Autor 18143 vizualizări


Actul prin care liderul sovietic Nikita Hruşciov, a transferat  Crimeea Ucrainei în 1954, a ajuns să aibe repercusiuni şase decenii mai târziu . Pentru a înţelege actuala criza din Crimeea şi din restul Ucrainei, trebuie să cercetăm mai întâi  mişcările separatiste ale populaţiei majoritare ruse din Crimeea din perioada anilor’90.

Criză din Crimeea este rezultatul diferenţei de viziune dintre vestul  Ucrainei care doreşte apropierea de Occident şi estul Ucrainei cu majoritari ruşi care doresc în continuare relaţii strânse cu Moscova.

Un conflict armat în Crimeea şi în restul regiunilor Ucrainei dominate de etnici ruşi este tot mai probabil. În timp ce Occidentul consideră  actualele acţiuni militare ale Rusiei în Crimeea drept o agresiune, Kremlinul o consideră o intervenţie  menită să apere cetăţenii ruşi împotriva acţiunilor extremiştilor din vest. Politica rusă a intervenţiei militare pentru apărarea cetăţenilor ruşi aflaţi în afara graniţelor Rusiei a fost patentată o dată cu Războiul din Georgia(2008).

 

O scurtă istorie a Crimeii de la hanat şi până la anexarea de către Rusia Ţaristă

Denumirea Crimeea îşi are originea de la  oraşul Qirim(actualul Starii Krim), capitala vechi provincii Crimeea din Hanatul Hoardei de Aur. Qirim înseamnă în limba tătară, dealul meu.

Tătarii au înfiinţat în 1441, Hanatul Crimeii, după distrugerea Hoardei de Aur de către cuceritorul mongol Timur Lenk. Primul conducător al Hanatului Crimeii a fost  Haci I Giray, un urmaş al lui Genghis Han. Hanatul Crimeii a beneficiat de o largă autonomie în cadrul Imperiului Otoman . Crimeea a căzut sub influenţa rusă, după încheierea Tratatului de la Kuciuk Kainargi(1774), fiind anexată de Imperiului Ţarist în 1783.

Istoria relaţiilor ruso-tătare între 1768 până la dispariţia Hanatului Crimeii în 1783, a fost marcată de o constientizare treptată a realităţilor din  Crimeea de către autorităţile Imperiului Ţarist. Rusia Ţaristă condusă de împărăteasa Ecaterina cea Mare(1762-1796), a exploatat  conflictele interne din interiorul hanatului pentru a finaliza anexarea.

Principala preocupare a Ecaterinei cea  Mare, între anii 1767 şi 1768, a fost să elimine prezenta diplomatică franceză din Crimeea, al cărei scop era să menţină o relaţie conflictuală între Rusia Ţaristă şi Înalta Poartă. Influenţa franceză în problemele militare şi politice  ale Imperiului Otoman din a doua jumătate a secolului al XVIII lea, a crescut semnificativ.  Franţa a reuşit şi de această dată să provoace un război între Rusia Ţaristă şi Imperiul Otoman(Războiul ruso-turc dintre 1768-1774). În timp ce  francezii îi convingeau pe otomani să intre în război cu Rusia Ţaristă, împărăteasa E  caterina cea  Mare l-a instruit pe generalul Petr Panin să desfăşoare negocierii cu tătarii din Crimeea cu scopul de ai îndruma să-şi întemeieze un stat independent de Poarta Otomană .În acelaşi timp, tătarilor trebuia să li se dea impresia că ajutorul Rusiei este unul dezinteresat. Ecaterina cea Mare era încrezătoare în succesul acestui plan de subjugare a Crimeii.

Planurile împărătesei Ecaterina cea Mare, de invazie a Crimeii , au fost pregătite până în ianuarie 1771. Consilierul împărătesei, Scherbinin, a împrăştiat copii ale unui manifest care cerea populaţiei de tătari din Crimeea să nu opună rezistenţă armatei generalului Vladimir Dolgoruki.

Liderul tătar, Iakup Aga l-a ajutat pe Scherbinin în demersul său, fiind introdus ulterior în administraţia Crimeiii, după anexarea din  1783. Pâna la sfârşitul războiului în 1774, otomanii au încercat să cumpere loialitatea tătarilor, păstrându-şi speranţa de a nu-şi pierde influenţa în Crimeea. Răscoala lui Pugaciov, i-a împiedicat pe ruşi să-şi concentreze toate eforturile asupra problemelor din Crimeea. Prin Tratatul de la Kuciuk –Kainargi(1774), Rusia Ţaristă a obţinut întemeierea unui stat independent al tătarilor în Crimeea, un prim pas spre anexarea la imperiu.

