„Pensii nesimţite“ pentru ilegaliştii PCR jpeg

„Pensii nesimţite“ pentru ilegaliştii PCR

📁 Comunismul in România
Autor: Lavinia Betea

Nicolae Ceauşescu luase măsuri să schimbe istoria Partidului Comunist Român şi să-şi falsifice biografia încă din primăvara lui 1965. A dat vechime de ilegalişti, pensii şi drepturi de revoluţionari tuturor celor care avuseseră legături cu stânga politică, scrie Lavinia Betea pentru Adevărul.

În vara lui 1965, în schimbarea carnetelor de partid cu altele noi, având antetul Partidului Comunist Român, Nicolae Ceauşescu le-a făcut o plăcută surpriză veteranilor:carnetul numărul unu şi l-a oferit sieşi, cel cu numărul doi, lui Ion Gheorghe Maurer, numerele următoare fiind atribuite, în ordinea funcţiilor, lui Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Alexandru Bârlădeanu şi aşa mai departe.

Cu veteranii, înainte!

Bătrânii n-aveau, încă, motive de supărare pentru „cooptarea" generaţiei noi la putere: pe umeri mai tineri va trece greul muncilor şi al rutinei. Nu s-au temut veteranii partidului nici măcar de pensionare. În numele cauzei, ei, foştii ilegalişti, se ştiau etern revoluţionari. „Lărgirea organelor" de conducere putea avea şi semnificaţia unei bune convieţuiri cu demnitarii mai tineri, nicidecum o schimbare de generaţii. Ceauşescu a avut grijă să-i amăgească frumos. Relevant în acest sens este episodul relatat de Corneliu Mănescu, ministru de Externe în 1961. Ceauşescu l-a chemat la Snagov, dar Mănescu a intrat primul în „chestiune", oferindu-şi demisia.„I-am spus lui Ceauşescu că înţeleg că el are planuri sau opţiuni personale, m-am gândit că aceasta e o cutumă a civilizaţiei noastre: se schimbă conducătorii, mă schimb şi eu", povestea Mănescu (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr", Bucureşti, Editura Compania, 2008). Dar Ceauşescu l-a refuzat categoric - vor merge, împreună, pe drumul început.

Îi anesteziaseră pe veterani şi deciziile lui Ceauşescu de a creşte forţa partidului, de azi şi din trecut. În primul rând, prin aceea că a desfiinţat stagiul de candidat pentru primirea în partid. Noul conducător voia un „partid de masă", astfel încât să identifice politicul cu poporul, a explicat Paul Niculescu-Mizil („O istorie trăită", Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997).

Ceauşescu a demarat şi „reabilitările". Acestea trebuie privite ca „măsură educativă", susţinea noul conducător care, ca secretar cu organizatoricul, validase sancţiunile şi excluderile din partid. Pedepsele se ridicau dacă oamenii făcuseră „dovadă că s-au îndreptat şi că sunt hotărâţi să lupte pentru aplicarea liniei partidului".

„Revoluţionari" cu grămada Cireaşa de pe tort a fost decizia de a conferi vechime tuturor „luptătorilor revoluţionari" cu activitate permanentă în ilegalitate şi „comportare demnă" în faţa duşmanului de clasă, primiţi în partid după 23 august 1944, de când făceau politică de stânga. Ceauşescu i-a adunat la comunişti şi pe foştii militanţi socialişti şi social-democraţi cu vechime de ilegalişti.

Noul lider al României a împuşcat astfel mai mulţi iepuri deodată. Întâi că i-a crescut prestigiul printre liderii socialişti din lume. În trecut, se făcuse o gravă greşeală, le spunea Ceauşescu în întrevederi particulare, prin încorporarea social-democraţilor în Partidul Muncitoresc Român şi prin aruncarea în închisori a celor care nu agreaseră decizia. Apoi a crescut, ca aluatul dospit, armata ilegaliştilor. Partidul Comunist din România (PCdR, denumire folosită în perioada interbelică) încetase să mai fie cel mai mic partid comunist din Europa, Ceauşescu considerându-i comunişti şi pe toţi cei care activaseră în organizaţiile legale şi ilegale create de partid înainte de vara lui 1944: UTC, Ajutorul Roşu, Blocul Muncitoresc-Ţărănesc, Blocul Democratic, Comitetul Naţional Antifascist, Frontul Studenţesc Democratic, sindicatele şi presa conduse de comunişti etc.

