O tragedie provocată de o femeie: Socialistul Lassalle, ucis în duel de românul Racoviţă

Autor 26173 vizualizări


La mijlocul secolului al XIX-lea, cunoscutul activist socialist Ferdinand Lassalle înceta din viaţă în urma unui duel desfăşurat într-o pădure de lângă Geneva, în Elveţia. Îl împuşcase – din nepricepere chiar – tânărul român Ioan Racoviţă, nepot şi strănepot de voievozi. La mijloc era, se înţelege, o domnişoară:tânăra bavareză de 20 de ani, Elena von Dönniges. O poveste aventuroasă, cu personaje faimoase (Karl Marx, Otto von Bismarck, Heinrich Heine), ingrediente de roman (iubire, despărţiri şi jurăminte) şi mai multe finaluri tragice:căsătorit cu Elena în vara lui 1865, Ioan Racoviţă va muri şi el la câteva luni de la nuntă, în împrejurări misterioase. Era tânărul cu adevărat bolnav sau îl asasinase soţia, drept răzbunare pentru moartea lui Lassalle? La rândul ei, după alte două căsătorii, „prinţesa de Racoviţă” se va sinucide cu cloral, în 1911...

În secolul al XIX-lea, la vârful societăţii germane petrecerea de Anul Nou se prelungea până către finele lunii ianuarie, când copiii se despărţeau cu regret de bradul împodobit în Ajunul Crăciunului. Într-una dintre acele zile fericite de ianuarie ale noului an 1858, în saloanele reşedinţei de pe Tegernsee ale trimisului regelui Bavariei, Maximilian al II-lea, la Berlin, Elena, fiica gazdei, recita cu patimă romantică balade şi poeme de Schiller. Printre invitaţi se afla şi un tânăr oacheş, care o privea „cu gura căscată”, cum va mărturisi ea în Souvenirs d’une vie, carte autobiografică apărută în germană şi franceză la Paris prin 1910, iar în engleză un an mai târziu. Admiratorul se numea Ioan Racoviţă, nepot şi strănepot de voievozi[1]. 

Prima întâlnire a Elenei von Dönniges cu Ioan Racoviţă

Tânărul oacheş avea 14 ani, câţi număra şi ea, şi se afla în capitala Prusiei la studii. „Precoce cum eram, el mi se păru un băieţel de nimic, deşi privirea arzătoare a frumoşilor săi ochi negri arăta, poate, maturitatea temperamentului său oriental”. „Băieţelul” nu i-a displăcut „tinerei precoce”, aşa că s-au mai întâlnit – dacă ar fi să o credem – doar pentru ca ea să se „perfecţioneze în limba franceză”. Şi au făcut împreună şi muzică:„Numai talentul său muzical mă impresiona cu adevărat, el era armonia însăşi, totul în viaţă, bucuria şi tristeţea, totul era tălmăcit în sunete”.Parcă se disculpă în volumul de memorii Elena von Dönniges... De ce oare? Ei, bine, în ciuda vârstei fragede, tânăra era logodită de doi ani! Mama ei, baroneasă, cunoscuse în Sardinia un colonel italian de 42 de ani, văduv şi înstărit, pe care, ca să ascundă legătura, l-a prezentat soţului ca fiind îndrăgostit nebuneşte de Elena. Domnul baron von Dönniges, nebănuind dedesubturile, l-a acceptat pe amant ca logodnic al fiicei sale, chiar i l-a impus, nederanjat de apreciabila diferenţă de vârstă dintre ei. Remarcase, probabil, „precocitatea” odraslei şi voia să doarmă liniştit. Mai mult ca sigur atunci s-ar fi făcut şi nunta dacă nu ar fi intervenit bunica:„O copilă de vârsta ei trebuie mai întâi de toate să înveţe carte. O iau cu mine la Berlin”.Aceste împrejurări speciale o determinaseră doi ani mai târziu pe Elena să-l considere „băieţel” pe adolescentul Racoviţă:ea îl privea ca o tânără deja logodită, oricând capabilă de o maturizare galopantă, împodobită cu aventuri amoroase. Avea să constate curând justeţea acestei opinii. 

Logodna cu un colonel piemontez şi despărţirea furtunoasă

Către finele lunii februarie 1858, la nici o lună de la primele întâlniri ale Elenei cu Ioan Racoviţă, baronul Wilhelm von Dönniges a trebuit să plece la Torino într-o nouă misiune diplomatică. Mutarea îi convenea din toate punctele de vedere;spera, mai cu seamă, să-şi căsătorească acum fata, colonelul fiind piemontez. Logodnicii s-au revăzut, însă nici de data aceasta Elena nu a vrut să accepte mariajul. Diplomatul de carieră nu reuşea cu niciun preţ s-o convingă, „performanţă” subliniată în câteva rânduri cu ironie de viitorul ginere. Era pusă în balanţă însăşi autoritatea paternă.