În iulie 1783, Grigori Potemkin, guvernatorul general al Provinciilor de Sud(Noua Rusie), a reuşit să finalizeze o anexare paşnică a Crimeii şi Kubanului.

După anexarea Crimeii  în 1783, regiunea a fost colonizată cu emigranţi ucraineni şi ruşi. În ciuda faptului că ucrainenilor li s-a promis autonomie prin Tratatul de la Pereyaslav, elita ucraineană şi cazacii nu au primit niciodată autonomia şi libertatea promisă de Rusia Ţaristă. În schimb ucrainenii au reuşit să ocupe funcţii înalte în cadrul Imperiului Ţarist.  Autorităţile ţariste au demarat deasemenea un amplu proces de rusificare a teritoriilor locuite de  ucraineni.Identitatea ucrainenilor, o dată cu dispariţia Hetmanatului cazacilor zaporojeni în 1764,   a ajuns să fie incorporată în  caracterul multietnic şi multicultural al Imperiului ţarist.  Datorită acestui fapt ucrainenii au ajuns să fie numiţi şi micii ruşi.  Nerecunoaşterea unei identităţii naţionale  ucrainene  de către Rusia Ţaristă, a avut ca efect viitor amplificarea tensiunilor interetnice dintre rusofoni şi populaţia ucraineană. Anexarea Crimeii în 1783, a evidenţiat  această tendinţă.

Crimeea în perioada sovietică

În timpul revoluţiei bolşevice din 1917, Crimeea a reprezentat  o fortăreaţă a  forţelor anti-comuniste loiale ţarului. Aici a fost organizată ultima rezistenţă a Ruşilor Albi(fortele anti-comuniste) conduşi de generalul Wrangel  împotriva Armatei Roşii, în fruntea căreia se afla generalul Nestor Mahno. Când mişcarea de rezistenţă a fost înăbuşită, ultimii supravieţuitori ale forţelor loiale ţarului au fost evacuaţi pe calea apei până la Istanbul.

O dată cu formarea URSS în 1921, teritoriul peninsulei este organizat în Republica sovietică autonomă din Crimeea. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, peninsula Crimeea a fost scena unor lupte grele dintre Wehrmacht şi Armata Roşie, care a transformat Sevastopolul într-o ruină. După ce trupele sovietice reocupă Crimeea în 1944, prima acţiune întreprinsă de Stalin în 1944 a fost deportarea tătarilor de aici în Asia Centrală ca pedeapsă pentru colaborarea  cu trupele germane . Aproape 46% din cei deportaţi vor muri din cauza bolilor şi a foametei. O parte din tătarii deportaţi vor reveni la locurile natale din Crimeea, abia după prăbuşirea URSS.

Republica sovietică autonomă Crimeea  a fost desfiinţată pe 30 iunie 1945 şi atribuită RepublicII Sovietice Socialiste Ruse.

Marea surpriză vine în anul 1954, când liderul sovietic Nikita Hruşciov decide să transfere Crimeea, Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Decretul de transfer al Crimeii de la Republica Rusă la Republica Ucraineană  aprobat de Prezidiul Sovietului Suprem al URSS este menţionat în ziarul sovietic Pravda, pe 27 februarie 1954. Transferul este motivat de apropierea economică şi geografică a Crimeii de Ucraina.  Hruşciov a catalogat acest transfer al Crimeii, drept “un cadou” cu ocazia aniversării a 300 de ani  de la „fuziunea” Ucrainei cu Imperiul Ţarist.  Liderul sovietic nu avea cum să prevadă că URSS se va prăbuşi după nici 40 de ani.

Dar de unde această generozitate a lui Hruşciov?

Legăturile culturale ale Crimeii cu Rusia sunt mult mai strânse decât cele cu Ucraina.  Această legătură se explică prin faptul că 70% din  locuitorii Crimeii sunt de etnie rusă.

Transferul  este legat de planul de descentralizare al lui Hrusciov, care nu dorea o altă mare foamete în Ucraina, aşa cum fusese cea din perioada lui Stalin. Era o încercare simbolică al lui Hruşciov, de a eficientiza sistemul economic sovietic.

În tinereţe, Hruşciov a lucrat în minele din Ucraina, urmând ca apoi să se însoare cu o ucraineancă  şi să considere Ucraina, ca pe propria patrie.  

Această decizie de transfer a Crimeii către Ucraina a  fost luată de către Hruşciov  în numai 15 minute, efectele au fost însă imprevizibile pe termen lung pentru relaţiile ruso-ucrainene.

