Autor 17930 vizualizări


Marchizul de Sade nu este un personaj care poate fi definit cu uşurinţă şi cu siguranţă un personaj care a născut în mintea posterităţii multe sentimente contradictorii, de la dispreţul şi dezgustul pentru cruzimile sale până la admiraţia faţă de caracterul său feroce şi infernal.

Cu timpul, marchizul va ajunge un soi de simbol a tot ce înseamnă revoltă în faţa societăţii, normelor, principiilor şi va căpăta chiar o alură eroică prin prisma libertinajului absolut, ateismului înflăcărat şi filosofărilor sale extreme. Dincolo însă de toată fascinaţia şi şarmul pe care le-a provocat dintotdeauna, gândirea lui Sade are totuşi nuanţe infernale greu de disecat, cât despre ipostaza lui revoluţionară, şi aceasta a fost destul de romanţată, întrucât din multe puncte de vedere personajul nostru s-a remarcat mai degrabă prin oportunism.

Viaţa lui Sade (1740-1814) nu este la prima vedere cine ştie ce, fascinează mai degrabă modul cum şi-a abodat propriul context istoric:aparţine înaltei nobilimi franceze, are studii la colegiul iezuit Louis-le-Grand, devine căpitan şi artificier în Războiul de Sapte ani, are o soţie iubitoare, dar şi o sumedenie de aventuri. Sângele său albastru îl împiedică de fapt să fie revoluţionar autentic. Fidel faţa de monarhie, va face însă totul pentru a-şi scăpa pielea, dar rămâne în esenţă ultraconservator. După încercarea lui Ludovic de a fugi în străinătate, marchizul redactează un manifest în care face apologia raţiunii, naturii, libertăţii, egalităţii etc., îndemându-i pe francezi să fie revoluţionari, doar ca pe un ton ironic absolutizează şi aceste valori, justificând furtul, crima sau incestul. Zelul său este artificial, el solidarizează de fapt cu aristocraţii.

Conservatorismul său se reflectă în atitudinea de animal de pradă pe care o afişează constant. Îşi plăteşte victimele, se foloseşte de valet pentru a vâna, atacă pe cei lipsiţi de apărare supunându-i la orgii, profitând de privilegiile sale de aristocrat care îl fac să scape cu basma curată în pofida numeroaselor scandaluri. Trei dintre acestea au ajuns mai cunoscute. Primul este afacerea Jeanne Tastard, pe când avea doar 23 de ani. Marchizul capturează o muncitoare pe stradă, o plăteşte cu doi ludovici şi o închide într-o casă, unde se desfată cu sacrilegii precum masturbarea pe crucifixe şi o constrânge pe fată să-l suporte sub ameninţarea cu moartea. 6 ani mai târziu îi cade victimă Rose Keller, o văduvă cerşetoare, pe care tot aşa, o sechestrează. Apoi o leagă şi o biciuieşte şi o torturează pâne ce aceasta reuşeşte să evadeze. Se face vinovat de aceleaşi fapte:constrângere sexuală, ameninţare, violenţă. În Marsilia în 1772, el şi cu valetul său sechestrează patru fete pe care le obligă să practice sodomia şi aproape că le otrăveşte cu pastile Richelieu, pe bază de insecte cu proprietăţi afrodisiace.

Şi pentru toate aceste delicte aristocratul plăteşte prea puţin. Riscă pedeapsa cu moartea dar obţine mereu clemenţă cu ajutorul familiei şi poliţiei care îi face dispărute dosarele. Va trebui să indure domiciliu forţat la Echauffour şi Lacoste, dar asta în condiţiile în care blasfemia în epocă se pedepsea mult mai aspru. Pentru scandalul din Marsilia i se simulează o arestare şi o evadare, iarăşi banii reduc pe toată lumea la tăcere. Numai că în cele din urmă familia socrilor obţine ordine regale scrise prin care i se aprobă întemniţarea la azilul din Charenton, unde va petrece 30 de ani, nu însă fără câte un dezmăţ. Se poate spune ca marchizul trăieşte mai mult postum, prin imaginea sa de sfărâmător de lanţuri şi anarhist, cu o alură aproape legendară. Totuşi omul era destul de departe de simbol.

