Politica putinistă şi proiectul “eurasiatic” a lui Dughin

Odată ce s-a produs colapsul Uniunii Sovietice, populaţia rusă era nostalgică faţă de Uniunea Sovietică, noul stat  avea dilema adoptării unui curs politic corect. O parte a societăţii mai fidelă comunismului a privit dezintegrarea drept o profundă umilinţă, ei aveau şocul noilor realităţi geopolitice, nu puteau suporta lărgirea NATO, privită ca o ameninţare în adresa noului stat rus. Dorinţa de a redobândi “respectul” internaţional aghidat mare parte din politica postsovietică a Moscovei[1].

Dilema identităţii după colapsul Uniunii Sovietice

Toată problematica politică de la acea vreme roia în jurul urmăririi intereselor naţionale ruseşti[2]. Şi în prezent, se continuă acelaşi tip de politică, unul dur şi pragmatic. Simţind că e inevitabil ca acel Occident să recunoască Marea Putere a estului-Rusia. Tendinţele revanşarde continuă şi în prezent cu şi mai multă fermitate pe măsură ce politica rusească resuşeşte să progreseze tot mai mult.

Existenţa unor incertituidini interne şi externe alimentate de lipsa unei ideologii Marxist-Leniniste care se ghideze cursul politicii au determinat Kremlinul să identifice o nouă sursă ideologică absolut necesară cursului politicii ruse. Astfel, politica rusă avea nevoie urgent de configurarea noilor concepte asupra politicii externe şi a securităţii proprii.

 De la ţarul Alexandru al II-lea, la şeful Bioului Politic şi al Comitetului Central PCUS-Stalin, apoi la preşedintele-Putin se crede că acest stat nu va accepta o altă formă de guvernământ în afară de cea bazată pe control şi supraveghere datorită imensităţii şi tipologiei acestuia.

Esenţa proiectului putinist în politica externă

Putin a ajuns preşedinte la conducerea unui stat slăbit şi răvăşit. În primul său mandat a stabilizat şi a securizat politica internă, a stabilit relaţii cu Vestul, şi au fost constituite politici economice şi de politică externă pe termen lung. În al doilea mandat, odată ce stabilise controlul politic şi deţinea un sprjijin popular enorm, iar verticala puterii era constituită, se dorea modernizarea rapidă a Rusiei.

Odată ce preţurile la energie au fost ridicate astfel încât să “aducă Rusia pe picioare”, populaţia rusă a sesizat acel progres economic.

“Rusia este o civilizaţie unică”, susţinea Putin[3]. Într-adevăr, Rusia e entitatea statală care nu reuşeşte să se plieze în mod perfect nici unei civilizaţii fie ea europeană sau asiatică şi de aceea trebuie să-şi construiască identitatea proprie, care să difere de cultura şi moralul celorlalte civilizaţii.

În acest mod, cu ajutorul Bisericii Ortodoxe care e sprijinită enorm de ruşi, Putin a început o luptă împotriva segmentelor liberale care au mai rămas în societatea rusă. Această idee e susţinută de politicile sale dure şi antiliberale:răspândirea “propagandei homosexuale”, arestarea membrilor Pussy Riot şi a colectivului feminist punk-rock la doi ani de huliganism, nemaivorbind de presiunea asupra mediei care e deja controlată în totalitate de Kremlin.

Poziţia esenţială promovată după 2004 este una în totală opoziţie faţă de liberalism. Conservatismul din alte părţi globului pledează pentru libertatea individuală şi diminuarea puterii statului.

Dar oare cum e conservatorismul rusesc care şi-a injectat ideologia după anii 2000? 

Conservatorismul rusesc e unul atipic, e cel care susţine, în primul rând, puterea statului, centralismul rusesc, iar cetăţenii sunt cei care trebuie să servească interesele statului şi nu invers. Identitatea rusă din prezent face o conexiune strânsă la conservatorismul imperial rusesc. Evident, erau necesare nişte pârghii, origini la care să se apeleze. Imperialismul aparent uitat, a fost reactivat într-o altă platformă a Rusiei de astăzi. Politica rusească, în esenţa ei, este una autoritară, tradiţională, se găsesc uşor afinităţi cu sistemul comunist. Iar funcţionarii construcţiei sovietice au deja o experienţă în spate legată de centralismul statului, nu le-ar fi greu să continue această politică.

Astfel, autoritatea statală, poziţia anti-americană şi anti-europeană, valorile religioase, subminarea cetăţenilor, expansionismul rusesc sunt ingredientele de bază care oferă posibilitatea regimului să deţină controlul necesar.

Neo-Eurasianismul lui Dughin

Alexandr Dughin este un filosof, geopolitician, politician rus. El a creat Partidul Eurasiatic în anul 2002 şi a fost primit poztiv la Kremlin. Următoarele Alegeri Parlamentare i-au adus un eşec, cu toate acestea, există grupuri de ruşi care îl susţin şi îi simpatizează ideile anti occidentale.