O întâmplare aparent inocentă va încheia definitiv acest capitol. La o cină oferită de Cavour, baronul a venit însoţit de familie – avea patru copii –, inclusiv de logodnicul fiicei sale. Elena a fost aşezată între colonelul piemontez şi tânărul conte Hohelberg, ambasadorul ţarului Alexandru al II-lea. Conversaţia s-a ţinut în franceză, germană şi engleză, niciuna cunoscută de colonel, care s-a simţit înşelat. Făcută „cocotă” şi ameninţată cu bătaia, Elena a refuzat să-l mai vadă, izgonindu-l pur şi simplu din casă. Nu a avut, însă, curajul să-i înapoieze inelul de logodnă. Va face acest gest la Nisa, în împrejurări nu tocmai ortodoxe. Iată ce s-a întâmplat. După incidentul de la Torino, diplomatul bavarez a considerat că întreaga familie are nevoie de un binemeritat concediu, nervii tuturor fiind la pământ. Pe Coasta de Azur se odihneau atunci membrii ai familiei imperiale ruse, scriitori, pictori, într-un cuvânt crema Europei. Tot acolo se afla ancorat şi vasul „Balcani”, care o adusese pe văduva ţarului Nicolae I.

Pe punte se expuneau privirii o minunăţie de ofiţeri:înalţi, blonzi, deosebit de galanţi, toţi aparţinând nobilimii de import la mare preţ în Rusia ţaristă. Inima Elenei bătea ori de câte ori îl zărea pe tânărul locotenent Otto Paul von Krusenstern, nepotul amiralului rus Adam Johann von Krusenstern. Avea cu 10 ani mai mult, dar ce conta? „A fost întâia mea dragoste”, îşi va aminti ea peste o jumătate de veac. L-a iubit cu patimă, iar Paul von Kotzebue[2], secundul corabiei, prieten şi martor ocular, menţiona între cele trei întâmplări formidabile din viaţa sa şi „l’explosion du premier amour d’Hélène Dönniges”! Curând a venit ordinul de la Sankt Petersburg ca vasul să părăsească Nisa cu destinaţia Tallin. Pe chei, o mulţime de domnişoare îşi luau rămas-bun de la echipaj cu ochii în lacrimi, printre ele şi Elena[3]. Încă nu i se uscaseră lacrimile de pe obraji când se trezi cu „bătrânul” colonel, care, trecând peste amintirile neplăcute, venise să o vadă. Mare imprudenţă. Furioasă, şi-a smuls inelul din deget şi i l-a aruncat în faţă, ţipând:„Pleacă şi să nu te mai văd”! Restul, adică despărţirea definitivă, a căzut în puterea de convingere a bunicii. 

Intră în scenă Ferdinand Lassalle

Tot atunci îşi încheia călătoria prin Valahia şi Moldova – începută în 1857 – un tânăr de 32 de ani, care atrăsese atenţia autorităţilor prusace prin teoriile sale privind statul social, dreptatea socială şi alte idei care împăcau perfect dreapta cu stânga şi care vor fi preluate de Bismarck în construcţia Imperiului German. Tânărul se numea Ferdinand Lassalle, evreu din Breslau, Silezia, şi protejat al contesei Sophie von Hatzfeld, înalta aristocrată care în 1848 îl salvase de represiune, după înfrângerea revoluţiei de la Düsseldorf, ţinându-l ascuns până la obţinerea amnistierii în castelul ei din Aachen[4].

Ce a căutat Ferdinand Lassalle pe aceste meleaguri? Petre Ţuţea susţine că Lassalle remarcase cultura şi inteligenţa tânărului Titus Livius Maiorescu, şef de promoţie al Academiei Theresiane din Viena şi, ulterior, al Universităţii din Berlin, şi venise după el la Bucureşti şi la Iaşi, ca să-l atragă de partea sa. Nu se ştie dacă acesta a fost motivul călătoriei şi dacă Maiorescu şi Lassalle s-au întâlnit, dar impresiile călătorului silezian s-au păstrat, fiind incluse parţial de Nicolae Iorga în monumentala lucrare Istoria Românilor prin călători. O caracterizare a lui Lassalle privind rasa – „care până la poporul cel mai de rând se distinge prin trăsăturile feţei, nobile şi fine, care dovedesc descendenţa din romani”– îl obligă pe Iorga să remarce:„Rareori s-a vorbit de noi în cuvinte aşa de frumoase”! Un evreu să vorbească despre rasă, şi în aceşti termeni?

