Piraţii, aşa cum nu apar în filme

Autor 12831 vizualizări


Întreabă pe oricine şi va şti să-ţi spună cum arată un pirat. Ca Errol Flynn, în „Căpitanul Blood” şi în „Corsarul”:un pirat romantic, elegant şi spilcuit, cu cămaşa albă şi scrobită – o imagine iconică pe care a impus-o Hollywood-ul la jumătatea secolului trecut. Adolescentul zilelor noastre îţi va spune altceva, şi tot sub influenţa impresionantei puteri de convingere a cinematografiei:un căpitan de piraţi n-avea cum să arate altfel decât Jack Sparrow, din seria „Piraţilor din Caraibe” – excentric, cu barbă, cicatrici, dinţi lipsă, bandană şi pălărie în trei colţuri. Între cele două imagini diametral opuse, sumedenie de personaje, de nuanţe, gravitând în jurul aceleiaşi acţiuni:goana după pradă. Totuşi, cum arăta în realitate un pirat?

„Historia” vă propune un exerciţiu atent, detaliat, de recuperare a istoriei autentice a piraţilor, o istorie crudă, teribilă, lipsită de aureola romantică de mai târziu. Şi pentru că în filmele şi în romanele de aventuri piraţii caută şi ascund comori, istoricul Manuel Stănescu demontează acest clişeu care a făcut carieră:adevărul e că piraţii găseau rareori cufere pline cu monede;la începutul secolului al XVIII-lea, moneda era o raritate în coloniile americane şi în Caraibe, iar cele aflate în circulaţie nu erau standardizate. Tâlharii mărilor jefuiau mai degrabă nave transportând zahăr, rom, tutun, lemn, bumbac şi sclavi, atacând mult mai puţin frecvent foarte bine protejatele transporturi de obiecte preţioase.

La final, un stop-cadru:cine sunt şi ce vor piraţii zilelor noastre. Şi o temere:aceea că Somalia – ţara cu cel mai lung ţărm de pe continentul african şi „bârlogul” piraţilor contemporani – va oferi un exemplu forţelor criminale din alte state slab guvernate.

Citeste si:

Nomenclatorul funcţiilor pe un vas de piraţi

Epoca de aur a pirateriei-între bogăţii, boli şi mizerie

O istorie sinceră a pirateriei

Pentru contemporani, există două imagini ale pirateriei, aflate într-o discrepanţă evidentă:pe de-o parte, una romantică, creată de literatură şi de cinematografie;pe de alta, sunt destul de frecvente ştirile privind o intensă activitate a piraţilor în largul coastelor est-africane, nu foarte departe de locul unde, conform mărturiilor antice, avem primele dovezi ale existenţei pirateriei. În acest ultim caz, piraţii zilelor noastre au luat ostateci inclusiv din rândul marinarilor români.

Fără a putea cuprinde toate aspectele atât de diverse ale acţiunilor piratereşti de-a lungul istoriei, vom analiza perioada cea mai „productivă”, din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, care cuprinde epoca acelor tâlhari ai mărilor din Caraibe, şi din perioada 1690-1724, considerată „epoca de aur a pirateriei”;atunci au activat cei mai cunoscuţi proscrişi, aceia care au inspirat o întreagă literatură romantică, de la Daniel Defoe şi Robert Luis Stevenson la Walter Scott şi lord Byron, pentru a ajunge, la jumătatea secolului trecut, la faimoasele filme de „capă şi spadă” ale Hollywood-ului, cu iconica imagine a lui Errol Flynn. În periplul nostru vom descoperi însă o imagine foarte îndepărtată de clişeele literare şi cinematografice, o lume violentă şi surprinzătoare.

Apariţia pirateriei în Lumea Nouă, în zona actuală a Americii Centrale, a fost strâns legată de evenimentele derulate pe scena politică europeană. Spania îşi pierduse poziţia dominantă pe care o ocupase în lume, tot mai puţine naţiuni fiind dispuse să-i respecte pretenţia monopolului din Indiile de Vest şi în Marea Caraibilor şi să subscrie la celebra doctrină „niciun fel de pace dincolo de linie”.„Linia” era hotarul trasat de celebrul papă Alexander Sextus (Alexandru al VI-lea), acel controversat Borgia, o familie de origine spaniolă, care acordase monarhiei iberice monopol asupra teritoriilor din apusul Atlanticului, ca urmare a descoperirilor lui Columb. În ciuda cruzimii de care spaniolii au dat dovadă în încercarea de a menţine în întregime posesiunile de dincolo de Atlantic, foarte curând, francezii, englezii şi olandezii au început să întemeieze colonii. Primele aşezări au fost trecute prin foc şi sabie de spanioli;pe locul lor însă apăreau multe altele. Comerţul a înflorit şi, cum era de aşteptat, odată cu acesta a apărut şi pirateria.

