Autor 2287 vizualizări


Stimulată de progresul tehnologic, precum şi de noua organizare şi tactică, artileria a ajuns să atingă maturitatea în secolul al XVIII-lea. Noile inovaţii din metalurgie au făcut posibilă producerea de noi ţevi de tun, mai uşoare şi mai scurte, fără a sacrifica în schimb precizia tunului sau siguranţa. În plus, noile afeturi de tun au mărit semnificativ mobilitatea noii artilerii pe câmpul de luptă. Fabricarea de piese de schimb standardizate pentru diferite tipuri de tun a facilitat efectuarea reparaţiilor în termen scurt.

Începând cu secolul al XVIII-lea, tunurile vor înceta să se mai clasifice după diferite denumiri precum culevrină sau demi-culevrină, basilic sau minion. Clasificarea tunurilor a început să se facă după rolul lor, diametru sau greutatea proiectilelor. Războaiele napoleoniene au consacrat artileria ca o ramură independentă în armată. Campaniile militare ale lui Napoleon, el însuşi un fost ofiţer de artilerie, au demonstrat eficacitatea artileriei atunci când este mobilizată masiv în momentele cheie ale luptei. Organizarea unor baraje de artilerie a devenit o tactică obişnuită începând cu secolul al XVIII-lea. Atât Franţa, cât şi Anglia au luat măsura organizării unor comandamente centrale de artilerie capabile să asigure puterea de foc atunci când era necesar. În Franţa şi Austria, apar primele şcoli de artilerie ce se ocupau cu pregătirea tunarilor. De menţionat este folosirea pe scară largă a unui tip de tun denumit Howitzer, construit în Suedia la sfârşitul secolului al XVII-lea. Tunul Howitzer este considerat a fi un hibrid între tunul cu ţeavă lisă şi mortier, fiind original proiectat ca armă de asediu ce putea lansa proiectile explozive pe o traiectorie relativ înaltă. Începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, o mare parte din armatele europene au introdus în dotarea lor tunul Howitzer, având în vedere că acesta era uşor de transportat şi putea ţine pasul cu infanteria pe câmpul de luptă. Tipurile de tunuri din perioada napoleoniană au fost grupate în sistemul Gribeauval (după numele celui care le-a produs, Jean Baptiste Gribeauval). Au fost utilizate în timpul Revoluţiei franceze, a războaielor napoleoniene şi în timpul Războiului american de Independenţă: tunul lung cu proiectile de 24 pound (10 kg), tunul scurt de 12 pound (5,44 kg), tunul scurt cu proiectile de 6 pound (2,72 kg), tun Howitzer cu proiectile explozive de 6 pound (2,72 kg), tunul Howitzer de 24 pound (10 kg), mortier (calibru 324 mm), obuzier Howitzer (calibru 11 inch) și tunul de 12 pound (5 kg) Howitzer pentru războiul de munte. 

În prima parte a secolului al XIX-lea, artileria europeană şi cea americană au rămas în mare parte neschimbate faţă de secolul trecut. Războiul Civil american, Războiul din Crimeea şi Războiul franco-prusac (1870-1871) au evidenţiat deficienţele pe care le aveau piesele de artilerie existente şi practicile militare adoptate. Revoluţia industrială a adus cu ea o serie întreagă de inovaţii cum ar fi încărcătoarele rapide pentru puşti, un praf de puşcă care nu degaja fum excesiv la aprindere, cartuşe metalice, precum şi mecanisme menite să reducă reculul.