Se cuvine o observaţie:contactul cu nobilimea germană şi europeană, reticenţa „burgheziei naţionale” şi a „poporului de rând” faţă de evrei, toate acestea şi multe altele îl determinaseră pe Lassalle să-şi blesteme evreitatea şi apartenenţa la o rasă neeuropeană;„cuvintele aşa de frumoase” îi trădează, pentru cei care îi cunosc suferinţa, invidia pe români pentru romanitatea lor. Heinrich Heine, mai vârstnicul său prieten, suferise aceleaşi deziluzii şi se creştinase. Dar pentru faptul că Lassalle nu renunţase la a fi evreu, el va fi pus la zid de către fostul evreu Marx, pe faţă ori sub pretextul trădării ideilor sale şi a „înhăitării cu Bismarck”, duşmanul lui personal.

Într-o scrisoare către un „comunist creştin” (luteranul Ludwig Kugelmann), cel mai înrăit adversar al iudaismului, luteranul Karl Marx, va scrie:„Lassalle trădase în realitate partidul, încheind un contract formal cu Bismarck, fără a avea, desigur, niciun fel de garanţii”. În ce consta „trădarea” ne spune mai departe Marx:„Bismarck urma să anexeze Schleswig şi Holstein, proclamând anexarea în numele muncitorilor… Bismarck mai promisese pentru sprijin dreptul de vot universal şi alte câteva şarlatanii socialiste”.Întreaga epistolă este un lung şir de variaţiuni pe tema trădării, trădătorul fiind făcut albie de porci. Prin urmare, a-l apropia pe Lassalle de Marx mi se pare o realitate contrafăcută. Contactul cu Bismarck, datorat relaţiilor contesei von Hatzfeld, ruperea legăturilor cu Marx, susţinerea anexării celor două regiuni aflate în posesia Danemarcei, ideile sale de stânga absolut rezonabile în raport cu regenerarea germanismului preconizată de cancelarul de fier, sunt câteva puncte grele ce au făcut din Lassalle un agreat al Curţii Prusace;un om supravegheat însă îndeaproape de poliţia secretă... Acestui Ferdinand Lassalle, teoreticianul socialist şi iubitul romantic, Elena îi va dedica zece capitole consistente în autobiografia sa;dar vom ajunge şi acolo... 

A doua întâlnire cu IankuRacoviţă, „frumosul prinţ oriental”

Familia von Dönniges a stat la Nisa până în anul 1862, mai mult la insistenţele Elenei, care se ducea zilnic pe chei şi scruta depărtările, doar-doar va zări corabia locotenentului adorat. Îngrijorată, bunica a obţinut de la Curtea Regală din München o nouă misiune diplomatică la Berlin pentru ginerele ei. Iar Elena a trebuit să plece cu familia. În capitala Prusiei o aştepta cu înfrigurare „băieţelul” Racoviţă, care, cum a aflat de prezenţa ei, s-a şi înfăţişat să-i prezinte omagiile. Elena a avut o revelaţie:Ianku, cum îi spunea ea, devenise un tânăr prezentabil. De-acum îi va spune „frumosul meu prinţ oriental”.

Student la Drept, unde era coleg cu Iacob Negruzzi, Ioan Racoviţă făcea o bună impresie în saloanele înaltei societăţi prusace prin cultura, manierele şi înfăţişarea sa. Elenei nu-i putea scăpa ocazia să se lase fermecată de „prinţul oriental”. Sub pretextul muzicii şi, mai cu seamă, în acordurile pianului, totul era posibil. Liedurile lui Schubert şi baladele lui Heine, o rudă îndepărtată pe linie maternă, plăsmuiau o relaţie de vis. Lumea bună a început să vorbească. Tinerii au atras şi atenţia pictorilor. În capitolul XIII al Amintirilorcitim:„Frumoasa pereche care eram, el şi eu, a atras atenţia genialului pictor Kaulbach, care a făcut portretul nostru”. Cum Racoviţă era la „prima dragoste”, învăpăiat şi considerând tabloul lui Kaulbach ca un act ce imortaliza relaţia lor, s-a aruncat la picioarele Elenei şi a cerut-o în căsătorie. Ea l-a respins cu graţie, spunându-i că dacă nu se va îndrăgosti de nimeni sau nu va ajunge actriţă, el va fi alesul. Prin urmare, nu împărtăşea acelaşi sentiment;poate că încă îl iubea cu patimă pe baronul von Krusenstern.[5]Analizându-şi atitudinea şi concluzionând că s-a pripit, tânărul Racoviţă a fost mulţumit de răspunsul ei. Iubita lui nu era o uşuratică… 

„Astfel intră Lassalle şi în viaţa mea, ca o furtună nimicitoare”

Ziarist care se detesta pentru că era ziarist, evreu care nu-şi ierta faptul că era evreu, Ferdinand Lassalle a rămas, până la moarte, ziarist şi evreu. Făcuse valuri cu teoriile lui, numele lui fiind pe buzele aristocraţilor creştini, care nu-l luau în serios fiind evreu, dar şi pe buzele evreilor, care nu-i iertau obedienţa faţă de nobilimea prusacă.

