Operaţiunea „Timber Sycamore” şi naşterea Statului Islamic

În primăvara lui 2012, la presiunea serviciilor secrete, ale aliaţilor regionali, dar şi a opiniei publice occidentale, preşedintele Obama autoriza susţinerea directă a opozanţilor anti-Assad. Operaţiunea, începută neoficial încă din toamna anului anterior, era botezată „Timber Sycamore” şi va aduna laolaltă serviciile secrete din 15 ţări şi finanţări estimate, numai pentru 2015, la suma de 1 miliard de dolari. Pe bună dreptate, chiar analiştii americani vor considera această desfăşurare de forţe drept una dintre cele mai vaste operaţiuni coordonate de CIA.

Susţinerea opozanţilor regimului de la Damasc va consta în pregătirea militară acordată membrilor „opoziţiei moderate”, dar şi în mii de tone de armament care vor ajunge în mâinile insurgenţilor prin Arabia Saudită şi Turcia. Mare parte din armamentul „clasic” va proveni din Bulgaria, Croaţia şi România.

Numai că „opoziţia moderată” şi, în principal, Armata Siriană Liberă nu vor fi capabile să gestioneze coerent şi corect dotările primite. Pe de altă parte, mulţi dintre membrii săi erau fundamentalişti „şcoliţi” în Arabia Saudită şi Afganistan, iar ţelul lor nu era îndepărtarea lui Assad şi instituirea unui stat democratic, ci a unui stat condus pe principiile şariei.

Analiştii regiunii şi ai fenomenului jihadist se întrebau dacă, în acest conflict, CIA a ţinut cont exclusiv de obiectivele fixate de către guvernul american sau „a lucrat pentru doi stăpâni”, adică inclusiv pentru Arabia Saudită. Întrucât Riadul a fost principalul finanţator al operaţiunii Timber Sycamore şi datorită relaţiilor strânse dintre serviciile secrete ale acestor două state, răspunsul înclină spre cea de-a doua variantă. De altfel, Pentagonul trimisese administraţiei Obama în nenumărate rânduri rapoarte ale căror concluzii le contraziceau pe cele ale „spionilor” de la Langley şi atrăgeau atenţia asupra riscului ca tehnica militară să ajungă pe mâna jihadiştilor, iar Siria să se transforme într-un stat neguvernabil, sau, mai rău, într-un „Iran sunnit”.

Deşi singura bază navală ruseasă la Mediterana era aceea de la Tartus, în provincia Latakia, fieful ancestral al familiei Assad, iar ofensiva facţiunilor militare anti-Assad se apropiase ameninţător de acest punct, totuşi, se pare că serviciile secrete americane au fost luate prin surprindere de implicarea militară a Rusiei în războiul civil sirian.

Irakul ajunsese în 2013 prima ţară arabă condusă de către şiiţi după mai bine de 700 de ani, de când kurdul Saladin a cucerit Egiptul dinastiei Fatimide. Odată cu înfrângerea lui Saddam Hussein, atât elementele fidele, eminamente recrutate dintre sunniţi, cât şi militarii de rând, au fost eliminaţi din armată şi forţele de securitate. Epurări etnice au avut loc chiar şi în învăţământ sau administraţie. Noua putere susţinută de Washington se baza îndeosebi pe şiiţi, deşi apropierea confesională a acestora de duşmanul declarat al SUA, Iranul, trebuia să dea de gândit.

Corupţia generalizată din Irak, căreia nu îi puteau pune capăt oficialii americani, înghiţea veniturile din petrol şi lăsase mare parte a populaţiei în aproape aceleaşi lipsuri ca în perioada sancţiunilor internaţionale dinainte de răsturnarea dictatorului. Familiile sunnite, obişnuite cu un anumit nivel de trai graţie funcţiilor din sistemul public, resimţeau cel mai puternic problemele.

