Originile monahismului bizantin

Autor 3449 vizualizări


Faptul că o parte din teritoriul Bizanțului și mai ales Constantinopolul – capitala sa, se află la intersecția dintre cele trei imperii reprezintă explicația pentru contribuția diferiților  factori în dezvoltarea acestuia și influențele care au modificat sau cel puțin au “șlefuit” istoria sa. Când ne referim la influențe, mai ales la cele venite din partea unor imperii, trebuie să conștientizăm faptul că mai mult sau mai puțin, toate ramurile vieții publice și chiar private au intrat în contact cu noile concepte sau practici. În cazul Imperiului Bizantin, știm deci că și Biserica, latura spirituală a cunoscut unele modificări.

Rarefierea situațiilor de persecuție a creștinilor, care a avut loc în timpul venirii pe tron a lui Constantin cel Mare a atins punctul maxim în 313, când, prin Edictul de la Milano creștinismul este acceptat ca religie tolerată. Această situație a dus la o înmulțire a numărului creștinilor și la apariția celor care au îndrăznit chiar să îl propovăduiască pe Hristos prin viața lor și să se dăruiască lui și scopului pe care îl au toți cei ce cred în El – mântuirea. Nu putem afirma că monahismul bizantin ia ființă într-un anumit an. E dificil să stabilim o dată exactă din varii motive:în primul rând, în Bizanț, cel care își trăia cât mai radical viața de creștin avea autoritate cât mai mare;orice persoană trebuia să se apropie într-un fel sau altul de modul de viață al călugărului, desigur – nu include acest mod de viață și votul celibatului sau al sărăciei. Totuși,   monahismul s-a născut în deșertul egiptean și s-a dovedit a fi o adevărată doctrină, date fiind experiența singurătății, a tăcerii, a rugăciunii neîncetate. Nu putem vorbi astfel de călugări în adevăratul sens al cuvântului. Mulți oameni practicau un soi de monahism dar nu putem spune cu exactitate care au fost primele jurăminte monahale. Un al doilea motiv pentru care nu putem pune o barieră cronologică exactă între perioada premergătoare monahismului și momentul apariției acestuia îl reprezintă perioada treptată marcată de o serie de “etape” care au loc până a ajunge să vorbim de monahism în sensul perceput de noi astăzi, sau măcar de un sens apropiat. În orice caz, în diferite zone, în diferite perioade și în contexte distincte, monahismul se crsitalizează tot mai mult ca ramură a Bisericii, căpătând importanță și autoritate.

Înainte de a spune câteva cuvinte despre percepția lumii față de acest mod de viață și de cei care l-au adoptat, consider potrivită menționarea câtorva aspecte specifice monahilor în general. Dacă monahismul a reprezentat continuitatea spirituală a vieții apostolice, comunitățile monastice au reprezentat nuclee care au avut ca scop menținerea unității creștine orientale. Jurămintele depuse la intrarea în cinul călugăresc, ca acte publice, au fost introduse în a doua jumătate a secolului IV d. Hr.. Ce jura un monah? Să își păstreze fecioria, să practice ascultarea necondiționată față de duhovnicul sau mai marele lui, să trăiască viața în sărăcie de bunăvoie. Specificitatea misiunii lui e să aibă grijă de mântuire, iar pentru aceasta trebuie să fie mereu atent, mereu treaz. Deșertul sau chilia (în cele mai multe cazuri) reprezintă mediul vital în care călugărul trebuie să se scufunde permanent pentru a respira. El trebuie să tragă spre chilia sa așa cum trage peștele spre apa mării, spunea Părintele Antonie;deși uneori din cauza unor probleme sau a unor încercări ce se abat peste lume, monahii sunt nevoiți să meargă și să susțină pe cei încercați și să îi îmbărbăteze, totuși ei trebuie să își îndeplinească misiunea lor, fiind fideli solitudinii. Și dacă tot am menționat de viețuirea în pustie, se spune că cine merge în pustie scapă de trei ispite, de trei războaie:al auzului, al vorbitului și al văzului. Acolo, dacă nici împărații și nici soldații sau alte autorități nu întrerupeau viața lor, acești călugări nevoitori au înțeles că dușmanul este lăuntric, propriul păcat fiind persecutorul lui Hristos;renunțarea la lume și la plăcerile ei arată cât de capabil este un om de a trăi numai cu și pentru Dumnezeu. Monahii practicau rugăciunea numită “meditație” (adică recitau din memorie versete din scriptură) sau erau sfătuiți să cheme cât mai des prin rugăciuni pe Domnul în calea, în ajutorul și în viața lor.

