«Parastasul» unui monument - Mănăstirea Văcăreşti. Câte astfel de evenimente ne vor aştepta în viitor?

Autor 548 vizualizări


Pe 1 Noiembrie, în Aula Academiei Române, a avut loc o sesiune ştiinţifică dedicată împlinirii unui sfert de veac de la distrugerea ansamblului monastic Văcăreşti.Pe scurt asta este ştirea! Timp de patru ore am asistat la un parastas făcut celei mai mari mănăstiri din România, distrusă de regium comunist în anii 1984-1987.

Invitaţii care au ajuns la vorbitor au fost unul şi unul:Acad. Dan Berindei, vicepreşedinte al Academiei Române, Pr. dr. Florin Şerbănescu, consilier patriarhal, Coordonator Central pentru Patrimoniul Cultural „Sfântul Constantin Brâncoveanu” al Patriarhiei Române, Dr. Traian Radu Negrei, director al Administraţiei Monumentelor şi Patrimoniului Turistic din Primăria Generală a Municipiului Bucureşti, Arh. Emanuel Alecsandru, director al Direcţiei Cultură, Învăţământ, Turism din Primăria Generală a Capitalei, Prof. dr. Radu Ciuceanu, director al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Acad. Dinu C. Giurescu, Acad. Răzvan Theodorescu, Conf. univ. dr. Panait I. Panait, Arh. Gheorghe Leahu, Prof. univ. dr. arh. Sorin Vasilescu, Prof. univ. dr. Dan Mohanu, Dr. Florin Rotaru.

Problema însă care mi se pare că a fost puţin semnalată, doar ocazional de către câţiva vorbitori este că patrimoniu actual care este într-o stare disperată, poate pe alocuri chiar mai rea decât atunci. În plus frumoasa evocarea este totuşi doar una virtuală cu puţine perspective concrete concrete.

Mai citeşte:

Palatul de la Cisteiu de Mureş –un monument aproape mort

Scurtă istorie a Mănăstirii Văcăreşti

Ansamblul mănăstiresc, aşa cum l-au numit mai toţi vorbitorii, cel mai mare din România, a fost ridicat în timpul domnilor fanarioţi din familia  Mavrocordaţilor, la începutul secolului al XVIII-lea. În 1848, armata rusă de ocupație aduce la Văcărești deținuții revoluționari din principat, iar în 1864, an al marilor răscoale țărănești, când guvernul conservator încarcerează aici pe țăranii arestați, întregul ansamblu monastic este transformat în penitenciar. Intervențiile făcute pentru dotarea monumentului în scopul noii destinații, succedate de-a lungul deceniilor, au alterat arhitectura originală a majorității clădirilor. Aici au fost închise personalități ale vieții culturale și politice românești între care scriitorii Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Mircea Damian, episcopul greco-catolic Vasile Aftenie, Corneliu Zelea Codreanu (interesant la acesta din urma amanuntul că, după cum el însuși mărturisea, numele organizației pe care a întemeiat-o – Legiunea Arhanghelul Mihail – i-a fost inspirată de icoana Sfântului Arhanghel aflată pe ușa din dreapta a iconostasului bisericii mari de la Văcărești). De asemenea şi câţiva lideri ai mişcării comuniste.

Citeşte şi:

Cum arată Cazinoul din Constaţa pe interior. Mai are vreo şansă? FOTO

Mina de aur din ograda Academiei Române

In 1973, penitenciarul a fost dezafectat, intenționându-se amenajarea ansamblului ca muzeu de artă medievală românească. După restaurarea cu succes a unor imobile, în urma unei hotărârii cuplului Ceaușescu, incepe demolarea mănăstirii in 1984, care a durat până in 1987. Opoziţia unora dintre oamenii de cultură ai epocii, unii chiar vorbitori azi, nu a avut niciun efect. Mai mult chiar în incinta Mănăstirii Văcărești, cu puțin timp înainte de demolare, Sergiu Nicolaescu a turnat câteva scene de luptă, cu tancuri, pentru filmul "Noi, cei din linia întâi", aducând grave deteriorări ansamblului, fapt ce a determinat intervenția la forurile superioare a personalului Muzeului de Istorie a Municipiului București. 

Poziţia Bisericii Ortodoxe

S-a discutat mult cu privire la poziţia pe care B.O.R. a avut cu privire la acest eveniment. Prezent la sesiune Pr. dr. Florin Şerbănescu, consilier patriarhal, Coordonator Central pentru Patrimoniul Cultural, a făcut câteva precizări cu privire la poziţia Patriarhiei Române. Acesta a spus că existau nişte presiuni enorme asupra autorităţilor eclesiaztice din acea perioadă, mai cu seamă că Nicolae Ceauşescu ar fi dorit ca aici să mute aici, la Văcăreşti, sediul Patriarhiei şi să demoleze tot de pe Dealul Mitropoliei. De altfel investiţiile de peste 200 de milioane de lei făcute în acea perioadă în restaurarea Mănăstirii Văcăreşti, erau tocmai acţiuni de a-l convinge pe patriarhul Iustin Moisescu să se mute aici. Din acest motiv Patriarhia nu s-ar fi implicat mai mult în apărarea acestui monument.