 

Renaşterea naţionalismului rus din Crimeea după colapsul URSS

Statutul Crimeii este una dintre cele mai serioase probleme cu care se confruntă Ucraina post-sovietică. Situaţia separatiştilor ruşi majoritari în Crimeea şi deasemenea protejarea bazei navale ruse de la Sevastopol au dus la tensiuni diplomatice între Ucraina şi Rusia, care aveau încă din anii’90 o mare probabilitate în a se transforma într-un conflict armat.

Iuri Meşcov, reprezentantul ruşilor din Crimeea,   a format în august 1991, Mişcarea Republicană din Crimeea. Pe 26 februarie 1992 Republica Sovietică Autonomă Crimeea a fost  redenumită Republica Crimeea. Parlamentul Crimeii proclamă autoguvernarea pe 5 mai 1992 şi adoptă prima Constituţie a Crimeii . Pe 19 mai 1992, Crimeea a  acceptat să rămână în continuare parte a teritoriului Ucrainei. Pe 24  octombrie, liderul separatiştilor ruşi din Crimeea, Iuri Meşcov, îşi integrează mişcarea în Partidul Republican al Crimeii.

În decembrie 1992, preşedintele Ucrainei, Leonid Kravciuc, a catalogat drept o “boală imperială”, încercarea Parlamentului Rusiei de a stabili un statut special pentru Crimeea.

Crearea biroului reprezentantului  prezidenţial al Ucrainei în Crimeea, pe 17 decembrie 1992, a generat un val  de proteste în peninsulă. La protestele din piaţa Nahimov din Sevastopol, care au avut loc pe 10  ianuarie 1993, a participat Frontul Salvării Naţionale al ruşilor din Crimeea, Adunarea Populară Rusă şi Mişcarea tuturor Votanţilor Republicii Crimeea. Protestatarii cereau ca limba rusă să fie declarată limbă oficială în Crimeea şi deasemenea solicitau restaurarea Uniunii Sovietice. În aprilie 1993, Ministerul Apărării din Ucraina a solicitat Înaltei Rade(forul legislativ ucrainean) să anuleze Acordul de la Ialta semnat în 1992 prin care era împărţită flota sovietică de la Marea Neagră . Politicienii ucraineni cereau ca flota să aparţină în totalitate Ucrainei sau, în caz contrar, să fie declarată ca fiind flotă străină pe teritoriul Ucrainei.

Pe 13 aprilie 1993, Prezidiumul Parlamentului Crimeii a dispus crearea funcţiei de Preşedinte al Crimeii. O săptămână mai târziu, deputatul Valentin Agafonov, a declarat că este gata să supravegheze referendumul referitor  la independenţa Crimeii şi includerea republicii  ca entitate separată în Comunitatea Statelor Independente.

Pe 28 iunie 1993, liderul Societăţii ruse din Crimeea, Viktor Prusakov, a declarat că este gata de o rebeliune armată pentru a pune sub administraţie rusă  oraşul Sevastopol. Funcţia de preşedinte al Crimeii apare oficial pe 14 octombrie 1994. Ulterior, datorită conflictelor dintre primul preşedinte ale Crimeii, Meşcov, şi parlamentul Crimeii , prerogativele prezidenţiale au fost micşorate. Parlamentul Ucrainei intervine pe 17 martie 1995, anulând Constituţia Crimeii şi înlăturându-l pe Meşcov şi pe apropiaţii lui pentru acţiunile lor împotriva statului ucrainean(acţiuni separatiste care aveau ca obiectiv uniunea cu Rusia) În 1998 este introdusă constituţia actuală a Crimeii care organiza peninsula în Republica Autonomă Crimeea.

Aspiraţiile noului regim Iuşcenko de a adera la NATO şi la Uniunea Europeană, a dus la escaladarea tensiunii în peninsula Crimeea locuită în majoritate de etnici ruşi .

În 2008, ministrul de externe ucrainean Volodimir Ohrizko acuza Rusia că acordă cetăţenie rusă  etnicilor ruşi din Crimeea. Actuala criza din Crimeea îşi are originea în conflictele interetnice “îngheţate ”din anii’90. Divizarea etnică şi religioasă a Ucrainei între estul ortodox rus şi vestul catolic ucrainean este una ireconciliabilă deoarece fiecare tabără are o viziune diferită în ceea ce priveşte viitorul Ucrainei .  

 

Bibliografie                                                                                                            

Maria Drohobycky, Crimea:Dynamics, Challenges and Prospects, Ed.Rowman &Littlefield, Lanham, 1995.

Thomas Milner, The Crimea:Its Ancient and Modern History;The Khans, the Sultans, Ed. Forgotten Books, New York, 1855.

Allan W.Fisher, The Russian Annexation of the Crimea 1772-1783, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2008.

""