Valorile la care aspirau călugării, diferite de cele ale oamenilor de rând, îi determinau – și statutul le permitea până la un punct – să își exprime într-un mod extrem de liber, poate prea liber uneori, părerile și nemulțumirile;ei acuzau și judecau foarte drastic, indiferent de persoana căreia îi erau adresate vorbele aspre. Sfântul Ioan Hrisostomul, referindu-se la monahi, spunea că pentru ei “nu există nici împărat, nici guvernator;așa cum noi ne amuzăm privind jocul copiilor, ei disprețuiesc agitația pătimașă a lumii de afară”. Călugării erau văzuți de împărați drept un real pericol, având în vedere că, umblând prin orașe și prin sate și predicând, aveau o uimitoare putere de convingere.

Fie că vorbim de istoria universală, fie că ne referim la cea a Imperiului Bizantin, a existat o concurență, o competiție pentru putere între latura spirituală și cea laică, între patriarhat și imperiu. Atât patriarhul cât și împăratul doreau să dețină puterea supremă și să o exprime cât mai clar. Dacă unii patriarhi, ca Polyeuct, Nicolae sau Cerularios s-au împotrivit în anumite situații împăraților (ultimul solicitând chiar să poarte papuci de purpură asemeni conducătorului Imperiului, deoarece autoritatea ecleziastică cea mai înaltă era echivalentă celei deținute de basileu în domeniul politic), vedem că împărații aveau și alți opozanți. Conducătorii laici ai Imperiului au fost nevoiți să se confrunte cu o altă ramură a Bisericii, care, dezvoltându-se, începea să pună probleme – monahismul. Oameni care au renunțat la plăcerile și desfătările lumii laice, la prieteni și unii poate chiar la familii, călugării se bucurau de un respect deosebit atât din partea întregii societăți cât mai ales din partea împăratului;la un moment dat, Iustinian însuși aprecia monahismul ca fiind “nu numai un lucru sfânt prin faptul că el îndreaptă sufletele către Dumnezeu, și folositor prin aceasta celor care îl îmbrățișează, dar și un lucru necesar societății întregi prin sfințenia moravurilor călugărilor și prin rugăciunile pe care ei le adresează lui Dumnezeu”. Tot el spunea despre călugări că “dacă aceste mâini pure și aceste suflete sanctificate se roagă pentru Imperiu, armata va fi mai puternică, prosperitatea Imperiului mai mare, agricultura și comerțul mai înfloritoare sub bunăvoința sigură a lui Dumnezeu”. Majoritatea societății era în asentimentul împăratului. Vedem deci o percepție favorabilă dezvoltării și susținerii vieții călugărești.

Credința în folosul pe care îl aducea viețuirea în mănăstire a determinat pe mulți bizantini să se retragă în cadrul unor astfel de așezăminte spre sfârșitul vieții, în așteptarea trecerii dincolo. Însă și oameni în floarea vârstei au renunțat la viața laică pentru a lua drumul mănăstirilor iar acest fapt a afectat economia, pierzându-se forța de muncă în agricultură;lipsa de bărbați pentru serviciul militar precum și cea a contribuabililor prin impozite au reprezentat alte probleme create economiei. Oamenii erau atrași de viața monahală datorită lipsei de obligații privind statul, datorită lipsei unei ierarhii atât de fărâmițate precum cea laică. Dar cu siguranță, unii – mai mulți sau mai puțini, aveau ceea ce numim o chemare în această direcție, o înclinație spirituală.    Aprecierea vieții duse de călugări și conștientizarea folosului rugăciunilor pe care ei le înălțau lui Dumnezeu se concretizau adeseori în danii consistente din partea oamenilor mai înstăriți. Evident că la aprecierea față de călugări la o scară atât de largă a contribuit și faptul că unele mănăstiri păstrau Sfinte moaște sau icoane făcătoare de minuni. Aceste din urmă bunuri au reprezentat fără doar și poate un motiv mai mult decât suficient pentru rezistența opusă de monahi în fața împăraților iconoclaști.