Toată puzderia de grupuri şi grupări care camuflau un militantism roşu, fără deosebire de rezultate şi efective, a scos la lumină o mulţime de pretendenţi la pensiile şi privilegiile ilegaliştilor. Unii susţineau că au pus la dispoziţia partidului case pentru şedinţe sau găzduire, alţii că ajutaseră pe câte unul cu alimente sau cu bani. Astfel că, în vara lui 1969, se constata că, dintre cei 4.209 de ilegalişti cu „drepturi", 3.180 fuseseră recunoscuţi în 1965. Situaţia lor globală menţiona că 5 foşti ilegalişti aveau vechimea de dinainte de 1921, iar din anul creării PCdR rămăseseră 111 supravieţuitori.

Mai mult de jumătate din efectivele ilegaliştilor erau pensionari în 1969. Primeau între 1.000 şi 4.000 lei (puţini, circa 10% din ei, aproape de salariul mediu pe economie, în jur de 1.100 de lei, restul-ceea ce s-ar numi astăzi, „pensii nesimţite").

„Puţini am fost, mulţi am rămas", a concluzionat, cu duh, după aceste acţiuni, un autentic ilegalist.

Noua istorie a partidului

A mai propus Ceauşescu şi o întâlnire a activului partidului şi a membrilor CC cu foşti ilegalişti la o masă, unde „să mai luăm contact cu tovarăşii". Ceea ce s-a şi făcut, pe 8 mai 1965, la sărbătoarea fondării partidului. Astfel răsplătiţi, ilegaliştii se vor achita faţă de noul „patron", cosmetizându-i biografia revoluţionară. Prin prestaţii deosebite au excelat fostul tâmplar Andrei Neagu şi Ion Popescu-Puţuri, care s-au erijat în decanii mişcării proletare româneşti.

În consecinţă, martori şi cunoscători ai militantismului soţilor Ceauşescu. Neagu, fost internat la Târgu-Jiu ca suspect în registrele Serviciului Secret de Informaţii (SSI), era acum general. Lui Popescu-Puţuri, ştiut ca veşnic „fracţionist" între nucleele de conducere ale PCdR de la Bucureşti, Viena, Praga şi Moscova, i se încredinţase directoratul Institutului de Istorie a partidului. „Mărturiile" sale despre Ceauşescu l-au imunizat la acuzaţiile de escrocherii financiare şi declaraţii mincinoase în ancheta Lucreţiu Pătrăşcanu.

Garnisind astfel partidul, Ceauşescu l-a pregătit să înfrunte veacurile şi, mai ales, pe vecinii „eliberatori", cu o nouă istorie. De altfel, la aniversarea a 45 de ani de la fondarea PCdR, noul lider a criticat Cominternul pentru conducătorii străini de neam şi ţară trimişi la Bucureşti. Discursul i-a atras reproşurile lui Leonid Brejnev, liderul Uniunii Sovietice, venit neoficial, aici, în mai 1966. Ceauşescu s-a apărat, reproşându-i liderului sovietic că n-ar fi avut cum să facă o istorie a Cominternului de vreme ce documentele PCdR sunt la Moscova.

În aşteptarea documentelor confiscate de Kremlin, Ceauşescu le-a impus demnitarilor ilegalişti să-şi scrie autobiografiile în scopul redactării istoriei partidului.

N-au corespuns însă aşteptărilor din proiectul redactat de Institutul de Istorie a Partidului.

Lica Gheorghiu şi cura de slăbire

Din vechea gardă, primul a dispărut Gaston Marin. Ceauşescu l-a înlocuit la cârma Comitetului de Stat al Planificării cu Maxim Berghianu. Activistul „crescuse" în facultăţi muncitoreşti şi politice frecventate în reprize scurte dintre două „munci de teren".

S-a înţeles că trecutul de „georgist", cum li se spunea apropiaţilor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a dus la înlocuirea lui Gaston Marin. Nu doar că-i fusese apropiat lui Dej, ci şi rudă prin alianţă, după căsătoria fiicei cu Radu Osman, fiul uneia dintre surorile lui Dej. Pe Mihai Roşianu, celălalt om de casă al predecesorului, Ceauşescu l-a trimis ambasador la Belgrad. Cel mai repede s-a debarasat însă de Gheorghe Rădoi, soţul Licăi Gheorghiu, fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Rădoi a fost trimis la munca de jos:director la Întreprinderea „Autobuzul".