Activitatea sa ulterioară a fost una fructificată prin diverse demersuri şi anume:apariţia Uniunii Eurasiatice a Tinerilor;a devenit profesor la Universitatea de Stat a Moscovei şi este directorul Centrului pentru Studii Conservatoare din cadrul aceleași universități. De altfel, apare în mod regulat la canalele de televiziune importante şi în alte surse media care sunt controlate în totalitate de către Kremlin. Iar dacă Kremlinul dezaprobă o persoană specifică, atunci, cu siguranţă, va fi “eliminată” din faţa publicului.

Dughin concepe proiectul Eurasia mult mai larg decât predecesorii lui – acesta ar trebui să încorporeze fostele Republici sovietice, membrele blocului sovietic, şi chiar să stabilească un protectorat asupra statelor membre UE, iar în Est-includerea Manciuriei, Xinxiang, Tibet şi Mongolia[4].

După anii 2000, ideile lui Dugin au atins şi mai multă popularitate. Iar popularitatea lui Dughin creştea covârşitor odată cu puterea lui Putin. Teoriile lui Dugin n-au făcut altceva decât să confere o formă ideologica politicilor putiniste şi chiar să dea o explicaţie acestora.

Deşi Dughin l-a criticat pe Putin din când în când datorită liberalismului său economic şi a cooperării cu Vestul, acesta încă rămâne aliatul constant al Preşedintelui.

Imaginea acestuia a crescut şi mai mult în momentul în care au apărut protestele anti Putin din iarnă (2011-2012), iar Putin dorea să începea punerea bazelor Uniunii Eurasiatice.

"Proiectul Crimeei"

Dughin şi alţi gânditori, ideologi ruşi au susţinut din plin acţiunile Dumei în anexarea Crimeei, chiar îndemnându-l pe Putin să meargă mai departe şi să i-a regiuni din estul, sudul Ucrainei pe care Dughin le comenta în felul următor:“aceste regiuni binevoiesc prezenta Rusiei, o aşteaptă, pledează pentru prezenţa Rusiei”.

Acţiunile lui Putin în Crimeea au fost aprobate de populaţia rusă, 65% din ruşi cred că Crimeea şi regiunile din Estul Ucrainei aparţin Rusiei. Iar rata sa de popularizare a crescut uluitor.

Ideologia lui Dugin a influenţat o întreagă generaţie de conservatori şi activişti radicali, politicieni, cărora dacă le dai o şansă, ar lupta pentru principiile de bază ale ideologiei euroasianistă.

Putem considera că Dughin este ideologul lui Putin?

Acţiunile şi politicile lui Putin nu vin decât să confirme ideile promovate de ideologul Dughin. Evident, este o reciprocitate între aceştia doi:Dughin popularizează din plin poziţia preşedintelui asupra unor subiecte, cum ar fi:centralismul statului, promovarea conceptului de familie tradiţională, intoleranţă la homosexualitate, autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse şi renaşterea Rusiei ca o mare putere în construcţia Uniunii Euroasiatice.

În ciuda marelor diferenţe de proiecte intre Putin şi Dughin ce ţin de politică externă, la momentul actual, Preşedintele şi teoreticianul sunt aliaţi în politică practică într-o măsură oarecare. Dintr-o simplă perspectivă, direcţiile gândirii lor sunt paralele:Putin este mult mai calculat, realist şi pragmatic în ideile pe care le susţine, iar Dughin insistă pe teoria lui agresivă de imperialism eurasiatic.

Elita rusească din cercul lui Putin, la momentul actual, nu are o componentă majoritară a politicienilor democraţi. Mulţi din politicienii şi intelectualii importanţi împărtăşesc, într-o măsură sau alta, idei radicale ce ţin de naţionalismul şi imperialismul rusesc de tipul lui Dughin.

Contrucţia Eurasiatică a lui Dughin nu e nici nouă, nici veche, ar fi o continuitate a “vechii Rusii” şi ar restabili graniţele fostei Uniuni Sovietice sau a Imperiului Rus.

Orientarea Rusiei, o ţară imensa cu o tradiţie îndelungată de conducere centralizată, a fost întotdeauna stabilită de lider. Rusiei îi lipseşte practica democratică, acea educaţie care să sprijine respectarea statului de drept şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, respecatarea instituţiilor democratice. Avem pretenţia ca în imensul stat rusesc să fie respectat regimul politic democratic, atunci când istoria acestui stat are o tradiţie indulangată a centralismului politic stabilit de către un lider. Dar oare Rusia se poate adapta meodelului occidental, să respecte practicile democratice? Ar mai exista Rusia ca stat dacă ar avea la cârma sa un conducător modest în politicile sale?

NOTE

[1]Tony Judt, Epoca Postbelica. O istorie a Europei de dupa 1945, traudecere de Georgiana Perlea, Iasi, Editura Polirom, 2008, pag. 633)

[2]Mihail Dobre, Mostenirea imperiala si securitatea europeana, in “Sfera Politicii”, nr 14, 14 februarie 1994

[3]AntonBarbashin, Hannah Thoburn, Putin’s Brain, in revista Foreign Affairs, 31 martie 2014http://www.foreignaffairs.com/articles/141080/anton-barbashin-and-hannah-thoburn/putins-brain

[4]Андреас Умланд, «Евразийские» проекты Путина и Дугина – сходства и различия, 19.06.2012http://www.geopolitika.lt/index.php?artc=5453