În privința organizării mănăstirilor, Bizanțul a beneficiat de înflorirea tipului original de viață monastică:integrarea în cadrul unei lavre a mănăstirii centrale, împreună cu spațiile în care călugării lucrau în colectivitate (după sfatul Sfântului Vasile cel Mare) și spațiul în care aceștia își făceau pravila, locul în care se dedicau rugăciunii, meditației și cărților sfinte (chiliile). În perioada timpurie a existenței monahismului bizantin, erau exercitate asupra mănăstirilor diferite forme de presiune, atât din partea episcopilor cât și din partea împăraților;în secolele V-VI, existau mănăstiri mixte;împotriva acestei situații care producea tulburări, suspiciuni și atrăgea acuze (mai mult sau mai puțin fondate), Iustinian recurge la soluția unui Edict (din anul 529) prin care poruncea divizarea mănăstirilor în numai două categorii clare:pentru calugări și pentru maici. Cu toate acestea în secolul VIII încă existau mănăstiri mixte.

Dacă în veacul al V-lea atât puterea mănăstirilor cât și importanța lor nu erau la un nivel atât de ridicat, la cumpăna dintre secolele VII și VIII lucrurile se schimbă. Numărul monahilor  a crescut treptat, concomitent cu autoritatea acestei “ramuri” a Bisericii. Au existat două moduri de viața în ceea ce privește traiul călugăresc:fie în mănăstire, alături de alți frați, fie în pustie, în singurătate. Călugării din mănăstire poartă denumirea de cenobiți iar cei din pustie se numesc anahoreți. Deoarece aceștia din urmă erau considerați, pe drept, mai înduhovniciți, mai plini de har, găsesc potrivit să vorbesc despre ei întâi. Mulți călugări au luat calea pustiei și vom vedea în continuare motivele pentru care au făcut această alegere dar și concepțiile unora dintre cei mai importanți părinți despre deșert (mai ales despre cel din Egipt);dacă din punctul de vedere al laicilor deșertul și în general pustietatea reprezenta un pericol din cauza șerpilor și a animalelor sălbatice, din cauza diferenței extrem de mari de temperatură dintre zi și noapte, din cauza lipsei de hrană și apă și a unui adăpost, în ceea ce privește concepția anahoreților, aceasta este perfect ilustrată în Viața Sfântului Antonie cel Mare, scrisă de Patriarhul Atanasie al Alexandriei.  Deșertul apare ca fiind un tărâm ce aparține demonilor, asceza constă deci în lupta anahoreților cu aceștia în diferitele forme în care ei se arată (sub formă de fiare, cum sunt leul, ursul, leopardul, taurul). Se considera că diavolul, sfidat de curajul unor călugări de a rosti rugăciuni și de a se nevoi în “teritoriul lor”, recurgea la numeroase modalități pentru a-i speria chiar și pe cei mai îndrăzneți. Sfântul Ieronim spunea că pustnicii “fertilizau” terenul deșertului cu sfințenia nevoinței lor. Am menționat mai sus lipsa de hrană și de apă – neavând ce prelucra și cui vinde lucrul mâinilor pentru a-și câștiga hrana, călugării care trăiau în pustie se mulțumeau cu rădăcini de plante, pâine uscată și alte ierburi sau uneori chiar fructe, lăsându-se în grija Domnului.

Exista și un tip mai blând de viețuire în pustie:călugării din Egiptul Inferior de exemplu, se reuneau la sfârșitul săptămânii pentru săvârșirea Sfintei Liturghii și pentru o agapă frățească, în restul săptămânii locuind separat și îndeletnicindu-se cu diferite activități. Un alt caz de monahism care se împarte între mănăstire și pustie este cel de la Muntele Athos. Denumit sfânt, sacru din secolul VI și localizat în Mareea Egee, reprezintă un adevărat nucleu care concentrează așezăminte și călugări din diferite țări. Accesul femeilor și al animalelor femele a fost și este interzis. Călugării sunt numiți athoniți sau aghioriți.