Cert este că al nostru castelan îşi găseşte resorturile plăcerii în provocarea de suferinţă. Ironic este că înainte de secolul al XVIII-lea adjectivul ‘sade’ desemnează ceva ce are savoare şi al figurat înseamnă virtuos…Marchizul aşadar face din suferintă o virtute. Ce anume a condus la o asemenea psihologie nu se ştie sigur, poate că scenele violente din copilărie sau poate predilecţia deja înnăscută, după cum spune el însuşi în ''Noua Justine'', şi anume că ceea ce este specific unei fiinte se decide în pântecul manei şi nicio educaţie nu poate face nimic. natura este absoluta stăpână, asadar sadicul nici măcar nu are responsabilitate pentru cruzimile sale. De altfel, filosofii şi scriitorii care îl admiră pe Sade (Lely, Pauvert, Le Brun, Didier, Blanchot, Foucault, Deleuze etc.) se pierd în justificări retorice ale acţiunilor sale şi par să pună în paranteză viaţa şi gândirea autorului şi oarecum negând gravitatea delictelor sexuale. Ba mai mult, pe alocuri este şi victimizat, R. Barthes de pildă creditându-l cu o sensibilitate neînţeleasă.

Ei bine, dincolo de fascinaţie şi de refuzul de a “citi” şi individul, nu doar textele sale, şi asta dincolo de pervertiri, privindu-l într-o sferă mai complexă, marchizul ne va apărea în primul rând ca prototipul aristocratului imun, de rasă superioară, care ţine cu dinţii şi se bucură din plin de conservatorismul care îi defineşte poziţia. Totodată, şi aici apare paradoxul, este acela care distruge morala creştină şi idealul ascetic, alunecând spre un fatalism materialist radical care neagă liberul arbitru şi face apologia izolării fiintei umane, incapabile de comunicare şi care îşi trăieşte singură un destin presărat până la urmă de tragism. Sade datorează mult filosofilor materialişti ai epocii, lui D’Holbache, Helvetius şi La Mettrie, care mizează pe interes ca motor al acţiunilor, pe materialitatea absolută a realităţii, pe ideea unui univers cu mecanisme bine stabilite.

Când nu descrie orgii, Sade vorbeşte şi el despre materialitatea sufletului, despre inutilitatea familiei şi procreaţiei şi până la urmă despre inexistenţa binelui şi răului. De unde rezultă că omul nu are nicio îndatorire. Şi aici apare diferenţa intre el şi ceilalţi materialişti, care cred în posibilitatea ca educaţia să facă o schimbare sau că omul ar trebui să fie milostiv cu cei obidiţi. Nici vorbă de aşa ceva la Sade:pentru el educaţia nu are valoare, din moment ce destinul este implacabil, iar grija pentru alţii nu înseamnă decât un obstacol în calea puterii. Sade nu are niciun proiect politic, nu îşi doreşte nici pace, nici prosperitate, nici armonie. Dimpotrivă, pentru el ego-ul este absolut, care îşi doreşte plăcerea cea mai mare cu orice preţ pentru societatea pe care oricum o urăşte. Cel mai apropiat de atitudinile sale este La Mettrie, care a negat şi el posibilitatea oricărei morale. Îndemnul de a urma natura şi negarea liberului arbitru atinge la acesta cote fantastice prin faptul că determinismul devine total, prin urmare totul este justificat prin soarta. O soartă trăită in izolare, fără repere, dar şi fără regrete. La Mettrie se desfată şi el în hedonism, dar marchizul îl duce la extrem, spre o erotică plină de cruzimi în care pulsează moartea. Corpul este o sursă de energie care trebuie exploatată la maximum, pentru că dincolo de el nu mai există decât neantul.