Pe de altă parte Radu Ciuceanu l-a acuzat pe fostul patriarh Teoctist Arăpasu că nu ar fi dorit să se implice deloc in refacerea monumentului după Revoluţia din 1989. Paradoxul face ca fostul întemniţat aici, Radu Ciuceanu, să participe ca şef de şantier la "descărcarea de sarcină arheologică" a locului şi să încerce să salveze cât a putut din locul care i-a reţinut o perioadă din viaţă.

Memorii şi poziţii împotriva demolării monumentului

Academicianul Dinu Giurescu a povestit despre memorii colective şi demersurile publice pe care le-a făcut către conducerea PCR pentru oprirea demolării la sfârşitul anului 1984 şi începutul lui 1985. O parte din informaţii au ajuns şi la Radio Europa Liberă, însă pentru a găsi o motivaţie cât se poate de "onestă" Cabinetul 2 al PCR a cerut unor ingineri experţi să facă o serie de rapoarte din care reieşea că zidurile nu ar rezista unui eventual seism. Cutremurul din 1977 şi mai ales efectul său psihologic avea un rol hotărâtor asupra multora, a precizat Razvan Theodorescu, un alt semnatar al memoriilor colective care cereau regimului să cruţe mănăstirea.

Probleme cu ce a rămas de la Mănăstirea Văcăreşti

Stând sub Aula Academiei şi privind imaginile rulate pe palsme sau pe ecranul proiectorului, îţi dai seama de două lucruri:că da, privind ca istoric, cum spunea Constantin Noica prin glasul unuia dintre vorbitori, asişti la evocarea trecutului fără să poţi schimba ceva, că te plângi de pomană fără să priveşti la construcţia zilei de azi, şi că în cele din urmă monumentul evocat e mort. Dacă tot am făcut referire la ce spune Noica, în articolul nepublicat al lui Florin Rotaru, ultimul vorbitor, care i-a dat citire ieri la Academia Română, ar trebui spus şi faptul că marele gânditor român împărţea lumea românească din ultimele clipe ale Mănăstirii Văcăreşti în 3:avocaţi, istorici şi România vie. Primele două categorii fiind mult prea preocupate de forme ca să acţioneze cumva.

Motivaţia pentru care am adus în discuţie acest lucru este discursul foarte interesant al profesorului universitar Dan Mohanu. Deşi specializarea sa de restaurator al picturii murale, te-ar fi determinat să pleci, cum au facut destul de repede reprezentanţii Primariei Capitalei, gândindu-te că te aşteaptă un discurs lung şi tehnic. Cum a reuşit împreună cu alţi colegi şi studenţi să salveze aproximativ 200 metri patraţi din pictura murală de la Mănăstirea Văcăreşti, după ce buldozerele deja intraseră în acţiune şi mai ales care este soarta acestor relicve salvate.

Problema cea mare pe care domnia sa o ridica spre finalul cuvântarii era cea a frescelor călătoare. Ceea ce s-a salvat atunci nu înseamna că sunt intacte şi azi. O parte, cele mai frumoase au făcut diverse tururi ale Europei, altele au rămas în ţară în câteva galerii, dar cele mai multe sunt ascunse prin diverse încăperi de la Universitatea de Artă Bucureşti. În toate aceste procese s-au mai degradat din ele. Propunerea pentru adunarea lor într-un loc şi întocmirea unui memorial al Mănăstirii Văcăreşti sau construcţia unei biserici care să preia o parte din incarcatura patrimonială pe care a avut-o monumentul distrus în 1987, a semănat din păcate cu un strigat în deşert. 

De altfel şi aprecierea academicianului Dinu Giurescu din finalul alocuţiunii sale şi anume că gestul pe care l-am făcut atunci (trimiterea de memoriile colective îndreptate împotriva demolării Mănăstirii Văcăreşti şi încercarea să oprească acest lucru) are relevanţă şi în contextul actual:"Să arăţi autorităţilor că nu fac bine şi că se poate şi altfel"

Pierderea istoriei, la toate colţurile

Mă hotărăsc să plec gândindu-mă încă la evocarea cu o mulţime de imagini şi la refacerea virtuală Mănăstirii Văcăreşti cu scop eminamente ştiinţific. Prin minte îmi trec imaginile cu ansamblul lovit cu brutalitate de buldozere şi la concluzia care se desprinde după un asemenea eveniment:acel regim a fost unul criminal cu monumentele.

Ies din clădirea Academiei şi mă îndrept spre Piaţa Romană. La colţul bulevardelor Victoria şi Dacia este o clădire care are semnul monumentului istoric-este casa Cesianu sau sediul Legaţiei Germane din 1880, clădirea a fost în ultimul timp clădire a cazinoului Victoria. Departe de gloria de odinioară, cu ferestrele şi uşile baricadate, clădirea e părăsită. Murdară, neîngrijită clădirea nu atrage privirile nimănui. doar curioşii se mai uită pe plăcuţă, întrebându-se:ce a fost aici? Acum nu este într-o situaţie disperată, dar în stilul în care funcţionează lucrurile va fi în câţiva ani.

Regimul comunist a fost criminal cu monumentele, dar acum indiferenţa ucide şi mai multe monumente. Probabil parastasele de acest gen, în care plângem după istoria noastră se vor înmulţi. Gândiţi-vă doar la zecile de monumente prezentate de noi pentru care nu se face nimic... Cred, cu părere de rău, că nu sunt săli şi locuri suficiente de adunare pentru a comemora toate pierderile patrimoniale care se vor aduna în 30 de ani! Să dea Dumnezeu şi autorităţie în măsură, să mă înşel.

""