Elena auzise şi ea deseori pronunţându-i-se numele, dar, necitindu-i lucrările şi articolele, nu pricepea care este sursa celebrităţii lui Lassalle. Într-o zi l-a întrebat chiar pe Racoviţă;răspunsul a fost lipsit de vreo urmă de premoniţie:„E un individ pe care nu-l vei întâlni niciodată în societatea noastră”. Dispreţul ascuns sub aceste cuvinte i-au întărâtat fetei curiozitatea. A întrebat în stânga, în dreapta;nimic lămuritor. Ca unul căruia nu-i pasă de rase şi deosebiri religioase, destinul a aranjat ca Elena să-l întâlnească pe Lassalle în casa unei cunoştinţe comune, avocatul Hirzemensel, evreu cu notorietate şi printre creştini. În salon, alături de gazde şi de acest misterios oaspete, se aflau o mulţime de tineri. Când a intrat ea, Lassalle perora cu înflăcărare. S-au plăcut instantaneu. După o scurtă pauză datorată surprizei, el a continuat mai înflăcărat. „Toată lumea a rămas înmărmurită de zgomotoasa şi de puternica sa elocvenţă, ce era ca o apă mare când rupe zăgazurile, dezrădăcinând tot ce-i stă în cale”.

Copleşită de această primă impresie, Elena va nota la senectute, în Amintiri:„Astfel intră Lassalle şi în viaţa mea, ca o furtună nimicitoare”. A doua zi a avut curajul şi decenţa să-i spună lui „Ianku” că l-a cunoscut pe Lassalle şi că s-a îndrăgostit de el, mai mult:„Dacă mă vrea, voi fi soţia lui, căci pentru mine întruchipează idealul de frumuseţe bărbătească”… Ce lovitură pentru tânărul Racoviţă! Abia în acele momente a realizat cât de profund o iubea, dar ce putea face? Dedicat ei trup şi suflet, s-a făcut luntre şi punte şi a reuşit să-i procure câteva dintre eseurile ce făuriseră celebritatea neaşteptatului concurent la mâna iubitei sale. Curiozitatea Elenei trebuia satisfăcută, fie şi cu preţul umilirii sale. Rezultatul lecturii este topit în câteva capitole ale Amintirilor:Elena, deşi nu avea pregătirea teoretică necesară, s-a zbătut să înţeleagă. De atunci l-a mai văzut de două ori pe Lassalle, ultima dată la Balul Juriştilor, în primele zile de ianuarie ale anului 1864. Însoţită de prinţul român, la un vals, i l-a arătat. „Are un cap expresiv”, a remarcat „Ianku”. L-a observat şi Lassalle pe Racoviţă, având loc deja primul duel între ei;unul din priviri. S-au revăzut la Geneva, la al doilea duel şi cel de pe urmă. 

Planuri de căsătorie cu Lassalle...

Primăvara lui 1864 a îndoliat sufletul Elenei:îi murise bunica. Pe patul de moarte, aceasta l-a implorat însă pe tânărul Ioan Racoviţă să n-o părăsească niciodată pe nepoata ei. El a jurat. După înmormântare, răvăşită de durere, Elena a decis să părăsească Berlinul, unde rămăsese singură;familia locuia la Geneva din decembrie 1863, când baronul fusese numit ambasador în Confederaţia Helvetă.

La finele lunii mai, Elena făcea deja excursii pe Lacul Leman. Îşi revenise sufleteşte şi îl informase pe Lassalle unde se află. A venit şi el, pentru o „cură de ozon la Kaltbad”... Într-o zi, Elena şi-a anunţat părinţii că va face o excursie pe Muntele Righi cu o prietenă englezoaică. A ajuns pe munte, dar pentru a se întâlni cu Lassalle;o întâlnire ca în filmele lacrimogene. La sfârşit au făcut planuri de căsătorie, jurându-şi „credinţă până la moarte”. El a pus chiar problema creştinării, dacă religia va fi un obstacol. Nu va fi nevoie, fiindcă şi mama ei era o aşkenază creştinată, înrudită cu ilustra familie Mendelsohn, ramura creştină, şi cu Heine. Acest amănunt l-a convins pe Lassalle „că se poate”. Reîntorcându-se acasă, Elena i-a scris o lungă şi înflăcărată scrisoare „prietenului Ianku”. I-a povestit în detaliu tot ce se petrecuse pe munte şi ce proiecte aveau, ea şi Lassalle. Faţă de-un om care o ceruse – şi el – în căsătorie, scrisoarea era o cruzime;tânăra îl trata ca pe un frate. Totuşi, dacă ne amintim, ea fusese sinceră când i-a condiţionat acceptarea cererii în căsătorie. Şi, iată, îşi găsise alesul. Din Amintirirezultă chiar că a îndrăznit să-i ceară lui „Ianku” să intervină în favoarea lor pe lângă părinţi! Complicată relaţie. 

