Autor 1324 vizualizări


Prima ediţie a Şcolii de vară a Institutului Român de Istorie Recentă (29 august – 3 septembrie a.c., la Moeciu de Sus – jud. Braşov) a avut ca temă relaţia dintre istoria şi memoria comunismului, precum şi maniera cea mai eficientă prin care acest raport ar putea fi instituţionalizat. Pentru că aceia pasionaţi de istoria recentă – cum s-au dovedit a fi cursanţii şi invitaţii Şcolii de vară – sunt atenţi la definirea termenilor, trebuie spus că dezbaterea terminologică pe acest subiect a dus, la Moeciu, la câteva pasionante polemici (rămase cordiale!).

Mai întâi de toate, oare ar fi mai potrivit un „muzeu“ sau un „memorial“ al comunismului? (Fiecare dintre propuneri a avut argumente pro şi contra.) Ar mai fi necesar un astfel de muzeu/memorial astăzi, la 20 de ani de la căderea comunismului? Aceste decenii trecute au armonizat amintirile foştilor cetăţeni ai Republicii Populare/Socialiste România sau, dimpotrivă, au şters dorinţa lor de a înţelege ce anume au trăit? Iar generaţia care a ajuns la maturitate acum, după comunism, ar putea fi ea interesată de o asemenea instituţionalizare a memoriei? Sau se va mulţumi (cum se întâmplă azi) cu avalanşa de pseudo-informaţii, preponderent vizuale, privind comunismul? Dacă acceptăm necesitatea unui muzeu/memorial, ar trebui el să fie unul „al comunismului“ sau unul dedicat „totalitarismului/ totalitarismelor“ pe care România le-a traversat în secolul al XX-lea? Şi, mai ales, despre ce ar trebui să vorbească (înainte de toate) un asemenea muzeu/memorial? Ar trebui să trateze încărcătura utopică a comunismului, aşa cum s-a materializat în România? Sau suferinţa unei naţiuni peste care comunismul a venit ca produs de import, impus cu forţa? Sau poate ar trebui să vorbească despre viaţa de zi cu zi din aceste patru decenii ale trecutului regim, cu amalgamul lor de eşecuri şi victorii (colective şi/sau personale), cu momentele grele sau bune, cu oamenii care au suferit atunci când au pierdut totul, dar şi cu oamenii care s-au bucurat pentru o casă nouă sau pentru primul autoturism Dacia 1300?

Cum anume şi, mai ales, cine va putea separa aspectele dihotomice din tot ce a însemnat regimul comunist în România? A existat, pe de o parte, o minoritate care s-a opus cu îndârjire (şi deseori cu eroism) stalinizării României;a existat o altă minoritate care a profitat de pe urma acestei stalinizări, legitimându-se politic şi câştigând validări sociale (posturi, funcţii, demnităţi etc.);dar a existat şi o mare majoritate de români care s-a conformat vremurilor, încercând ­să-şi facă treaba cu onestitate, cu relativ succes şi cu oarece profit – aproape indiferentă că „patronul“ la care lucra era un întreprinzător privat (ca în deceniile pre-comuniste) sau statul (între 1948 şi 1989).

Au fost români care au murit la Sighet sau pe malurile Canalului Dunăre – Marea Neagră, dar au fost şi români care au iubit, au râs, au avut nunţi şi au botezat copii, care au aplaudat pe stadioane la victoria echipei favorite sau care s-au bucurat când au cumpărat în familie prima maşină de spălat rufe. Aceste aparent două Românii au ocupat, temporal şi spaţial, acelaşi loc pe harta lumii. Se pot ele decanta astăzi? Este România unora mai valabilă – sau mai demnă de rememorare – decât România celorlalţi? Ce loc merită fiecare într-un muzeu/memorial al comunismului, câtă vreme azi, în stricta contemporaneitate, tentaţia revanşardă a unor români la adresa comunismului se dezvoltă în paralel cu tentaţia nostalgică a altor români, la adresa aceluiaşi comunism?

Aceste subiecte – şi altele, colaterale – au fost tratate de cei care au răspuns invitaţiei directorului IRIR, Liviu Tofan. O trecere în revistă (în ordinea desfăşurării lor) a conferinţelor propuse:cercetătorul Adrian Majuru a vorbit despre problemele aparent insolubile ale României de azi şi legătura lor cu moştenirea comunistă, concluzionând că matricea socială a ţării noastre tinde să devină „ai atâta dreptate câtă putere deţii“;scriitorul şi realizatorul TV Stelian Tănase a detaliat contradicţiile dintre ideologia vechiului regim şi practica sa politică, opinând că muzeul comunismului este o „necesitate de tip distinct“;muzeologul Virgil Niţulescu a susţinut oportunitatea unui „muzeu al totalitarismului“, întrebându-ne/se „unde, cum, cu ce şi cu cine“ acest proiect ar putea fi viabil;arhivistul Dorin Dobrincu şi-a focalizat demonstraţia pe episoadele luptei anticomuniste din anii ’40-’50, în contextul unei demonstraţii mai largi despre „ce anume putem folosi azi din trecutul recent al României“;sociologul Vintilă Mihăilescu şi-a provocat asistenţa cu întrebarea „muzeul comunismului – ca să ce?“, vorbind pe larg despre riscurile şi responsabilităţile actului de rememorare instituţionalizată;în fine, sussemnatul a propus re-analizei câteva episoade emblematice din istoria comunismului autohton, concluzionând că regimul trecut a materializat, printre altele, şi o anume variantă de dezvoltare – care s-a dovedit falimentară, dar care lasă în urmă, în mod firesc, nostalgicii săi.

Pe lângă profesorii invitaţi, cursanţii au avut ocazia „confruntării“ ideatice în câteva ateliere de lucru focalizate pe teme precum „riscurile biografiilor oficiale“,   „holocaustul între istorie şi memorie“, „serviciul militar în România socialistă“, „expunerea memoriei şi/sau a uitării“, beneficiind de prezenţa unor autentici (deşi tineri!) profesionişti în domeniu:Andrei Muraru, Ştefan Bosomitu, Luciana Jinga, Alexandru Florian, Mihai Burcea, Mihai Bumbeş, Simina Bădică sau Gabriela Nicolescu.

În ultima zi a şcolii de vară, arhitectul Vlad Mitric a prezentat un proiect al unui muzeu/memorial al comunismului, întrunind toate cerinţele modernităţii:de la spaţii multimedia la săli de conferinţe &expoziţii etc. Costul estimat:cca. 40 de milioane de euro. Atât proiectul, cât şi preţul său au rămas doar virtuale (din nefericire!). Să mai adaug, finit coronat opus, şi vizita la Muzeul Cetăţii Făgăraşului – unde, sub ghidajul autenticului pasionat care este Gheorghe Dragotă (directorul MCF), cursanţii Şcolii IRIR au făcut cunoştinţă (doar teoretic, din fericire!) cu celebra Fecioară de Fier de aici -un instrument de tortură medieval, de pe vremea în care oamenii erau chinuiţi cu lacăte şi cuie, şi  nu cu ideologii…