Obiceiuri şi tradiţii turceşti

Autor 25685 vizualizări


Primele elemente de civilizaţie turcă datează cam din cel de-al VI-lea secol, de când datează şi primele mărturii documentare în legătură cu civilizaţia turcă. Până la proclamarea republicii în 1923, cultura turcă a parcurs mai multe etape:preanatoliană, selgiucidă şi otomană. În drumul lor spre Anatolia, turcii oguzi au venit în contact cu civilizaţii precum arabii, iranienii şi vechii locuitori ai Asiei Mici. Relaţiile cu acestea şi islamizarea au avut drept efect îmbogăţirea culturii şi artei, dar asta nu înseamnă ca turcii nu şi-au continuat dezvoltarea tradiţiilor pe care le-au adus cu sine din Asia Centrală. Elementele tradiţionale s-au îmbinat cu cerinţele tehnice şi sociale ale vieţii moderne, aspect caracteristic şi civilizaţiei turce contemporane.

Să vedem câteva dintre obiceiurile care i-au consacrate pe otomani. În cartea ”Dede Korkut” sunt descrise marile ospete numite toy, care celebrau întoarcerea victorioasă a triburilor oguze de la luptă. După terminarea marelui ospăţ, hanul se retrăgea, dar participanţii împărţeau între ei obiectele care se găseau în cortul hanului. Triburile oguze mai aduc şi tradiţia altui ospăţ, yagmali, petrecerile urmate de împărţirea veselei. De la oguzi acest soi de petreceri trece la otomani, cunoscut sub numele de şölen, descris cu amănunte de faimosul Ibn Battuta. Celebră a rămas în istoria turcilor petrecerea organizată de către Mustafa al II-lea (1695-1703) în iunie 1701, cu ocazia unei întreceri sportive cu caii care s-a ţinut în oraşul Adrianopol. Întreaga populaţie a avut şansa de a se îndestula cu şerbet. Mai celebre sunt însă ospetele date de Ahmet al III-lea (1703-1730) cu prilejul circumciziei băieţilor săi, petrecere la care a participat întreaga populaţie a Istanbulului. 500 de oi şi berbeci au fost sacrificaţi şi s-au pregătit nu mai puţin de 4500 de platouri de pilaf.

Un alt obicei specific este cel al ajutorului social şi instituţiilor de binefacere. Fondurile pentru ajutoare erau asigurate atât de către stat, cât şi persoane particulare sau proprietăţi religioase (vakifuri). Acestea din urmă au avut cel mai însemnat rol, contribuind totodată şi la promovarea culturii şi artei. Veniturile serveau unor variate scopuri sociale:permise de boală, chletuieli de nuntă, editare de cărţi, dezvoltarea agriculturii, construcţie de cetăţi, achitarea datoriilor, organizarea bairamului, împărţirea de haine. O anumită cotă parte din veniturile vakifurilor se păstra pentru slujbe religioase în memoria donatorilor. Această form de ajutor era de departe singulară. De pildă, sistemul clăcii (imece) era destul de răspândit. Acestea presupunea un ajutor acordat de rude, vecini sau chiar întregul sat infirmilor, bătrânilor, bolnavilor, minorilor;un ajutor care se putea rezuma la contribuţia cu atelaje, unelte, pentru a realiza diversele treburi gospodăreşti. Altă formă de ajutor consta în neridicarea unei părţi din cereale, legume, fructe de pe ogoare, livezi sau grădini, lăsate intenţionat pentru cei nevoiaşi.

