Omul Iosif Berman jpeg

Omul Iosif Berman

📁 Istorie contemporană
Autor: Florentina Ţone

Va trebui să ne credeţi pe cuvânt:„România lui Iosif Berman” e o bucurie de album fotografic, recuperând, cu admiraţie, cu duioşie, istoria, istoriile unui remarcabil fotoreporter interbelic. Cronicar desăvârşit al anilor ’20-’30, în egală măsură a vieţii de la Palat şi a mahalalelor bucureştene, etichetă a publicaţiilor la care lucra („Adevărul”, „Dimineaţa”, „Realitatea Ilustrată”), fotograf oficial al lui Carol al II-lea, „coautor al imaginii satului şi ţăranului român”, de vreme ce l-a însoţit pe sociologul Dimitrie Gusti în campaniile monografice din mediul rural – sunt multe feţele lui Berman, şi frânturi ale acestora sunt ilustrate cu succes în paginile albumului amintit. Dar, spre deosebire de alte proiecte expoziţionale/editoriale dedicate fotografului, de la sfârşitul anilor 1990 încoace, „România lui Iosif Berman” are un atu uriaş:publică fotografiile familiei. 

Încredinţată de fiica fotografului, prin testament, prietenei şi jurnalistei Adina Ştefan, Colecţia Luiza Berman îşi trăieşte acum a doua viaţă – dar e şi o formă prin care fiica cea mare a lui Iosif Berman îşi continuă, şi după moarte, menirea de recuperare a memoriei tatălui. Toţi aceia care au cunoscut-o pe Luiza Berman – şi au trecut prin apartamentul strâmt, dar respirând istorie, din strada Mircea Vulcănescu – ştiu că fosta actriţă îşi făcuse o misiune de credinţă din a-l readuce în actualitate pe cel pe care Geo Bogza îl numea simplu, relevant, „omul cu o mie de ochi”;misiunea e dusă acum mai departe prin valorificarea, fie şi pe bucăţele, a acestei spectaculoase arhive de familie.

Pentru că în Colecţia Luiza Berman se găsesc deopotrivă fotografii de familie – Iosif Berman s-a căsătorit în 1919 cu Raisa Persovici, cu care a avut două fete:Luiza (Lili) şi Matilda (Tilde) – dar şi numeroase imagini ale României interbelice:România regală, România mahalalei, România satului, rod al activităţilor în care era implicat fotograful. Această intersecţie a planurilor, privat/profesional, poate avea, desigur, mai multe explicaţii – una dintre acestea ne-a fost oferită chiar de Luiza Berman, într-un interviu detaliat, în toamna lui 2003:„S-au închis ziarele la care lucra [tata], «Dimineaţa» şi «Adevărul» se închiseseră. S-a confiscat munca lui de-o viaţă, care exista acolo în nişte biblioteci mari, şi în care erau toate negativele, pe sticlă, cum se lucra atunci [...]. Şi, la un moment dat, când a simţit el că se clatină, a adus câte ceva acasă. Câte 2-3 cutii pe zi, că sunt grele... şi trebuiau aduse cu grijă, să nu se spargă, să nu se zgârie”.

33 13 jpg jpeg

Iosif Berman aduce, deci, acasă cutii cu clişee – şi rezultatele muncii sale intră acum în universul familiei. E o invadare a spaţiului personal cerută, de fapt, de împrejurări:în 1937, guvernul Goga-Cuza interzice publicaţiile din trustul „Adevărul”, considerate „jidovite”, iar legislaţia rasială şi, mai departe, regimul legionar fac ca fotograful evreu Iosif Berman să-şi piardă dreptul de a profesa. Istoria se încheie brusc:la 17 septembrie 1941, Berman se stinge din pricina unei boli de rinichi pe care, de supărare, refuzase să şi-o mai trateze – şi e înmormântat cu ultimii bani primiţi de la „The New York Times”, cu care colabora. Colegul Brunea-Fox o spune clar, ca o acuză, ca un reproş la adresa perioadei:„A trăit atâta vreme cât a putut fotografia”. 

