Povestea revoltei din închisoarea Piteşti de la 22 mai 1947

Autor 5445 vizualizări


Al Doilea Rãzboi Mondial s-a încheiat oficial în 1945, dar n-a reuşit sã rezolve prin sânge problemele ideologice. Au fost eliminate de la putere naţional-socialismul şi fascismul, dar comunismul s-a extins ca o pandemie aducând mari suferinţe popoarelor din Europa şi de pe alte continente.

Aliaţii s-au mulţumit sã salveze Occidentul şi Iosif Stalin a avut mânã liberã în est. Unii istorici neagã existenţa unei împãrţiri a lumii între marile puteri în timpul Conferinţei de la Yalta din februarie 1945. Sunt victimã a sistemului de gândire bazat pe interpretarea unor documente frumos redactate pentru a ascunde odioasele realitãţi din teren. Iosif Stalin a primit binecuvântarea lui Winston Churchill în 1944 şi acordul tacit din partea preşedintelui F. D. Roosevelt.

Zona Balcanilor era relativ sãracã în resurse şi doar asigurarea accesului la bogãţiile din Asia şi Africa pe ruta comercială din Marea Mediterană mai conta. Oricum dictatorul de la Kremlin nu se încurca în hârtii şi doar epuizarea Armatei Roşii în crâncenele lupte cu Wehrmacht-ul l-a determinat sã se abţinã de la un rãzboi deschis cu anglo-americanii superiori la domeniul aviaţiei şi al marinei. Colosul sovietic avea nevoie de un oarecare timp pentru refacerea potenţialului ofensiv, dar se ducea o politică de testare a punctelor slabe ale inamicului, de infiltrare în regiuni sensibile prin grupări zise revoluţionare.

        Dictatorul sovietic nu prea era obişnuit cu forme de opoziţie şi a trecut la exterminarea duşmanilor reali sau obiectivi din ţãrile proaspãt anexate. Spatele frontului trebuia asigurat cu orice preţ. A avut grijã sã-şi acopere faptele şi, conform prevederilor Convenţiei de armistiţiu din septembrie 1944, autoritãţile de la Bucureşti urmau sã epureze aparatul de stat de adepţi ai fascismului. Cum nu exista o definiţie clarã a termenului, orice persoanã nedoritã de Kremlin putea sã fie îndepãrtatã din funcţii de conducere şi apoi trimisã în temutele închisori risipite în toatã ţara. Florile rãului înfloreau pretutindeni. Chiar şi mareşalul Ion Antonescu, militar care vãzuse multe în cele douã rãzboaie mondiale, recunoştea cã paznicii români erau mai rãi decât cei sovietici. Se dorea afirmarea în faţa noilor stăpâni. Închisoarea din Piteşti a început sã se afirme ca un loc de exterminare comparabil cu lagãrele germane şi sovietice imediat dupã preluarea puterii de cãtre oamenii Moscovei.

           România a fost obligatã sã plãteascã mari despãgubiri de rãzboi cãtre URSS şi toate resursele au fost îndreptate dincolo de Prut. Autoritãţile celor douã ţãri n-au ţinut cont de seceta cumplitã abãtutã asupra României şi foametea, tifosul şi mizeria s-au extins, moartea secerând fãrã milã tineri şi bãtrâni, femei şi copii1. Familii întregi piereau de foame în timp ce presa oficialã prezenta cifre despre producţiile fantastice înregistrate de agricultorii sovietici2. 

Dacã acest tablou sumbru reprezenta România, situaţia din închisoarea Piteşti nu putea sã fie mai bunã. Un regim totalitar nu poate sã asigure fericirea parţialã a unor categorii de cetãţeni decât prin persecutarea altor categorii. Temniţele erau lipsite de medicamente, iar mizeria era înfiorãtoare.

Febra tifoidã şi tifosul exantematic au început sã-i afecteze mai întâi pe deţinuţii de drept comun, 18 bolnavi fiind internaţi în Spitalul I. C. Brãtianu. Situaţia a devenit gravã şi, la indicaţiile doctorului Popescu, s-au adus medicamente din depozitul Inspectoratului Sanitar Piteşti. Soluţii existau, dar autoritãţile nu s-au deranjat decât atunci când epidemia tindea sã treacã de zidurile penitenciarului. Se poate remarca indiferenţa pentru vieţile deţinuţilor, oricum urmau să fie exterminaţi ca duşmani ai poporului, dar autorităţile dădeau dovadă de o inconştienţă ieşită din comun atunci când favorizau dezvoltarea unui focar de tifos exantematic şi febră tifoidă la circa 120 km de capitala ţării. Nici nu se gândeau la vieţile piteştenilor.