Deosebit de interesantă este sărbătoarea anului nou. Din 1926 s-a adoptat şi în Turcia sistemul gregorian, dar în anumite zone din Anatolia încă se mai întâmpină noul an în stilul vechi. Acesta se sărbătoreşte la 21 martie şi înainte se săvârşeşte un ritual complex:se vizitează cimitirele, sunt aşezate pietre funerare pe mormintele proaspete, iar pe mormintele celor viteji se ridică statui în formă de berbec. Tradiţia se pare că ar proveni de la triburile akkoyunlu(oile albe) şi karakoyunlu(oile negre). In ziua morţilor (ultima marţi înainte de 21 martie), fiecare familie pregăteşte pilaf, halva, dulciuri, pe care le împarte săracilor adunaţi la cimitir. Tot în această perioadă se aprind mari focuri numite tongar, rostindu-se cuvintele:bolile şi necazurile să ardă în acest foc. Se dansează la lumina torţelor, iar fiecare bate în faţa casei un ţăruş despre care se spune că ar aduce noroc. Odată cu retragerea în casă începe petrecerea în familie, la care tatăl umple o tavă mare cu 7 feluri de bunătăţi. La terminarea mesei de revelion se trece la un alt moment de cumpănă:ghicirea viitorului. Fiecare persoană, având un vas plin cu apă şi 7 chei, se postează la gardul care dă în stradă şi aşteaptă o vorbă de la vecini. Dacă va auzi cuvinte binevoitoare, anul nou îi va aduce multe bucurii. Cea mai importantă parte a revelionului este cea numită vasf-i hal (tot un fel de ghicit). Fetele aduc apă de la izvor pe care o toarnă într-un bazin, în care aruncă două ace de cusut înfăşurate cu bumbac. Dacă cele două ace se apropie, înseamnă că fetele se vor căsători cu cei pe care îi iubesc. Iar băieţii au obiceiul ca de anul nou să se urce pe casă şi să înmâneze prin horn un cadou iubitei. Interesant este că la ospăţul de anul nou, pe lângă comunul pilaf, se mai pregătesc şi ouă roşii, de obicei înroşite cu coajă de ceapă.

Referitor la tradiţiile de căsătorie, până la codul civil din 1926 bărbatul avea dreptul la 4 soţii. La populaţia turcă legăturile de familie erau foarte puternice. Stabilirea în propria casă se făcea pe baza unui ritual specific:feciorii îşi fac casele aproape de cele părinteşti. De menţionat că familiile se construiesc numai pe linie bărbătească, tinerele fete intrând în familia soţului. Modul de organizare familială are raţiuni economice, evitându-se parcelarea proprietăţii. În împărţirea moştenirii intervine tot tradiţia. Fetele primesc mai puţin decât băieţii, din dorinţa de a aduce cât mai puţine prejudicii averii care este păstrată ca un tot. Căsătoriile se încheie de obicei prin înţelegerea dintre familiile tinerilor. Poligamia a fost interzisă prin lege de către Atatürk, dar nici înainte nu era foarte răspândită in mediul rural. Oricum, chiar dacă bărbatul îşi lua o a doua soţie, tot prima deţinea cele mai multe privilegii.

Un ultim aspect demn de menţionat este haremul, dovada distincţiei destul de clare dintre obiceiurile poporului şi cele ale aristocraţiei. Istoria haremului incepe odată cu istoria Imperiului Otoman şi este vorba despre o instituţie oarecum misterioasă, pentru că în afară de sultan nu avea acces nimeni la ea. Iniţial femeile din harem erau toate de origine turcă, dar începând cu finele secolului al XV-lea sunt din ce în ce mai numeroase străinele. Unele dintre acestea au jucat un rol fundamental în viaţa politică, cum ar fi de exemplu Roxana (Hurrem), soţia lui Soliman Magnificul, sau Agrippine Bafa (Safiye sultan), mama lui Mehmet al III-lea. Membrele haremului erau supuse unui prgram riguros de instruire, care presupunea învăţarea limbii turce, a manierelor aristocrate, dansului şi muzicii. Cele mai frumoase erau alese pentru a servi în apartamentele sultanului, mamei sale, soţiilor suveranului şi prinţilor. Dintre ele sultanul îşi selecta soţiile legitime şi nelegitime, restul având alte atribuţii. Haremul era o instituţie foarte bine organizată, în care fiecare îşi cunoştea precis funcţia. Toate femeile erau supuse mamei sultanului (valide sultan). În ciuda imaginii exotice afişate de obicei în descrierile haremului, femeile se ocupau mai tot timpul de probleme administrative. Unele pregăteau masa, altele baia, altele cafeaua etc. În harem mai existau 5 secretarea care ţineau evidenţa bunurilor, precum şi o serie de moaşe,   doici şi femei de serviciu.

Documentele păstrate arată că sultanul avea în genere şase soţii legitime şi şase nelegitime. Toate erau însoţite de gărzi. Până în secolul al XVIII-lea acestea aveau voie să se recăsătorească. În ceea ce le priveşte pe celelalte din harem, acestea se puteau căsători cu demnitari ai statului, dispunând fiecare de o anumită feudă care îi servea a dotă din partea sultanului. Numărul femeilor din harem a variat de-a lungul istoriei între 400 şi 800.

Referinţe:Mehmet Ali Ekrem, Civilizatia Turcă, Bucureşti, 1981.