            Propun să părăsim aspectele ce țin de viața anahoreților și să le abordăm pe cele care vizează viața de mănăstire și doresc, în aceasta tranziție, să amintesc încă un lucru care este comun ambelor categorii:modalitatea cea mai frecvent întâlnită și poate cea mai periculoasă prin care erau ispitiți:vedeniile. Fie că aveau loc în timpul zilei sau al nopții, în timpul muncii sau al rugăciunii, în afara sau înăuntrul chiliei, vedeniile au pus mari probleme călugărilor. Dacă uneori demonii reușeau să îi ducă în eroare pe cei pe care îi ispiteau, de multe ori slujitorii lui Hristos (mai ales cei mai experimentați) au refuzat să cadă în plasele întinse de dușmanul cel mai mare. Se spune că într-o zi, un demon, luând chip de înger de lumină, se arătă unui frate monah și îi spuse “Eu sunt îngerul Gavriil și am fost trimis la tine”. În acel moment, probabil având deja o experiență anterioară, călugărul îi răspunse “Vezi de  nu cumva către vreun altul ai fost tu trimis, căci eu nu îngeri sunt vrednic să mi se trimită.” Mergând mai departe, trebuie spus că dincolo de vreo experiență anterioară, smerenia călugărilor îi împiedica să creadă sau să accepte că inimile lor sunt atât de curate, că viețile lor sunt atât de bineplăcute Domnului încât să se poată bucura de vedeniile dumnezeiești. După cum bine știm, pustnicii aveau de dus lupte foarte grele cu aceste “viziuni”, care fie le aduceau în ochii minții femei atrăgătoare, fie bucate alese, fie le puneau în urechi cuvinte care erau total opuse celor din cărțile sfinte.

Monahii care viețuiau în mănăstiri se îndeletniceau pe lângă rugăciune (“lucrarea minții și a inimii”), cu lucrul mâinilor. Acest “lucru al mâinilor” avea un dublu, sau după unii chiar un triplu scop:în primul rând reprezenta un venit, o modalitate a călugărului de a-și câștiga existența;în al doilea rând, a se îndeletnici cu împletirea coșurilor sau cu alte munci, era o metodă de a alunga gândurile păcătoase;în fine, în al treilea rând, oferind din ceea ce câștiga celor nevoiași, călugărul își înmulțea faptele bune. (Sf. Ap. Pavel) A existat însă o dilemă, deoarece unii nu puteau practica atât munca dar și rugăciunea. S-a ajuns la divizarea monahilor în grupări, mesalienii fiind-de exemplu-cei care au ales doar să se roage, fără să muncească, atrăgând astfel disprețul asupra lor din partea altor monahi dar și a unor mireni. Oricum, în cadrul mănăsirilor, cenobiții participau la Dumnezeiasca Liturghie, citeau împreună din cărți cu folos duhovnicesc, traduceau scrieri ale Sfinților Părinți, se îngrijeau de întreținerea și înfrumusețarea așezământului din care făceau parte. În cazul celor care produceau anumite bunuri (pălării, coșuri, țesături), confecționarea acestora era inutilă dacă produsul obținut nu era comercializat;se ajunge astfel într-un alt impas:comerțul presupunea întoarcerea în lume, lume în care păcatul și ispita erau la tot pasul.