Astfel că, în 2014, primele victorii ale Statului Islamic surprindeau doar opinia publică internaţională fiindcă experţii şi chiar jurnaliştii occidentali, cunoscători ai problemelor regiunii, atrăseseră deja atenţia că haosul sirian şi problemele irakiene pregătiseră terenul pentru apariţia unei forţe regionale care să pună al-Qaida în umbră. Totuşi, nimeni nu se aştepta ca, în iunie, Mosulul, principalul oraş din nordul ţării, să cadă atât de repede, forţele irakiene abandonând în faţa insurgenţilor tehnica militară pusă la dispoziţie cu generozitate de către guvernul SUA.

„Nu îi putem învinge. Sunt antrenaţi în luptele de stradă, iar noi nu. Avem nevoie de o armată întreagă pentru a-i scoate din Mosul. Sunt ca fantomele, apar ca să atace şi dispar în câteva secunde.” Această mărturisire făcută presei de un ofiţer irakian descrie cel mai bine situaţia creată de Statul Islamic în Siria şi Irak.

Câteva zile mai târziu, „Financial Times” îşi informa cititorii că, potrivit ministrului de externe de la Riad, Saoud al-Faisal, Statul Islamic era răspunsul sunnit al Arabiei Saudite la influenţa crescută a Iranului în regiune.

Într-un interviu televizat la CNN, generalul Wesley Clark explica faptul că „Statul Islamic a fost creat graţie finanţărilor prietenilor şi aliaţilor noştri (din Orientul Mijlociu, n.n.), fiindcă, dacă era nevoie de oameni care să combată Hezbollahul (organizaţie şiită libaneză, proxy al Iranului, declarată teroristă de mai multe state, n.n.) până la moarte, nu pot fi puse afişe de recrutare cu «Alăturaţi-vă nouă, vom face o lume mai bună!» Mai degrabă îi susţii pe aceşti fanatici religioşi, pe aceşti fundamentalişti (sunniţi, n.n.)”.

Odată cu apariţia Statului Islamic în 2014, ritmul de pierdere al teritoriilor controlate de către forţele guvernamentale siriene devenea îngrijorător. Analiştii CIA începeau să vorbească despre un „succes catastrofic” în care al-Assad urma să părăsească puterea, dar în locul său şi al unui guvern moderat să ajungă la putere grupări jihadiste.

În acelaşi timp, Turcia devenea cunoscută serviciilor de informaţii drept „autostrada jihadiştilor”, graniţa acesteia cu Siria şi Irakul fiind cât se poate de „permeabilă” pentru luptătorii din toate colţurile lumii, care doreau să se alăture noii organizaţii a terorii.

Ororile pe care le-au săvârşit aceştia au ţinut capul fluxurilor de informaţii ale agenţiilor de presă vreme de câţiva ani.

Până la urmă, revolta stârnită în Occident de crimele odiosului Stat Islamic a determinat iniţierea operaţiunii SUA împotriva acestuia – Inherent Resolve. Însă riposta aliaţilor NATO nu era la nivelul necesar pentru a pune capăt rapid puterii acestuia. De-abia administraţia Trump va aduce o schimbare în abordarea problemei siriene: blocarea oricărei susţineri acordate insurgenţilor anti-Assad şi augmentarea atacurilor împotriva SI. Ceea ce l-a făcut pe celebrul cronicar al The New York Times, Thomas Friedman, să scrie în aprilie 2017, oarecum nostalgic după anii în care administraţia Obama acţionase: „în Siria, Trump ar trebui să lase Daesh să fie principalul oponent al lui Assad, al Iranului, al Hezbollah şi al Rusiei, în acelaşi mod în care noi am încurajat mujahedinii să îi combată pe sovietici în Afganistan”.

Probabil că aceasta a fost gândirea care a ghidat la început cancelariile occidentale. Numai că, spre deosebire de mujahedini, de această dată strategia aceasta a adus în Europa nu doar valuri de refugiaţi, ci şi atentatori sinucigaşi care, atunci când nu au mai putut să îşi fabrice bombe sau să facă rost de arme automate, au ajuns să ucidă resortisanţii statelor gazdă, înarmaţi doar cu vreo macetă şi cuţite.

Fragment din cartea „De la Şeherezada la Osama bin Laden: istoria palpitantă a Orientului Mijlociu”, Editura Lebăda Neagră, 2021.