Citeste si:

Epoca de aur a pirateriei-între bogăţii, boli şi mizerie

Punctul de plecare:insula Hispaniola

Locul de naştere al bucanierilora fost insula Hispaniola, denumită astăzi Haiti sau San Domingo. La 1605, sumedenie de colonişti spanioli de pe coasta de nord-est au fost strămutaţi pe continent, lăsând în urma lor numeroase turme de vite şi porci, ceea ce a atras, evident, vânători. Puţinii indigeni rămaşi i-au învăţat pe noii colonişti cum să conserve carnea pe grătare din lemn numite boucan.Rezultatul procesului era denumit de francezi viande boucanée, vânătorii folosind această carne pe post de monedă de schimb pentru a obţine rom, brandy, provizii, haine, tutun şi arme de pe corăbiile care acostau de-a lungul ţărmurilor. În mod curios, denumirea de bucaniers-a păstrat doar în limba engleză, francezii folosind termenul flibustiers, provenit, se pare, din... olandeză, vrybuiterînsemnând „cel care pradă deliberat”.

Curând, rândurile bucanierilor au fost îngroşate de condamnaţi, foşti lucrători de pe plantaţii (unde fuseseră înlocuiţi de sclavi de culoare, mult mai bine adaptaţi climei) sau chiar sclavi evadaţi. Având în vedere că trăiau din vânat, bucanierii au devenit experţi în mânuirea armelor de foc şi a săbiilor scurte de abordaj, cu ajutorul cărora despicau carcasele animalelor.

Primele femei care ajung în Lumea Nouă:prostituate şi condamnate pentru furt

De obicei, bucanierii trăiau în grupuri mici, de 6-8 indivizi, şi respectau legământul de a împărţi între ei tot ce aveau. Nu puţini făceau parte din grupuri de homosexuali, relaţie cunoscută sub numele de matelotage, după cuvântul folosit de francezi pentru marinari. Cei doi îşi ţineau bunurile în comun şi cel care trăia mai mult moştenea totul.

După sosirea femeilor pe insula Tortuga – insula Broaştei Ţestoase, denumită astfel de cel care a descoperit-o, Cristofor Columb;insulă aflată foarte aproape de coastele Hispaniolei şi care va deveni una dintre locaţiile preferate ale piraţilor din Caraibe – fenomenul matelotagea continuat, singura diferenţă fiind că, în cazul în care unul dintre bărbaţi se căsătorea, de nurii femeii se bucurau ambii mateloţi. La mijlocul secolului, guvernatorul francez al insulei Tortuga a adus din Franţa 150 de femei care urmau să se stabilească definitiv în Lumea Nouă. Evident, s-a vorbit de „tinere fete” sau chiar de „fecioare” care nu se putuseră mărita în Franţa. Dar rapoartele poliţiei din La Rochelle, cercetate de istorici contemporani, demonstrează că acest prim grup de emigrante nu cuprindea decât prostituate şi femei condamnate pentru furt. A urmat o licitaţie, aşa cum avea loc în târgurile de sclavi ale vremii;preţurile la care au fost achiziţionate „soţiile” se spune că au fost enorme, deşi multe dintre ele nu erau nici prea tinere, nici prea frumoase.

Bucanierii se îndeletniceau cu pirateria în timpul anotimpului ploios

Fără îndoială, primii bucanieri n-ar fi putut atrage o persoană de sex opus cu un simţ olfactiv cât de cât normal. Oricât s-ar fi spălat, mirosul de prăjeală şi de maţe de animal nu putea fi îndepărtat. Bucanierii îşi ungeau feţele cu seu pentru a se proteja de insecte şi cămăşile le erau pline de pete de sânge uscat. Pantalonii, centurile, cizmele şi pălăriile rotunde, fără bor, pe care le purtau, erau toate confecţionate din piei neargăsite.Trăiau în colibe cu acoperişul din frunze de palmier şi aveau grijă ca focul să fie aprins pe toată durata nopţii, pentru a ţine departe insectele. Erau înarmaţi cu flinte cu ţeavă lungă şi una sau două săbii de abordaj, cornuri cu praf de puşcă şi săculeţi cu gloanţe.

Una dintre delicatesele pe care le apreciau în mod deosebit era măduva caldă, suptă din oasele unui animal proaspăt ucis. Principala distracţie era jocul de cărţi, timp în care îşi pedepseau ficatul cu un amestec exploziv de rom şi praf de puşcă, care avea să devină reţeta de bază a cocteilurilor din epoca de aur a pirateriei. Bucanierii se adresau unul altuia folosind porecle, iar despre vieţile lor anterioare nu se discuta, existând un adevărat cod în acest sens.

În timpul anotimpului ploios, când vânătoarea mergea prost, bucanierii se îndeletniceau cu pirateria. Atacau în special noaptea, pentru că atunci vântul bătea spre Atlantic şi permitea vaselor care plecau din America spre Europa, încărcate cu bogăţii, să treacă prin strâmtoarea Windward, care desparte Hispaniola de Cuba. În această perioadă de început a erei bucanierilor se foloseau pirogi sau ambarcaţiuni cu o singură velă.

Îngrijoraţi de această formă de piraterie dezvoltată chiar în inima posesiunilor lor, spaniolii au încercat să elimine turmele de animale de care depindea existenţa bucanierilor. Rezultatul nu a fost cel scontat:bucanierii s-au relocat pe insula Tortuga, reorientându-se spre o activitate piraterească permanentă. Pe la 1640, colonia de bucanieri din Tortuga se autointitula „Frăţia de Coastă”, iar activitatea lor s-a dovedit virală pe tot cuprinsul Caraibelor. Aşa s-a născut o epocă scurtă (până la 1700), dar glorioasă, care va culmina cu raidurile celebrului Henry Morgan.

Medic olandez:„Îngrijirea bolnavilor se face aici la tarifuri mai ridicate decât la Paris”

Cele mai multe informaţii referitoare la viaţa bucanierilor le datorăm unui medic olandez, Alexander Exquemelin, care, în 1678, a publicat la Amsterdam lucrarea Bucanierii din America, devenită best-seller, tradusă fiind inclusiv în limba engleză. Medicul a fost nevoit să ia drumul exilului, fiind de religie reformată, ceea ce, conform legilor vremii, îl împiedica să-şi exercite profesia. A trăit la Tortuga, profesia aducându-i venituri considerabile, conform propriei mărturii:„Nu există viaţă mai plăctută decât cea de chirurg în insule. Îngrijirea bolnavilor se face aici la tarifuri mai ridicate decât la Paris”.

Exquemelin ne-a lăsat mărturie modul de organizare al unui echipaj al bucanierilor. În primul rând, se hotăra locurile de unde urmau să se aprovizioneze, în special cu carne, acesta fiind aproape singurul fel de mâncare al piraţilor. De obicei erau atacate fermele de porci spaniole, însă bucanierii apreciau la fel de mult şi carnea de morsă sau de broască ţestoasă, atât proaspătă, cât şi sărată. Următorul punct de pe agendă îl reprezenta modul de împărţire a prăzii. Principiul de bază era „dacă nu există nicio pradă, nimeni nu câştigă nimic”.Căpitanul şi proprietarul navei primeau câte o parte în plus din pradă. Un salariu consistent primea şi tâmplarul navei, care repara şi întreţinea nava. Se stabilea, de asemenea, ce procent urma să fie pus de-o parte pentru provizii, cu cât avea să fie plătit medicul şi ce sumă trebuia plătită pe medicamente. Primul marinar care zărea prada primea şi el o porţie în plus, în timp ce băieţii de cabină se alegeau numai cu o jumătate din porţia obişnuită. Nu în ultimul rând, erau fixate compensaţiile ce se acordau celor care rămâneau infirmi de pe ultima luptelor. „Pentru pierderea braţului drept, 600 de pesos sau 6 sclavi;pentru pierderea braţului stâng, 500 de pesos sau cinci sclavi;pentru piciorul drept, 500 de pesos sau cinci sclavi;pentru piciorul stâng, 400 de pesos sau patru sclavi;pentru un ochi, 100 de pesos sau un sclav;pentru un deget de la o mână, aceeaşi sumă ca pentru un ochi. Compensaţiile se plăteau din suma comună”, scria Exquemelin.

Spre deosebire de piraţii de mai târziu, în cazul bucanierilor nu erau permise furtişagurile individuale. Bucanierii se angajau să nu ascundă nimic din ceea ce jefuiau şi nu furau niciodată de la un alt tovarăş de-al lor. La bordul navelor nu existau lacăte sau încuietori. Celui ce era prins furând i se tăiau nasul şi urechile;în caz de recidivă, autorul era părăsit pe un ţărm pustiu. Era bucanierilor a apus repede, pe la 1700, în timpul războiului de succesiune la tronul Spaniei, când majoritatea au devenit simpli piraţi. Marile flote ale bucanierilor atacând oraşe spaniole din Lumea Nouă, conduse de căpitani celebri precum Morgan, au rămas simplă istorie.

""