Fotografiile de familie, oglinzi cu două feţe.În „România lui Iosif Berman” sunt multe felii de istorie, şi zeci de fotografii din Colecţia Luiza Berman – dar noi ne oprim mai cu seamă asupra acelora cu totul inedite, care-l redau pe fotograf alături de familie. Mai puţin în mijlocul ei, la propriu, şi mai mult ca o prezenţă discretă, ghicită, în spatele obiectivului, Berman îşi fotografiază soţia şi fetele cu dragoste, cu căldură, înfăţişându-se în acest fel pe sine:un om bun, vesel, generos. Fotografiile sale de familie sunt, toate, oglinzi cu două feţe – familia, prin ochii lui;logodnicul, soţul, tatăl Iosif Berman, în ochii familiei – iar bucuria, liniştea acestor instantanee se aşază în contrast dureros cu tensiunea, vremurile tulburi care vor urma.

Aici, Lili şi Tilde dăruindu-şi mărţişoare;dincolo, muşcând cu poftă din bucăţi de porumb fiert;câteva pagini mai departe, jocul de perspective din jocul cu mingea pe nisip, la mare;fetele, mândre nevoie mare, în costume populare, în campania monografică de la Runcu (Gorj);stând la soare şi citind „Dimineaţa copiilor”, pe balconul larg al apartamentului, şi-o căruţă cu ştiuleţi în fundal;la pian sau în spatele unei uşi albe, pândind, alături de pisică, orişice mişcare;cu mama, pe podul din Cişmigiu;cu mama, samovarul şi ceştile de ceai, sub lumina ca un abur a lustrei. Dar e în album şi fotografia care face trecerea dintre lumi:ultimul revelion petrecut în casa de pe Bulevardul Ferdinand, cu şampanie şi confetti, şi fetele de-acum mari, purtând rochii lungi, în straturi, de prinţese. Sub ameninţarea că se vor găsi manifeste comuniste în casă, Bermanii părăsesc locuinţa şi liniştea, Luiza e eliminată de la Conservator şi sora, Tilde, din Baletul Operei, iar viaţa fotografului şi a familiei sale se schimbă dramatic.

Ce facem pentru Berman?E nevoie, desigur, de mai mult de un gest reparator pentru ca viaţa şi profesia lui Iosif Berman să iasă dintr-o nefirească necunoaştere – iar albumul acesta bogat, detaliat, se înscrie în direcţia recuperării, alături de alte publicaţii şi de cele câteva expoziţii organizate în ultimele două decenii;confiscate în tulburii ani 1940, fotografiile şi clişeele sale au ajuns care încotro, numeroase instituţii muzeale având astăzi un fond Berman mai mult sau mai puţin consistent. 

Un efort coerent de identificare, clasare, digitalizare a operei sale ar fi continuarea logică a numeroaselor astfel de „începuturi” – prin asta s-ar salva un om şi-o lume, şi poate şi instaurarea acelui premiu de fotografie de care vorbea fiica cea mare, la începutul anilor 2000:„Ar trebui făcut un premiu de fotografie care să-i poarte numele, fiindcă sunt foarte mulţi fotografi tineri merituoşi. Că eu merg la expoziţii, rămân câteva clipe în faţa unei fotografii reuşite şi zic:«Asta oare i-ar fi plăcut tatii?». Şi, sigur, ar trebui să existe undeva o expoziţie permanentă a celor mai interesante fotografii ale lui”. Gândurile Luizei Berman nu şi-au pierdut actualitatea.

România lui Iosif Berman

Coordonator:Anca Beatrice Todireanu

Asociaţia „România Culturală”

Bucureşti, 2015, 208 pagini

Pentru achiziţionarea albumului, vizitaţi:

www.asociatiaromaniaculturala.ro

album jpg jpeg