Autor 6981 vizualizări


În anul 1831, cu ocazia punerii în aplicare a Regulamentului Organic, Giurgiu a primit organizarea orăşenească prevăzută de acest regulament. Autoritatea orăşeneasă este încredinţată unei dregătorii, numită Magistrat. Magistratul oraşului Giurgiu se compunea din patru membri, dintre care unul era preşedinte. În anul 1831 populaţia oraşului era cotată la 700 de locuitori. Datorită poziţiei sale strategice de pe malul Dunării, Giurgiu prinde având spre modernizare şi începe să fie privit ca unul dintre principalele porturi româneşti. Comerţul de cereale şi navigaţia pe Dunăre ia amploare şi, în şase ani, numărul locuitorului creşte la 2 300.

Comerţul, libertatea comercială şi administraţia orăşenească, în adevăratul înţeles al cuvântului – în timpul turcilor-Giurgiului i-au fost necunoscute înainte de anul 1829, când tratatul de la Adrianopol menţionează pentru Principatele Române, printre altele, deplina libertate de comerţ pentru toate produsele lor, fără nicio restricţie. Prin întrebuinţarea aburului ca forţă motrice la vasele plutitoare, navigaţia fluvială pe Dunăre cunoaşte o puternică dezvoltare. Giurgiu fiind la o distanţă mică de Bucureşti era schela cea mai apropiată de capitala ţării, iar Giurgiu ajunge punctul central al legăturilor comerciale atât cu Orientul, cât şi cu Occidentul prin circulaţia vapoarelor pe Dunăre. Până la 1872 când s-a pus în circulaţie linia ferată Galaţi-Brăila-Bucureşti, Giurgiu a fost considerat portul Bucureştilor.Baza comercială este producţia agricolă, prin schela Giurgiu exportându-se mult timp cereale din judeţele Argeş, Muscel, Dâmboviţa, Prahova, Teleorman şi Ilfov.

Primul vapor cu pavilion românesc a fost lansat la apă la 1834 în Giurgiu şi a fost cel al lui Alexandru Vilara, vapor construit ca bric ce a purtat numele Mariţa.Am auzit cu toţii povestea Mariţei, care a plecat spre Istanbul din portul Sulina la 7 decembrie 1834 sub comanda lui George Cristescu şi sub pilotajul lui Georgio Bresco. După o furtună suportată cu bine a ajuns la Constantinopol la 25 dcembrie 1834, pentru ca în mai, anul următor, să porneasă din nou spre Sulina cu diverse produse, fiind supusă unei noi furtuni, dar, salvată de echipaj, a revenit în portul românesc la 3 iulie 1835. A continuat să apară, în perioada următoare, în registrele portului Brăilei.

Tot la Giurgiu a fost lansată la apă la 2 august 1862, în prezenţa ministrului de război al lui Alexandru Ioan Cuza, prima navă de război a Principatelor Unite, botezată România.Iniţial, Româniaa fost un remorcher cumpărat de la Viena de negustorul bucureştean N. Ciocan în 1857 şi transformat în 1862 în vas militar, se pare pe un şantier din Galaţi.

În timpul războiului din 1877, Giurgiu a suferit foarte mult din cauza bombardărilor turceşi. Multe case au fost arse şi dărmate, dar mai mult decât toate a suferit localul şcolii primare de băieţi numărul 1, în care pe atunci funcţiona şi gimanziul clasic din acest oraş, Ion Maiorescu. Locuitorii au fugit în satele vecine şi cei mai bogaţi în Bucureşti. Prefectura s-a mutat la Comana, tribunalul la Bucureşti, şcolile au fost închise pe tot timpul cât a ţinut războiul şi numai poliţia a rămas în Giurgiu pentru paza oraşului.

Prin Giurgiu pătrund în societatea românească foarte multe noutăţi tehnice aduse pe Dunăre cu vaporul. De exemplu, locomotivele primei căi ferate din 1869 au fost descărcate în portul giurgiuvean, precum şi maşini de bătut parii podurilor începând din 1863.

În anul 1897 a luat fiinţă şantierul naval Giurgiu, odată ce a fost achiziţionat, de la o societate olandeză, un atelier flotant pentru efectuarea micilor reparaţii la nave.