       Deţinuţii s-au plâns şi de alimentele primite. Dr. Ştefan din Sibiu considera cã s-a dat hranã având doar 570 de calorii, dar apoi s-a trecut la noi economii şi s-a ajuns la 300 de calorii. Mâncarea se compunea din ciorbã de lobodã porceascã şi un fel de spanac, iar apa de bãut era plinã de viermi3. Dupã calculele specialiştilor în nutriţie, orice om are nevoie de 2.300 de calorii zilnic dacã se odihneşte4. Avocatul Furlungeanu critica deschis conducerea instituţiei pentru rãul tratament aplicat deţinuţilor, arestarea oamenilor fãrã mandat şi pentru dorinţa de a-i transforma în tuberculoşi prin politica de înfometare. Adică era evidentă dorinţa regimului de a trece la lichidarea românilor prin înfometare şi boli, ceva ce ar fi părut normal în vremuri de lipsuri. 

              Cum protestele în faţa comisiei medicale au rãmas fãrã rezultate vizibile, deţinuţii s-au revoltat în ziua de 22 mai 1947. Paharul a fost umplut de interzicerea vizitelor din partea rudelor şi prin reţinerea pachetelor cu alimente. Nu se trimiteau alimente decât prin poştã, livrãrile se fãceau lent şi mâncarea stricatã a provocat trei intoxicaţii grave. Agitaţia a fost deosebit de puternicã şi, pentru evitarea surprizelor, gardienii s-au retras din secţii « de teama furiei ce o prezentau deţinuţii ».

Țipetele  privind înfometarea n-au dat bine la imaginea strãlucitoare din propagandă a regimului şi conducerea a cãutat soluţii. Mãsurile au dovedit încã o datã lipsa de interes pentru oameni, caracterul antiromânesc total al stăpânilor de la Bucureşti. S-a întãrit paza în şi în preajma închisorii, iar Oficiul P. T. T. a fost obligat sã urgenteze expedierea coletelor trimise de rude5. Secera foametei a continuat să taie vieţi în închisoare şi în afara ei.

           Revolta din închisoarea Piteşti demonstreazã cã regimurile totalitare sunt favorizate de supunerea oamenilor normali în faţa celor care deţin puterea şi de dezbinarea pe diferite criterii a societãţii. Autoritãţile din judeţul Argeş erau preocupate sã-i prindã pe cei care lansau zvonuri privind deportarea reacţionarilor  în URSS decât sã rezolve problemele reale ale ţãrii. Omenirea a fost întotdeauna nefericitã fiindcă s-a lãsat condusã de instincte şi ideologii, iar raţiunea şi cumpãtarea au rãmas doar pentru filosofi.

            Condiţiile din închisoarea Piteşti au demonstrat cã un regim totalitar este incapabil sã asigure hrana oamenilor de rând, chiar dacã declarã oficial cã luptã pentru fericirea poporului. Regimul Groza a reuşit sã depãşeascã standardele din temniţe în întreaga ţarã în acelaşi an de groazã. Dacă deţinuţii mai primeau ceva hrană, situaţia în plasa Cuca uimea prin existenţa a 11.878 de persoane lipsite complet de alimente în februarie 1947. Peste 80% din populaţia Moldovei era subnutritã şi zeci de familii piereau de foame în timp ce produsele alimentare treceau Prutul6. Autorităţile au avut grijã sã-şi acopere faţa inumanã prin trecerea în actele de deces a altor cauze decât foametea. Minciuna a fost dozată cu mult peste necesarul menţinerii la putere şi a devenit trăsătura esenţială a adepţilor ideologiei roşii. Falimentul agriculturii demonstra cã regimul comunist nu se poate menţine decât prin teroare7.

Note:

1. Imediat dupã conflagraţia mondialã s-a înregistrat cea mai scãzutã creştere demograficã din istoria modernã a României, judeţele Argeş şi Muscel fiind grav afectate. Mortalitatea a atins în 1947 22 la mie şi creşterea demografică a fost de 1, 4 la mie (Anuarul statistic al RPR 1957, p. 67). Cauza principală o reprezenta livrarea de produse alimentare pentru Uniunea Sovietică în contul despăgubirilor de război impuse prin Convenţia de armistiţiu din septembrie 1944 şi apoi prin Trataul de pace de la Paris.

2. Interesant este de subliniat cã sovieticii luau şi ajutoarele trimise de americani pentru nefericiţii locuitori ai Moldovei. Reprezentanţii SUA nu mai doreau să livreze produse decât dacă verificau personal ajungerea la destinaţia stabilită.

3. AN, DJ AG, fond Prefectura judeţului Argeş, dos. 11/1947, f. 18.

4. Teodor Marian, Prânzul cel mare, Editura Albatros, Bucureşti, 1974, p. 38.

5. AN, DJ AG, fond Prefectura judeţului Argeş, dos. 11/1947, f. 18.

6. Situaţia era la fel de dezastruoasã şi în unitãţile militare (Ionel-Claudiu Dumitrescu, Armata Românã în anii 1945-1947, în Argessis, IX, Piteşti, 2000, p. 430).

7. Regimul Groza a ordonat intensificarea producţiei de armament şi s-a propus trecerea la achiziţionarea de tehnică militară sovietică în decembrie 1946, adică în plină foamete.