Prinzând repede „orientarea", ambiţioşii din Securitate au pus-o repede de-o nouă operaţiune, „Îmbogăţirea", prin care vizau recuperarea bunurilor „împrumutate" de Lica Gheorghiu din proprietatea statului. Nu Ceauşescu „dictase", ci subalternii au înţeles că aceasta ar fi „politica corectă", a mărturisit nepoata mezină a lui Dej (Lavinia Betea, „Poveşti din Cartierul Primăverii", Bucureşti, Curtea Veche, 2010). Plusase şi Lica, solicitând o audienţă lui Ceauşescu pentru stipendierea unei cure de slăbire în Elveţia. Dacă pe mamă a refuzat-o şi a evacuat-o din luxoasa vilă în formă de L de pe Herăstrăului, Ceauşescu le-a aprobat prin decret, celor trei nepoţi ai lui Dej, câte o pensie de 2.300 lei pe lună. Banii ar fi urmat să le fie daţi până la majorat, iar în cazul frecventării unor instituţii de învăţământ superior, pensia se prelungea până la 25 de ani.

Din Elveţia în Chile

Noul conducător n-a mai agreat nici călătoriile şi concediile prin străinătate ale familiilor de demnitari. Se obişnuiseră nevestele şi copiii să meargă în Occident pentru consultări medicale. Se crease şi-aici o situaţie mai specială, centrată pe Vasile Dumitrescu, recrutorul lui Ceauşescu la comunişti, primul ambasador trimis la Berna, după ridicarea relaţiilor diplomatice la rang de ambasadă între România şi Elveţia, în 1962.

Simpaticul şi dezinhibatul ambasador s-a transformat însă într-un amfitrion al demnitarilor bucureşteni. După relatările fiicei lui Grigore Preoteasa, la Dumitrescu trăgeau în concedii familiile lui Niculescu-Mizil, Bărlădeanu şi Ceauşeştii. Îngrijorat, se pare, de-atâtea „familiarisme", Ceauşescu şi-a mutat mentorul, în 1968, tocmai în Chile, numindu-l ambasador în ţara sud-americană.

Cui nu-i place să se retragă din funcţie!

De bună-seamă că vreme lungă aşteptase şi cugetase Ceauşescu asupra debarasării de vechi ilegalişti şi de foşti superiori. Mişcarea intra, oarecum, în firea lucrurilor şi a cursului vieţii. Căci foştii militanţi şi deţinuţi politici căzuseră în rutină după fierbinţeala imprimată de Stalin în lupta de clasă. A fi conducător i se păruse lui Lenin însuşi, „prozaic, birocratic şi neinteresant". O „murdară birocraţie", a zis părintele revoluţiei bolşevice despre şedinţele şi organizaţiile fără număr pe care le patrona. Cum să nu fi evadat atunci, în distracţii şi plăceri compensatorii, veteranii români sătui de şedinţe şi deplasări în teren?

I-a supravegheat pe subalterni

Fostul cizmar utecist nu îndrăznea să-i convoace în weekend la reşedinţa sa din Snagov. Avea însă grijă să-i monitorizeze şi acasă, şi în vizitele prin ţară, pretextând paza şi protecţia lor. Le-a urmărit soţiile, amantele şi anturajele copiilor. Despre neîngrădirile iubirii proletare, dezinhibată de prejudecăţi burgheze, uitase de multă vreme Ceauşescu.

Acaparat total de putere, în viaţa lui Ceauşescu nu încăpeau alte ispite. Aceeaşi ardoare revoluţionară a impus-o mereu şi celorlalţi demnitari. Când Apostol s-a plâns de prea multe corvezi, Ceauşescu l-a jignit. „Te-ai făcut boier, cui nu-i place să se retragă!", i-a spus de faţă cu câţiva dintre cei tineri, după mărturia lui Dumitru Popescu („Cronos autodevorându-se, Memorii vol. II, Panorama răsturnată a mirajului", Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2006). L-a criticat şi pe Corneliu Mănescu, ministrul de Externe, pentru redactarea unui comunicat, dându-i de înţeles, de faţă cu ei, că Ştefan Andrei şi Dumitru Popescu s-ar fi descurcat mai bine.

Sursa:www.adevarul.ro