Morala creştină, sufletul, binele, răul, Dumnezeu sunt doar ficţiuni. Natura decide cine sunt stăpânul şi sclavul, călăul şi victima, deci nu are rost sa deplângem nicio victimă. Animalismul lui Sade vrea tocmai să îi scoată în evidenţă calitatea de dominator, de deţinator al puterii, şi faptul că nu este nimic de condamnat aici. Şi deţine această putere în izolism, termen care îi apare în ''Nenorocirile virtuţii'' şi ''Noua Justine'' şi care înseamnă reducerea unei fiinte la corporalitate, dar şi la un stadiu de izolare complet, în care comunicarea cu ceilalţi este imposibilă. Cu alte cuvinte, are loc războiul tuturor împotriva tuturor, într-un cerc infernal în care o parte a omenirii trebuie să îndure legile celeilalte. Ce încearcă practic să facă marchizul este sa justifice dictatura aristocraţiei asupra plebei. Adeptul tiraniei, pledează pentru suprimare fiintelor secundare, pentru eliminarea copiilor săracilor, impozitarea masiva a ţăranilor, interzicerea pomenilor, transformarea execuţiilor în spectacole. Sade este anti-republican până la inuman.

Oportunist, încearcă să-i îmbuneze apoi pe republicani făcând apel la civism şi spiritul justiţiar, ba chiar le cere să renunţe la pedeapsa cu moartea. Marchizul este însă departe de a fi revoluţionar, apartenenţa sa la Section de Piques este pură aparenţă. Viaţa şi opera sa, ambele brutale, nu fac decât să întărească credinta sa ca doar anumiţi oameni au puterea şi aceasta trebuie păstrată pentru că aşa cere natura. Toate comportamentele sale deviate sunt o expresie a idealului feudal pe care ţine să-l perpetueze. În ''Cele 120 de zile ale Sodomei'' idealul are chiar puternice accente totalitare. Violenţa brutală face legea în această utopie oripilantă. Pe lângă ea, controlul total asupra unui spaţiu, supunerea subiecţilor la capricii, dominaţia unei caste, misoginismul, pedepsele sexuale, iminenţa morţii, animalizarea omului. Miliţiile fac razii în căutare de victime sexuale, pe baza rasei alese.

Victimele sunt deportate în lagăr, un castel izolat păzit de poliţia alcătuită din bandiţi. În penintenciar se rupse orice legătură cu exteriorul. Femeia aparţine subumanităţii, este prada de care se bucură rasa superioară a seniorilor. Prăzile selecţionate sunt tatuate şi urmărite cu atenţie, servind în permanenţă libertinajelor fatale ale stăpânilor. Delectarea lor justifică orice crimă, satisfacerea poftelor primează. În radicalismul lui, pentru Sade tot ceea ce permite satisfacţia sexuală are valoare de bine. Şi face o sărbătoare din toate practicile posibile:onanism, voyeurism, felaţie, tachinism, pedofilie, incest, flagelare, fetişism, blasfemiere, safism, necrofagie, zoofilie etc. Si romanul prezintă o sumedenie de scene sinistre povestite cu multe amănunte, care transformă sexul însuşi într-un totalitarism. Şi să ne amintim că regimurile totalitare se foloseau de tot felul de pedepse care nu sunt departe de delirul lui Sade.

Materialistul fatalist apără domnia necesităţii instictuale, dar în acelaşi timp recunoaşte şi necesitatea unei organizări voluntare, căci utopia lui din ''Cele 120 de zile ale Sodomei'' este rodul unui pact între libertini. Pactul acesta este însă pactul celor puternici asupra celor slabi, cei puternici care însă poate se simt ameninţaţi şi vor să arate că incă mai sunt în control. Sunt feudalii deasupra cărora pluteşte spectrul morţii. Mai mult, au fost autori (Hannah Arendt, Th. Adorno) care au sesizat un fascism avant-la-lettre la marchiz, în ideea pasiunii lui pentru disciplinare şi exercitarea controlului. Sexualitatea explodează la el ca formă de manifestare a acestui control, de fapt a vechii orânduiri, dar ea este mai tot timpul însoţită de violenţă şi moarte. Şi aici reapare în scenă şi refularea creştină, căci dincolo de ateismul său, Sade are în comun cu creştinismul tocmai incapacitatea de a depăşi nuanţele sumbre ale erotismului.