...dar familia se opune

În acele zile se consuma şi logodna surorii mai mici a Elenei cu vicontele Otto von Keyserlingk, în familia diplomatului bavarez fiind mare sărbătoare. Lassalle, temându-se de comparaţia cu aristocratul westfalian, a îmbărbătat-o:„Îţi pot spune că va veni timpul când Berlinul mă va primi în triumf, într-o caretă trasă de patru cai albi, iar tu vei fi întâia femeie a Germaniei”!Însă, dincolo de cuvinte, omul era înfricoşat. Îi era teamă că va fi considerat comunist. Aşa că s-a dus la Berlin şi s-a întâlnit cu Bismarck, dorind să lămurească definitiv problema ideologică:„stânga”, aşa cum o concepea el, trebuia să devină liantul dintre popor şi conducători, poporul având şi el un profit de pe urma politicii. De acolo i-a scris Elenei:„Marele cancelar de fier a căutat să mă seducă. Dar, vezi tu, fierul este un metal foarte preţios, tare şi compact. Totuşi, este altul şi mai preţios, mai tare şi mai maleabil totodată, aurul. Vorba este de a şti care din cele două metale va fi învingător în lume”.Analiza semantică a frazei pune pe gânduri. Lassalle se visa „cancelarul de aur” al Hohenzollernilor? Ambiţios individ. „Îmbărbătată” de scrisorile şi telegramele venite de la Berlin, Elena a cutezat să ridice chestiunea căsătoriei cu Lassalle într-un moment de bună dispoziţie a tatălui ei. Omul a înlemnit. Când sora ei urma să se mărite cu unul dintre stăpânii Westfaliei, ea alesese „un derbedeu”?[6]

În literatura de specialitate, mai cu seamă în textele vânătorilor de prigoniri antisemite, se enumără printre motivele respingerii lui Lassalle originea sa evreiască. În realitate, oricât de abil ar fi fost diplomatul de carieră bavarez, cum ar fi justificat refuzul acceptării unui evreu ca ginere, de vreme ce el însuşi era căsătorit cu o evreică (ce-i drept, botezată)? Soţii von Dönniges nu l-au acceptat, de fapt, pe revoluţionarul Lassalle, „pe cel care intenţiona să împartă averile bogaţilor cu săracii”. Discuţia a luat o întorsătură chiar gravă. „Tata îmi răcni:«Te voi omorî ca pe un câine!» – şi ieşi din odaie”. Elena i-a scris despre refuz iubitului ei, încheind epistola cu aceste cuvinte:„Părinţii mei nu te doresc, dar eu voi fi a ta”. S-a dus să pună scrisoarea la poştă, însă, din obişnuinţă, a ajuns în odaia închiriată de Lassalle… I-a povestit ce s-a întâmplat, „cât de turbaţi sunt părinţii”. El a liniştit-o:„Voinţa mea o va sfărâma pe a lor. Întoarce-te acasă”. Ea a refuzat sfatul. „Atunci mergi la contesa Hatzfeld, te va primi ca pe o soră”. Habar nu avea că aceasta, doctorul Arendt, „trădătorul”, şi unul dintre cei mai buni prieteni, consilierul Kolthoff, îi informau pe ascuns pe părinţii Elenei despre ceea ce ameninţa să devină o „eroare ireparabilă”. Bănuind cabala, Elena a ales să locuiască provizoriu la o prietenă. Apoi, Amintirileamestecă detaliile întâlnirii lui Lassalle cu „doamna ambasadoare Dönniges”, localizarea devine dificilă, părând, totuşi, că doamna baroană a urcat la ei. Esenţial nu e însă unde şi în ce împrejurări, ci faptul că s-au întâlnit şi că Lassalle a fost desfiinţat de mama Elenei, care l-a ameninţat:„Te vom expulza şi din Elveţia, şi din Germania”!

Ajunsă acasă, Elena a fost târâtă de păr de tatăl ei până în dormitor. O zi şi o noapte i s-a dat numai pâine şi apă. Ea persista:„Voi fi nevasta lui Lassalle”. Timp de câteva săptămâni, uşa odăii a fost zăvorâtă. Eliberarea a venit odată cu plecarea din Geneva a „mizerabilului Lassalle”. Fără să bănuiască regimul de teroare la care fusese supusă iubita lui, el părăsise oraşul supărat, fără să-i scrie ori să lase vorbă prietenei ei. A plecat ca un turist, pur şi simplu;nimeni nu ştia încotro. Dezamăgită, la ultima dispută cu părinţii s-a recunoscut învinsă. „Renunţ la el pentru fericirea voastră”. 