Noul avans în metalurgie a permis dezvoltarea oţelului turnat, făcând posibilă producerea unor tunuri mai mari şi mai puternice, capabile să tragă pe o distanţă mai mare. Prin mecanismele care preveneau reculul, artileria cu ţeavă lisă a început să fie din ce în ce mai eficientă pe câmpul de luptă. Practica ghintuirii (executarea de linii spiralate în interiorul ţevii de tun) a început să fie aplicată începând cu 1855, oferindu-i proiectilului tras o stabilitate giroscopică. Până la cele două conflagraţii mondiale și la cursa înarmărilor din vremea Războiului Rece, există câteva modele de piese de artilerie care merită consemnate pentru îmbunătăţirile aduse acestei arme: tunul Armstrong, tunul obuzier Napoleon și tunul de asalt Krupp. Tunul proiectat de inginerul englez, Sir William Armstrong, era un model deosebit de piesă de artilerie de calibru greu cu încărcare pe la culată. În 1854, Armstrong patentează un tip distinctiv de tun făcut din fier forjat, care a încorporat mai multe inele consolidate, care îi dădeau un aspect în treaptă. Aceste întărituri se înfăşurau în jurul unui tun interior, păstrându-l sub compresie. Până în anii 1880, Sir William Armstrong a continuat să proiecteze mai multe modele de piese de artilerie cu încărcare prin culată. Cel mai popular tun Armstrong era varianta cu calibrul 3 inch la o greutate a proiectilelor de 12 pound. Cea mai longevivă piesă de artilerie construită de Armstrong a fost tunul model 1862 „Pattern G“ cu proiectile de 40 pound (18 kg), care va fi folosit până în 1920. Tunul Armstrong a fost una dintre piese principale de artilerie în Războiul Civil American. Un competitor direct și puternic a fost tunul obuzier Napoleon de tip Howitzer (model 1853) – calibru 12 cm. Această piesă, dezvoltată de Franţa în 1853, s-a impus prin siguranţa utilizării, fiabilitate şi putere de distrugere. La o greutate de doar 626 kg, era foarte uşor de transportat pe câmpul de luptă. Avea o distanţă de tragere de 1480 de metri. Putea trage atât cu muniţia clasică de până atunci (ghiulele, canistre cu praf de puşcă), cât şi cu bombe explozive de tip Howitzer. Tunul s-a remarcat atât în Războiul Crimeii, cât mai ales în Războiul Civil American. A mai existat şi un tun obuzier Napoleon cu ţeavă ghintuită, care a fost utilizat până în 1870. Războiului franco-prusac scoate la iveală un nou model de tun de asalt redutabil: Krupp de 1000 pound.


Familia de industriaşi germani Krupp s-a impus treptat în industria de armament din Europa datorită calităţii superioare a oţelurilor prelucrate în uzinele lor. Acest tun de asalt Krupp de 1000 pound (proiectile de aproximativ 400 de kilograme) a fost premiat la Marea Expoziţie Universală de la Paris din 1867. În ciuda refuzului comandamentului armatei franceze de a cumpăra tunuri Krupp, împăratul Napoleon al III-lea a fost un admirator al pieselor de artilerie produse de uzinele germane. După încheierea Războiului franco-prusac, Krupp va produce tunuri de câmp cu calibrul de 88 mm. Observăm că fiecare război a avut piesa sa de rezistenţă în ceea ce privește tunurile. Acest parcurs se menţine la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea și se observă apariţia unor noi tunuri sofisticate, capabile să execute mai multe lovituri pe minut.

Principalele evenimente ale acestui interval, care au pus la încercare atât înzestrarea militară, cât şi doctrinele militare adoptate au fost Al Doilea Război al Burilor (1899-1902), Războiul ruso-japonez (1904- 1905) şi Războaiele balcanice (1912-1913). În Al Doilea Război al Burilor, Marea Britanie a avut următoarele tunuri: Ordnance BL 12-pounder 6 cwt (calibru: 76,2 mm) și Ordnance QF 12-pounder 8 cwt (calibru: 76,2 mm). În cazul primului model principala inovaţie tehnică era aceea că fiecare proiectil al acestui tun nu mai avea ca material exploziv praful de puşcă, ci cordit (pulbere explozivă fără fum, care îl propulsa). Tunul putea trage câte 6-7 salve pe minut, iar distanţa de tragere putea ajunge la aproximativ 5 kilometri. Tunul ordnance QF 12-pounder 8 cwt a apărut în 1892 și a fost creat pentru a sprijini operaţiunile de debarcare a Royal Navy. Având diverse modele mai mari, acest model va fi utilizat şi în Primul Război Mondial.

În Războiul ruso-japonez, se evidenţiază tunuri cu calibre din ce în ce mai mari: precum tunul de asalt rusesc de calibru 106,7 mm (model 1877). Acest tun este unul produs de Krupp şi adaptat de la un calibru de 105 mm, cât era iniţial, la unul tradiţional pentru sistemul rusesc (106,7 mm). Având în vedere că japonezilor le-au lipsit iniţial tunurile de calibru greu, aceştia vor reuşi să captureze o parte din tunurile ruseşti de 106,7 mm mobilizate în Bătălia de la Nanshan (1904). O altă versiune a tunului rusesc de 106,7 mm, și anume M1877, putea lansa proiectile explozive foarte puternice. În timpul Războiului ruso-japonez, s-a dovedit că aceste proiectile erau foarte eficiente împotriva soldaţilor aflaţi în tranşee.

Acest text este un fragment din articolul „Artileria din Evul Mediu şi până astăzi: o istorie regăsită a tunului de câmp” apărut în Historia Special nr. 10, disponibil în format digital, pe paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum