Autor 15372 vizualizări


Bătrânii din localitatea de pe malul Dunării încă mai vorbesc despre minunile petrecute acum 75 de ani în poieniţa unde Dumnezeu i s-a arătat ciobanului Petrache Lupu.

Comuna  Maglavit e aşezată la doar patru kilometri de malul Dunării, în dreptul cotiturii pe care o face fluviul înainte de a se îndrepta spre Calafat. Din Cetatea Banilor până în „comuna lui Petrache Lupu“, cum e cunoscută localitatea în toată Oltenia, nu faci mai mult de o oră de mers lejer cu maşina. Cu toate uliţele paralele şi perpendiculare, Maglavit nu iese din tiparul comunelor dunărene de formă pătrăţoasă. Cum intri în cătunul dunărean nu ai cum să nu observi drumul recent modernizat care străbate satul şi care duce până în judeţul vecin, la Drobeta Turnu-Severin.

Pe Ion, nepotul lui Petrache Lupu, îl întâlnim pe „şuşeaua principală“. Copilăria şi-a petrecut-o alături de cioban, „ăl bătrân“ cum îi spunea el, şi i-a fost alături chiar şi când acesta se afla pe patul de moarte. Nea Ion, cum îl cunosc vecinii, are 58 de ani iar palmele îi sunt pline de bătături de la atâta muncă. „Am crescut lângă «ăl bătrân», încă mai mi-aduc aminte acele vremuri. Tot eu am avut grijă să îi mutăm mormântul lângă mănăstire, acolo unde a avut loc minunea, pentru că a fost una dintre ultimele lui dorinţe“, spune nea Ion, trăgând cu tărie dintr-o ţigară. Mintea îi e plină cu povestiri despre ciobanul surdo-mut care a făcut istorie strângând sute de mii de oameni într-o poieniţă aproape de malul Dunării, pentru a îndemna lumea la pocăinţă. „Eu m-am născut în 1952, când deja erau comuniştii la putere.

Atunci veneau oamenii cu miile la Maglavit, ca să fie vindecaţi de boli de către bunicul meu. Îi ascundeam în casă şi la vecini, să nu cumva să ne afle comuniştii, că pe atunci nu aveai voie să călătoreşti aşa. Prin câte am trecut, numai noi ştim...“, spune suspinând bărbatul. Vecinul său, Gheorghe Călin, îşi aminteşte la fel de bine atmosfera din anii ’40, când credincioşi din toată ţară veneau la Maglavit în pelerinaj. „Toţi lăsau bani ca să ajute la construirea bisericii şi a spitalului. Din sat până în poieniţa unde i s-a arătat Dumnezeu lui Petrache erau, din 50 în 50 de metri, grămezi de bani. Sute de kilograme de bani s-au strâns atunci. Poate că pare o poveste, dar noi am trăit în acele vremuri!“, îşi aminteşte bătrânul.

„Au dispărut, muică, toţi!”

Deşi au trecut mai bine de 80 de ani de la „minunea dumnezeiască“, sătenii cred cu tărie în minunile făcute de cioban şi trăiesc cu frică de Dumnezeu. Eugenia Matei (82 de ani) era copilă pe vremea când sute de mii de oameni se strângeau în poieniţa în care a fost construit locaşul sfânt. „Petrache Lupu a fost om cu frică de divinitate. Pe el l-a vindecat Dumnezeu, i-a dat glas şi auz, iar el, la rândul lui, a vindecat pe alţii. Ciobanul Petrache Lupu a murit sărac într-o odăiţă, dar Dumnezeu l-a ajutat cât a trăit, l-a făcut om înţelept!“, spune bătrâna.

Nea Ion Lupu se oferă să ne ducă în casa natală a lui Petrache, ca să ne arate locul unde a trăit ciobanul sărac. În curtea căsuţei modeste, aflată la o aruncătură de băţ de centrul comunei, ne întâmpină Elena Lupu (78 de ani), nora lui Petrache. „Muică, câţi au venit să facă reportaje aici... dar niciunul nu l-a ajutat pe Petrache. Săracul, l-au luat şi comuniştii, a făcut puşcărie la Craiova şi la Băileşti vreo trei luni pentru că avea credinţă în Dumnezeu!“, ne spune femeia înainte de a ne invita în casă. Şi ea îşi aminteşte despre banii strânşi la vremea aceea:„Au dispărut, muică, toţi! Vă spun eu cum:Petrache a avut doi secretari, funcţionari la primărie, aici, care trebuiau să strângă banii pe care îi lăsau oamenii şi să îi ducă la Mitropolie, la Craiova, care trebuia să trimită materiale pentru construirea unei linii de cale ferată de la gară până în poieniţa unde a avut loc minunea. Banii ăştia nu au mai ajuns la Mitropolie. I-au luat secretarii lui, dar să ştii că nu i-a ajutat Dumnezeu! Unu’ a murit la o nuntă tocmai când să dea darul, iar celălalt pe la Poiana Mare, fără lumânare. Amândoi de tineri au murit. Atât de mult i-a ajutat Dumnezeu dacă au furat banii!“, spune bătrâna, a cărei frică de Dumnezeu se citeşte în ochi.

Pereţii odăii unde şi-a dat sufletul Petrache Lupu sunt plini de portrete cu acesta şi soţia lui. Patul de paie şi soba din colţul cămăruţei redau imaginea de altădată a odăiţei de cioban sărac. Nepotul lui Petrache Lupu spune că bărbatul a murit fără un ban, deşi i-au trecut mulţi prin mâini. „Pe bunicul meu nu l-au interesat banii. El nu voia decât să facă bine şi să ajute oamenii. Banii au fost strânşi de secretarii lui care au făcut ce au vrut cu ei. Vedeţi că Dumnezeu nu i-a ajutat...“, spune Ion Lupu, care se oferă să ne ducă până în vale, la Mănăstirea Maglavit.

„Un cioban a început mănăstirea...”

Drumul până la mănăstire are mai bine de doi kilometri şi porneşte din strada principală a comunei. Cum te apropii de mănăstire, îţi sare în ochi turla înaltă de peste 30 de metri care apare în văzduh, printre plopii înalţi. „Uliţa asta a făcut-o Consiliul Judeţean, iar mănăstirea e construită din banii domnului Becali. Poate să zică lumea ce o vrea de el, dar dacă nu era, nu se mai reconstruia mănăstirea. Am eu o vorbă:un cioban a început mănăstirea, un cioban a terminat-o!“, spune nea Ion Lupu.

Mănăstirea este împrejmuită cu un gard solid, iar mormântul „Sfântului de la Maglavit“ este în partea stângă a clădirii, la câţiva paşi de scările de la intrare. În spatele locaşului sfânt, chiar în dreptul altarului, stă zidită la bază o cruce din lemn. Se spune că semnul reprezintă chiar locul unde i s-a arătat Dumnezeu lui Petrache Lupu.

Mănăstirea nu duce nici acum lipsă de vizitatori, oameni cu credinţă venind din toate colţurile ţării pentru a se ruga în locul unde a avut loc minunea. „Au venit de peste tot să se roage la Maglavit. Vin şi oameni bolnavi care au auzit de minunile care s-au întâmplat aici, dar nu numai. Avem ­mulţi credincioşi şi la slujbe“, ne mărturiseşte una dintre cele trei măicuţe ale mănăstirii.