Logodna cu tânărul Racoviţă şi duelul

A redevenit „fiica adorată”. Cum sănătatea i se şubrezise, doctorii au trimis-o în Provence. La întoarcere, în luna august, a fost întâmpinată de „Ianku”. Îndrăgit de baronul von Dönniges, fusese chemat telegrafic de la Berlin, unde în iunie îşi susţinuse doctoratul în Drept. Tânărul Racoviţă a cerut-o iarăşi în căsătorie, ea l-a respins din nou. El i-a amintit că făgăduise bunicii s-o ocrotească şi că jurase. O va ocroti chiar şi în disputa cu părinţii, angajându-se să i-o ducă de mână lui Lassalle… „Însă, pentru a căpăta încrederea părinţilor, trebuie să te logodeşti mai întâi cu mine… Pe urmă voi redeveni micul şi credinciosul tău prieten”!Răspunsul ei? „În ziua când îl voi vedea iarăşi pe Lassalle voi fi a lui în vecii vecilor, chiar de-ar fi să vă ucid pe toţi şi să calc peste cadavrele voastre”.Avea pedepsirea şi răzbunarea în sânge. Strămoşii materni se rugaseră unui Dumnezeu neiertător. A acceptat, totuşi, logodna, care avea să devină motorul distrugerii celor doi bărbaţi din viaţa ei. Din ordinul şi sub privirea tatălui, i-a scris lui Lassalle că s-a logodit cu „Ianku”, cerându-i să o uite.

Pe la mijlocul lunii au primit vizita unor emisari, doctorul Haenle, trimisul regelui Maximilian al Bavariei, şi maiorul von Roslow, un apropiat al contesei Hatzfeld. Cei doi i-au cerut Elenei să declare în scris că s-a împăcat cu Ioan Racoviţă şi că renunţase la Ferdinand Lassalle;iar Elena a fost nevoită să dea respectiva declaraţie. După plecarea emisarilor, tânăra s-a apucat să scrie o altă epistolă, de data aceasta către Lassalle, în care îi declara că nu renunţase la el. Epistola urma să-i fie înmânată adresantului de Racoviţă însuşi…. Când să o încheie, „micul prinţ” a intrat intempestiv, anunţând-o că scrisoarea este inutilă. Motivul? „Lassalle l-a provocat pe tatăl tău la duel şi sunt silit să ies pe teren în locul său”!

Revenindu-şi din şoc, Elena cugetă:„Lassalle este foarte tare la tragerea cu pistolul”. Într-o zi îi spusese:„Bărbatul care ar vrea să mi te ia, va primi un glonţ în inimă de la mine. Omor şi musca din zbor”.Calculă repede şansele şi urmările:„Ianku, sărmanul, cred că n-a ţinut vreodată un pistol în mână… Este un om mort… I se va aduce cadavrul în casă, iar în neorânduiala care va fi atunci, eu voi fugi cu Lassalle şi vom fi în sfârşit amândoi împreună, pentru totdeauna”.Se linişti. „În dimineaţa zilei de 28 august, Ianku veni să-şi ia rămas-bun de la mine. Eram sigură că nu-l voi mai vedea niciodată”. La ora 7.30, într-o poiană din pădurea de la Carouge, de lângă Geneva, au sosit Ioan Racoviţă, având ca martori pe vicontele Keyserlingk şi pe doctorul Arendt, „trădătorul”, şi Ferdinand Lassalle, având ca martori[7], pe colonelul Wilhelm von Rüstow, un apropiat al contesei Hatzfeld, şi pe generalul conte Bethlen. S-a făcut schimbul de pistoale şi numărătoarea paşilor, apoi s-a numărat până la trei. În acel moment, glonţul ieşit din pistolul lui Racoviţă l-a lovit pe Lassalle în piept, străpungându-i plămânul stâng, astfel încât riposta lui Lassalle, lovit, a rămas fără efect. Dr. Arendt, fiind martor, venise fără trusa de prim ajutor şi au fost nevoiţi să caute un medic în Carouge. Ghinion. Nu au găsit pe nimeni, acasă sau la cabinet, astfel s-a consumat inutil mult timp preţios pentru supravieţuirea rănitului.