            Însă nici în Imperiul Bizantin, precum nici în alte locuri, nu putem eticheta toate mănăstirile cu imaginea ideală a unui așezământ în care domnește liniștea, pacea, dragostea, în care nevoința este – cum s-ar spune – “la ordinea zilei” iar laicul este inclus în foarte mică măsură. Nevoia și mai apoi dorința mănăstirilor de a deține cât mai mult pământ aveau să ducă la decăderea disciplinei în cadrul acestor așezăminte. Accentul nu mai era pus pe ascultare și disciplină ci pe adăugarea de bunuri – de orice fel – la patrimoniul mănăstirii. Au existat suficiente cazuri de astfel de comunități în care călugării se hrăneau copios, având pe mese diverse feluri de mâncare. Pe lângă acest aspect, apariția mănăstirilor particulare, imperiale, avea să contribuie la un proces de laicizare a așezămintelor monahale. Autoritatea laică, deși o submina pe cea ecleziastică, era destul de permisivă;avem astfel cazuri de călugări indisciplinați. O altă problemă o reprezenta “ademenirea” oamenilor înstăriți și convingerea lor de către stareți sau de către cenobiți cu talent oratoric să-și investească averile în mănăstiri. Ar fi greșit însă să nu menționăm și lucrurile bune făcute și de acțiunile întrepinse în așezămintele de care vorbim, referindu-ne aici în special la numeroasele centre de asistență socială care se aflau în cadrul mănăstirilor, la cantinele și adăposturile pentru cei săraci și la numeroasele școli în care băieții și fetele, sub atenta îndrumare a unor călugări învățați, primeau educația necesară.

            Înainte de a încheia, aș dori să aduc în discuție câteva nume de călugări, deveniți Sfinți Parinți, care prin viața pe care au dus-o au devenit emblematici pentru ceea ce înseamnă monahismul bizantin. Cu siguranță cel mai de seamă și unul dintre primii călugări a fost Sfântul Antonie cel Mare. Este socotit chiar întemeietorul vieții monahale. După moartea părinților săi, pe când avea numai 20 de ani a plecat în pustie (în anul 270, mai exact), când încă existau persecuții asupra creștinilor. Scrierile sale care relatează printre altele și luptele văzute și nevăzute cu diavolul au fost și sunt extrem de răspândite, foarte mulți monahi si chiar mireni găsind în ele încurajare, alinare și chiar inspirație. A murit în 356, tot în pustie. Tot în secolul IV au trăit cei trei sfinți capadocieni:Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa și Grigore de Nazianz (cunoscut și ca Grigore Teologul). Aceștia au rămas în Biserica ortodoxă ca pietre de temelie privind învățăturile și sfaturile care conduc pe creștini la mântuire. Sfântul Vasile cel Mare este adevăratul fondator al cenobitismului integral și autentic în Biserica orientală;a fundamentat viața monahală pe Sfânta Scriptură, punând accent pe meditație și interpretare. Un alt sfânt, Teodor Studitul, stareț al Mănăstirii Studion din Constantinopol, accepta statutul Sfintei Scripturi ca fundament al vieții monastice dar invita și la păstrarea și cercetarea tradiției ecleziale.  Un alt important părinte al Bisericii este Sfântul Ioan Gură de Aur (sau Chrysostom), cinstit atât de Biserica Răsăriteană cât și de cea Apuseană. A fost Patriarh de Constantinopol. Aceștia sunt, din punctul meu de vedere, cei mai importanți părinți și în același timp călugări ai Bisericii Bizantine, cei care au pus bazele monahismului, practicându-l și sustinând-ul și care au lăsat posterității scrieri de mare valoare.

            Singurii care puteau ierta păcatele, admirați și respectați deopotrivă de către bizantini și nu numai, bucurându-se de o anume autoritate în raport cu împăratul și de daniile celor înstăriți, dar și de liniștea mănăstirilor sau a pustiei și luptători pe de altă parte cu ispitele de diferite feluri, călugării bizantini constituie, din punctul meu de vedere, o categorie distinctă, ocupantă a unui rang înalt în ierarhia Bisericii. Autori de texte și învățături importante, stăvilare ale dorințelor mai puțin creștine ale împăraților și rugători permanenți pentru sufletele lor și ale celor din lume, monahii au reprezentat și încă reprezintă, ca întreg, o cale de răspândire a creștinismului și ortodoxiei și de menținere în viață a valorilor promovate de aceste dogme.

  

Bibliografie

·        Cazacu M., Bizanțul, Timișoara, 1995.

·        Diehl Ch., Figuri bizantine, Vol. I, Trad. Ileana Zara, București, 1969.

·        Ducellier A., Bizantinii-Istorie și Cultură, Trad. Simona Nicolae, București, 1997.

·        Iorga N., Istoria vieții bizantine, București, 1974.

·        Tenace M., Creștinismul bizantin, Trad. Al. Cistelecan, București, 2005.

 

""