Autor 11441 vizualizări


Mâncărurile simple şi săţioase au învins vremurile, graniţele şi crizele economice. Printre acestea, pâinea prăjită franţuzească, aşa-numita french toast, ale cărei urme se găsesc cam pe toate reverele personajelor din gastronomia, istoria şi artele plastice europene. De fapt, paternitatea umilei felii de pâine prăjită a fost dezbătută de mulţi cercetători serioşi şi multe lupte s-au purtat prin subsolurile tratatelor de istorie medievală în legătură cu identitatea naţională a celor care au inventat această reţetă.

Însă nu în Evul întunecos ar trebui să-l căutăm pe creatorul micul deliciu cotidian, ci, pare-se, în Antichitatea romană. Apicius denumea pâinea dulce prăjită, în cartea sa despre bucătăria imperială, „o altă prăjitură” şi spunea că pentru a o prepara trebuie înmuiate în lapte felii mari de pâine albă fără coajă, prăjite şi apoi unse cu miere. Poate de aceea una dintre primele denumiri ale pâinii prăjite franţuzeşti a fost pain a la romaine.

Până nu demult a fost un tip de mâncare exclusivist:se făcea din pâine albă, care era cea mai scumpă pâine din acele timpuri. De multe ori erau folosite condimente costisitoare şi lapte de migdale. Săracii nu ar fi putut găsi în bucătăria lor asemenea ingrediente. Pe atunci, ei nu aveau cum ajunge nici măcar la cărţile de bucate, care erau foarte scumpe şi accesibile doar celor alfabetizaţi. Astăzi, nu doar că toată lumea cu ceva deprinderi bucătăreşti o poate face, dar a şi fost încorporată în alte feluri, cum ar fi sandviciul Monte Carlo.

Payn purdeu, payne puredew, pamerdy...

În vremuri de demult, englezii îi găsiseră un nume franţuzesc, payn purdeusaupayne puredew, adică pâinea pierdută. Dar tot englezii îi mai spuneau şi „Săracii cavaleri de Windsor”. Feliile de pâine prăjită au fost asociate şi în alte ţări cu cavalerii, pornind de la ideea că doar nobilii îşi permiteau desertul. Deşi nobili, nu toţi cavalerii erau şi bogaţi. Pentru a-şi menţine, însă, rangul mâncau „pâinea pierdută” unsă cu gem. Se făcea simplu, după cum aflăm dintr-o reţetă de pe la 1450:după ce feliile de pâine erau rumenite, se înmuiau în ouă bătute cu zahăr şi ceva esenţă de trandafiri şi se prăjeau din nou într-o tigaie unsă cu unt şi grăsime.

Gervase Marhkam publica în 1615 la Londra o carte de bucate în care le povăţuia pe gospodine ca, pentru a face cea mai bună pamerdy, să bată bine 12 ouă, să pună cuişoare, nucşoară, scorţişoară, zahăr alb şi sare. Pâinea trebuia să fie albă şi de bună calitate, tăiată în felii fără coajă, prăjită;de calitate trebuia să fie şi untul. Ouăle se puneau cu parcimonie pe feliile din tigaie.

Pâinea pierdută franţuzească nu şi-a schimbat cu mult reţeta din acele vremuri. Ingredientele diferă, dar baza e aceeaşi:felii de pâine albă, un foc straşnic, ouă, lapte, ceva mirodenii şi o poftă nebună pentru dulciurile interzise de nutriţionişti...