Autor 9515 vizualizări


Prima țintă a lui Falkenhayn a fost corpul de armată român rămas la sud de Sibiu, la cca 20-25 de kilometri de ieșirea din trecătoare, la 60 de km de corpul de pe Jiu și la 50 km distanță de A2. Singura modalitate de a scăpa era retragerea în trecătoare, unde putea fi atacat de trupele din corpurile alpine nemţeşti, care puteau să ocolească trupele române pe cărările munților. Timp de trei săptămâni, acest corp de armată nu făcuse nicio mișcare, așteptând noi ordine.

Sub comanda generalului Ioan Popovici, din 15 septembrie, cele două divizii de infanterie și brigada de cavalerie, ce aveau la dispoziţie doar 19 baterii și 34 de mitraliere, nu reprezentau un duşman serios pentru austro-germani. Informațiile obținute din zona inamică erau fragmentate și greșite, românii neavând habar de poziţionarea în număr mare a soldaţilor armatei germane exact în fața lor. Când informațiile strânse au arătat acest lucru, comandanții A1 nu le-au băgat în seamă, fiind convinși că dușmanul continua să se retragă din fața armatei române care nu înaintase deloc.

Corpul de armată care era staţionat lângă Sibiu era format din două divizii de infanterie germane, una maghiară, cu 59 de baterii de artilerie și 172 de mitraliere. Față de trupele române, care își bazau apărarea pe flancuri pe zona muntoasă adiacentă, germanii aveau o unitate de vânători de munte pe flancul drept și o unitate de cavalerie pe flancul stâng, înspre Făgăraș. În timp ce Falkenhayn a ordonat corpului alpin să îi flancheze pe români și să ocupe trecătoarea în spatele lor, cavaleria trebuia să oprească orice încercare a acestora de a scăpa spre est sau a primi ajutor din acea zonă.

Pe 22 septembrie, fără a fi detectați de forțele române, nemţii din trupele de munte au început urcarea prin stânga dispozitivului român, pe câteva căi de acces, greu accesibile, cărând în spate muniția și alte echipamente, renunțând, pe parcurs, chiar la o parte a armamentului greu. Avansul le-a fost ușurat de unele poteci reparate de români nu cu mult înainte. În seara de 24 au avut loc și primele schimburi de focuri cu patrule românești, iar a doua zi Popovici a trimis trupe – infanterie și cavalerie – pentru a-i intercepta pe germani. Comandamentul român credea că era vorba doar de o diversiune, așa că nu a dat mare atenție acestora. În 26, germanii au ocupat aliniamente în zonele Boița, Lunci, Câineni, au tăiat cabluri telefonice și electrice, au aruncat în aer porţiuni de cale ferată și au blocat drumul. Românii au reușit, după atacuri cu mortiere, să îi facă pe germani să se retragă pe culmi, de unde aceștia continuau însă să amenințe drumul și traficul de aici.

Încă din 26, Falkenhayn ordonase asaltul asupra pozițiilor române. Ziua a început cu un puternic baraj de artilerie, urmat de asaltul frontal al trupelor germane, respinse în repetate rânduri de români, care au efectuat și contraatacuri energice, înfruntând artileria și mitralierele germane, fără rezultate remarcabile. În 25 septembrie, trupele de pe Jiu reocupaseră Petroșaniul și amenințau calea ferată din apropiere, așa că Falkenhayn a ordonat ca planul iniţial să fie urmat întocmai. Pe 27, un nou baraj de artilerie a semnalat noi asalturi germane, respinse din nou de români, unele unități începând însă să se retragă în dezordine, ameţite de puterea de foc germană. Până la finalul acestei zile, românii au reuşit să se retragă 10-15 km din fața germanilor, fără a fi însă zdrobiți. În 28, nemţii au dat asaltul final – sub loviturile repetate ale artileriei și aviației germane, românii au început să se retragă, urmăriți de diviziile de infanterie inamice. Se zvonea că germanii au ocupat și trecătoarea în spatele armatei, astfel că exista un sentiment de panică atât în rândul soldaților, cât și al ofițerilor superiori.

 După cereri repetate, Marele Cartier General a fost de acord ca A2 să intervină pentru a ridica presiunea asupra corpului de la Olt, dar manevra a început prea târziu și a fost oprită de rezervele germane în 28. În aceeași seară, generalul Popovici a dat ordinul de retragere completă în defileul Oltului, unde urmau a-și întări pozițiile, dacă trupele montane germane le permiteau. Coloana înainta greu, printre căruțe și atelaje de artilerie fiind și mulți civili cu turme de animale. Haosul a devenit complet în timpul nopții, când trupele de munte germane au auzit zgomotul făcut de turme și de cei care le mânau, plus uruitul roților afeturilor de tun, deschizând focul înspre drum. Panica a izbucnit, zgomotul armelor fiind egalat de urletele oamenilor și animalelor rănite, drumul fiind blocat de cadavre și resturi de căruțe și alte vehicule. Unii au luat-o la fugă, alții s-au aruncat în Olt pentru a scăpa cu viață. O parte a trupelor o luaseră pe alte drumuri, cărând restul echipamentului și răniții în spate. După câteva ore s-a reușit și aducerea în zona fatidică a artileriei grele, care i-a forțat pe germani să se retragă și mai departe pe versanți, de aici nemaifiind posibil să lovească drumul. Ofițerii au dat ordin să fie curăţată calea de acces de cadavre și resturi de căruțe, răniții au fost adunați și coloana înfrântă și demoralizată și-a continuat drumul spre Câineni, capătul de sud al trecătorii, unde trupele române deţineau controlul. 3000 de prizonieri rămâneau în mâna inamicului. Trupele alpine germane, zdruncinate de artileria românească și de atacurile trupelor române, cu muniția pe sfârșite și fără provizii, s-au retras spre nord, spre corpul principal de armată. 

Bibliografie: Glenn E. Torrey – România în Primul Război Mondial, 2014.