Deznodământul sau cum a murit Ferdinand Lassalle din nepriceperea lui Racoviţă

Transportat în cele din urmă la Hotelul Victoria din Geneva, unde rănitul a refuzat consultul „trădătorului” Arendt, Lassalle a trebuit să aştepte încă o zi până să fie văzut de un medic! Au venit doi, Billroth şi Schewilling, dar nu mai era nimic de făcut. Afectat de pleurezie, tânărul se stingea văzând cu ochii. „Micul prinţ oriental” îl atinsese pe Lassalle „din nedibăcie. Neştiutor cum era, el îndreptase arma în jos, ţintind în pământ, însă detunătura ridicase arma”.Vestea rănirii iubitului o uluise pe Elena. Nu avea niciun dubiu că „Ianku” îl rănise din nepricepere. Nu înţelegea, însă, de ce nu a tras Lassalle primul… Nu ştia, nu bănuia nici cât de grav rănit este.„A treia zi a venit iar Ianku la mine. S-a pus în genunchi la picioarele mele şi-şi acoperi faţa plângând:A murit!”.Cum să moară Lassalle?! Nu putea să accepte un asemenea deznodământ. Îi răcni atunci:„Pleacă, te urăsc”!

După înmormântarea lui Lassalle la Breslau[8], logodnicii s-au despărţit – susţine „principesa Racoviţă”;pentru câteva luni bune, el s-ar fi reîntors la Berlin, la studii, iar ea ar fi rămas cu părinţii la Geneva. Greu de crezut această despărţire, cu poliţia lui Bismarck pe urme... Iar prezenţa lui „Ianku” la Berlin, pe culoarele Universităţii, era de-a dreptul exclusă[9]. Duelul era cu desăvârşire interzis în perioadă, considerat fie atentat la viaţa cuiva, fie „omor deosebit de grav” când se solda cu o victimă. În cazul de faţă, mai interveneau relaţiile – vaste – ale contesei von Hatzfeld, care a purtat doliu până a închis ochii în 1881, şi autoritatea absolută – mai ales pe teritoriul Prusiei – a lui Bismarck. În realitate, logodnicii vor fi stat ascunşi cine ştie pe unde, probabil prin vreun cătun bavarez. De ce ascunde însă Elena adevărul situaţiei lor? Clocea ea cumva gânduri de răzbunare...? 

Varianta Elenei:Ioan ar fi fost foarte bolnav

În capitolul 25 al Amintiriloraflăm că „Ianku” s-a îmbolnăvit undeva, prin nord, că răceala a degenerat în pneumonie, şi aceasta în ftizie. Cam forţat acest lanţ de prefaceri în „mai rău”... Dacă el ne-ar fi confirmat şi de alte surse decât AmintirileElenei, am vorbi de mâna destinului. Din nefericire, alte izvoare privitoare la viaţa lor de cuplu nu există... Avem, prin urmare, tot dreptul de a o suspecta de falsificarea adevărului. Să vedem însă care e teoria acestei doamne, care a purtat abuziv – după încă două căsătorii, până la sinuciderea cu cloral, când au învins-o remuşcările – titlul de „prinţesă de Racoviţă”.

Prin februarie 1865, când „Ianku” era doar răcit (nu se precizează în ce localitate[10]), el a chemat-o insistent. Însoţită de părinţi, Elena a venit repede ca gândul. Fericit de revedere, tânărul a întrebat-o dacă mai vrea să-l ia de soţ. Ea a acceptat, inclusiv oficierea căsătoriei în rit ortodox. Au stat un timp în Bucureşti, dar Elenei nu i-au plăcut nici oraşul, nici locuitorii, consideraţi rudimentari. Desigur, între München şi capitala Principatelor diferenţa era considerabilă, totuşi, Lassalle, care venise din aceeaşi lume, avusese numai cuvinte de laudă. De aici, cei doi au pornit spre Oltenia, ajungând la Erza[11], o localitate minusculă, unde se găsea casa boierească[12]a familiei Racoviţă. Casa, parţial distrusă de un incendiu, se aflase în reparaţii, iar în momentul sosirii lor nu trebuia decât să fie remobilată. Au fost nevoiţi să tragă la fermă şi să doarmă peste noapte la conac, o veche construcţie de chirpici, botezată de ea „han asiatic”. Împrejur, ca în orice fermă, mişuna un „popor de porci”, care a grohăit toată noaptea. „Ianku era mâhnit, umilit, de a mă fi adus pe mine, o europeană delicată, într-un astfel de han asiatic”.

