑ şi îl recheamă insistent în fruntea cetăţii. În 429 însă, când molima era pe sfârşite, moare însuşi strategul, lăsând cetatea fără liderul care îi simbolizase vreme de 15 ani gloria.
Contemporan cu medicii din şcoala lui Hippocrates ‑ autori nu doar ai primelor scrieri medicale din istoria Greciei, ci şi ai unor vestite performanţe publice, conferinţe de mare audienţă, asemeni sofiştilor contemporani, şi ei interesaţi de medicină ‑ şi molipsit el însuşi de cumplita boală, Tucidide înţelege că e vorba de contagiune, observă simptomele cu acribia unui profesionist, şi le evocă într‑o proză cu atât mai impresionantă cu cât asumă precizia abruptă şi vocabularul rece al descrierilor clinice.
Epidemiologia modernă nu se mărgineşte la simptomatologie, ci defineşte o maladie funcţie de determinări microbiologice. Deşi unele simptome descrise de Tucidide se apropie de cele ale ciumei bubonice, medicii moderni au decis că molima („plague“, „peste“, în limbile moderne) nu a fost aceeaşi boală nici cu epidemia care a lovit Imperiul Roman în vremea lui Marcus Aurelius, nici cu Marea Ciumă din sec. XIV şi XV.
Ei s‑au întrebat multă vreme dacă epidemia va fi fost vărsat negru, tifoidă, scarlatină, sau o maladie contagioasă dispărută între timp, până ce, acum câţiva ani doar, cercetările întreprinse asupra unei gropi comune din cimitirul atenian Kerameikos, din cartierul olarilor, i‑au permis dr. Manolis Papagrigorakis, de la Facultatea de Stomatologie din Atena, să afirme cu certitudine că, în pulpa dentară a defuncţilor, se găsea Salmonella enterica serovar Typhi, microbul febrei tifoide.
Reexaminată în această perspectivă certă, descrierea clinică datorată lui Tucidide se vădeşte a fi mult mai problematică decât părea, sub aparenţa preciziei tehnice ascunzându‑se o maladie „reinventată“ cu un maximum de dramatism ascuns. Asta, cu atât mai mult cu cât autorul a avut grijă să o plaseze în directă continuare ‑ şi contrast – cu discursul pe care Pericle l‑a rostit la funeraliile publice în cinstea primilor atenieni căzuţi în războiul cu Sparta.
Considerat încă de către contemporani drept cea mai strălucită pagină de elogiere a Atenei, discursul funebru al lui Pericle explodează pur şi simplu la impactul cu sumbra evocare a Atenei prăbuşite în anomia şi în moartea pe care neaşteptata catastrofă a maladiei a reprezentat‑o.
Antichitatea greacă dezvoltase o mitologie complexă în jurul maladiilor epidemice, loimos (molima), a căror misterioasă răspândire era pusă pe seama pedepsei trimise de zei pentru o crimă ascunsă sau uitată, şi nu încetau până ce vina nu era ispăşită. Cam în vremea în care şi Tucidide observa, cu impasibilitatea aparentă a clinicianului, dramatica epidemie din 430/428 î.Hr., Sofocle punea în scenă drama lui Oedip, „cel care ştie“, oida, dezlegătorul enigmelor Sfinxului, care însă provoca o misterioasă epidemie fiindcă nu ştia nici pe cine a ucis şi nici cu cine împarte patul conjugal.
Tucidide nu foloseşte recuzita tradiţională a miturilor, ci discursul implacabil al ştiinţei medicale. Dar sensul răcelii sale clinice nu e diferit, în ultimă instanţă, de sensul mitului sofoclean despre tiranul pe care epidemia îl obligă să afle că e un paricid incestuos. Strivită de molimă, trufaşa Atenă află că nu‑şi poate planifica viitorul, şi că se poate prăbuşi într‑o clipă din glorie în moartea cea mai abjectă şi cea mai lipsită de slavă.
Va fi aflat lumea contemporană ceva din ameninţările pandemiei de gripă porcină?
Mai citeşte:
Ciuma, holera, tifosul şi gripa în istorie
Fum şi oţet pentru ciumaţii Bucureştilor
Scăpăm de ciumă, dăm peste holeră!