În timpul Primului Război Mondial, Giurgiu a fost singurul pod românesc activ, pe aici fiind expediate produsele petroliere. De asemenea, la această activitate a portului în vremuri de restrişte, a contribuit construirea de către germani a conductei Băicoi-Ploieşti-Giurgiu, precum şi construirea unor instalaţii portuare şi ateliere. În lucrarea lui Georges D. Cioriceanu, Les grands ports de Roumanie, apărută la Paris în 1928, lucrare ce crează o imagine europeană asupra porturilor noastre, se scria:„Giurgiu poate fi considerat cel de-al patrulea mare port al României. Situat la 60 de kilometri de Bucureşti, el este chemat în mod natural să servească pe post de trăsătură de unire către statele Europei Centrale. Nu are deci a se teme de concurenţa Brăilei, Galaţilor şi Constanţei care privesc spre Marea Mediterană şi Occident.”

Putem concluziona că dezvoltarea modernă a oraşului Giurgiu a fost indisolubil legată de importanţa sa strategică şi comercială, de caracterul de nod de comunicaţii şi port al Bucureştilorla Dunăre.

            Scurt inventar al curiozităţilor

·         „Când ţi-oi da o palmă o să auzi câinii din Giurgiu!”– iată, aici, o replică des auzită la vremea respectivă când unele persoane ajungeau în discuţii mai aprinse. De asemnea, mai există a afirmaţie conform căreia petrecăreţii din Bucureşti se lăudau că pot trezi, prin veselia lor gălăgioasă, câinii din Giurgiu. Care e povestea acestor câini? Toate aceste patrupede care se găseau în număr înspăimântător pe străzile oraşului, au rămas fără stăpân după retragerea turcilor. Magistratul oraşului a luat măsuri pentru curăţirea Giurgiului de aceşti câini vagabonzi. În arhiva oraşului, în dela cu numărul 22 din anul 1838, se găseşte otnoşenia magistratului din Giurgiu cu numărul 212 din luna lui mai acelaşi an:„Luându-se în băgare de seamă mulţimea câinilor ce s-au prăsit în acest oraş – era mai bine zis, ce ne-au rămas moştenire de la turci – care nu puţină vătămare poate să pricinuiască, s-a făcut cerere către Cinstita Mare Dvornicie a pricinilor din Lăuntru, ca să trimită doi engheri spre a lor omorâre, la care s-a primit porunca cu numărul 2958, prin care porunceşte ca să se caute de aici doi engheri şi să se tocmească cu plată.”

·         În anul 1847 un mare foc a ars mai tot Bucureştiul. Giurgiu a contribuit atunci cu mari sume de bani întru ajutorarea celor rămaşi fără case.

·         Turnul din centrul oraşului Giurgiu a rămas din timpul stăpânirii turcilor. Nu se ştie precis data la care a fost construit, precum nu se ştie precis nici cine l-a construit. Există o teorie conform căreia turnul ar fi fost geamie turcească, dar meceturile geamiilor mahomedane au formă ovală, pe când turnul din Giurgiu are o formă hexagonală. Părerea cea mai acreditată este că acest turn a afost construit de genovezi undeva prin secolul al XIII – lea sau al XIV – lea, teorie întărită de forma hexagonală a turnului care se aseamănă mult cu formele turnurilor genoveze şi veneţiene. Atât prezenţa genovezilor, cât şi a veneţienilor este atestată istoric în Giurgiu la momentul respectiv. Turnul, cu o înălţime de 30 de metri, este cea mai veche clădire din oraş. În timpul turcilor se zice că a servit ca foişor pentru paza cetăţii. Din 1839, magistratul şi poliţia oraşului îşi mută sediul în camerele construite în jurul turnului;din 1877 acestea au fost transormate în cafenele.

·         În 1839 s-a aşezat ceasornicul în turnul din Giurgiu de către ceasornicarul Mihalache din Bucureşti, angajat cu contract de magistratul oraşului.

·         În 1854, după cum ştim, s-a înfiinţat telegraful în ambele Principate. Pentru Ţara Românească prima linie de telegraf a fost cea care lega capitala de Giurgiu.

·         Telefonul a fost introdus în Giurgiu la 1902 de către I. T. Ghica, la scurt timp după ce a fost introdus în Principate la 1890.

·         În 1911 giurgiuvenii au fost bucuroşi să se poată folosi pentru prima oară de instalaţiile pentru apă potabilă.

·         Înainte de Primul Război Mondial, iluminatul public încă se făcea cu petrol. Cafenelele, farmaciile, cofetăriile, berăriile, câteva băcănii se luminează cu acetilenă.