 

Căsătoria cu Ioan Racoviţă, în iulie 1865

Acolo a cunoscut Elena familia viitorului soţ:pe magistratul Grigore Racoviţă[13], fostul preşedinte al recent înfiinţatei Curţi de Casaţie din Bucureşti[14], căsătorit cu Cleopatra, născută Brăiloiu, şi pe fraţii mai mari ai lui „Ianku”, Nicolae[15]şi Lucia[16], toţi vorbitori de germană şi de franceză, cele două limbi alternând în discuţii. Nimeni nu a sesizat atunci că Ioan ar fi fost suferind. Curând, tinerii au revenit în casa boierească, ce trebuie să fi fost enormă dacă era deservită de 630 de servitori ţigani, care fie că nu reuşiseră să adune cei 10 galbeni pentru despăgubirea fostului stăpân[17], fie, neavând unde să se ducă, rămăseseră să-l servească. Cum oficierea căsătoriei s-a petrecut abia în luna iulie 1865, rezultă că vreo patru-cinci luni au fost consumate în vizitarea împrejurimilor şi a Craiovei, unde, probabil, au locuit în fostul Han Nemţesc sau, cum i se mai spunea, Deculescu, ajuns pe la 1841 în proprietatea lui Grigore Racoviţă, care l-a transformat în locuinţă[18]. În această clădire veche de vreo sută de ani se născuse Ioan, în anul 1843. Pentru căsătorie, Elena şi Ioan au revenit la Ezra. Presupunem că tânărul Ioan Racoviţă se bucura de o sănătate de fier. Nu sunt menţionate nicăieri vreo boală ori vreun simptom de bronho-pneumonie.

Elena îşi pregăteşte cititorii

Potrivit AmintirilorElenei, în timpul cununiei s-ar fi petrecut un fenomen mai degrabă propriu romanului gotic decât existenţei normale:din senin s-a stârnit o furtună puternică, iar unul dintre copacii sădiţi de postelnic şi de soţia sa la naşterea celor doi fii a fost spintecat de-un fulger. Era chiar copacul mirelui! Toată lumea, boieri, ţărani şi ţigani a prins să se închine şi să murmure că ar fi semn rău. Aşa să se fi întâmplat? Pare mai degrabă o pregătire psihologică a cititorului pentru ce urma să se întâmple. Apelând la recuzita beletristicii, Elena von Dönniges încearcă să ne convingă că fatalitatea are o logică a desfăşurării evenimentelor. Greu de crezut şi mai greu de acceptat...

După nuntă a urmat „luna de miere”, petrecută la Băile Herculane (Mehadia). De acolo, în august, tinerii s-au reîntors la Craiova, unde „Ianku” i-a pozat lui Theodor Aman pentru un portret.[19]Era sănătos? Se pare că da. Ioan şi Elena – cu poliţia prusacă pe urme[20]– dau o fugă în Bavaria, unde se opresc la părinţii ei, apoi sunt nevoiţi să „se refugieze” în Tirol, la Meran. Peste câteva zile vor coborî la mare, de unde vor lua un vas cu destinaţia Egipt. Nu au stat nici acolo mai mult de o săptămână, probabil tot din cauza poliţiei lui Bismarck. Îi regăsim pe ţărmul insulei Corfu, unde plănuiau să petreacă iarna. Era pe la mijlocul lunii noiembrie. Din cauza holerei care bântuia insula, au fost nevoiţi să aştepte 12 zile într-o baracă din lemn ridicată pe o stâncă:zona de carantină. Aflăm, în fine, că adoratul acum „Ianku” era bolnav şi că fusese nevoit să suporte 12 zile de ploaie. Îl îmbolnăvise ploaia? Poate că da, poate că nu. După copacul vieţii răpus de trăsnet, au urmat 12 zile de ploaie… 

Moartea lui Ioan Racoviţă, în decembrie 1865. Tuberculoză sau asasinat?

Consultând colecţiile de jurnale franceze, unul singur, „L’Illustration”, vorbeşte de ţărmul vestic al Greciei, care era bântuit de secetă, informaţie, din nefericire, prea generală pentru a ne servi la confruntarea cu precizia „amintirilor” Elenei. Încheierea perioadei de carantină se concretizează cu încercarea de şedere în capitala insulei, oraşul Kerkyra. „Ianku”, deodată foarte bolnav, trebuie consultat de urgenţă. Doctorii – suntem informaţi – au stabilit că era tuberculos, chiar într-un stadiu extrem de periculos, recomandându-i-se Italia sau Coasta de Azur. De ce am crede varianta Elenei? Poate că ea sau vreun agent al lui Bismarck vor fi jucat rolul „bacilului Koch”. Pe de altă parte, arsenicul, de pildă, putea să-i vină uşor de hac „asasinului lui Lassalle”, care, în câteva zile, devenise un muribund.

Au traversat Marea Adriatică pe un vapor de clasa I, ajungând la Ancona, apoi şi-au continuat drumul – prin Rimini – la Bologna, unde au luat un apartament luxos la Hotelul Brun. Acolo, în ziua de 12 decembrie 1865, Ioan Racoviţă s-a stins din viaţă. Dacă a fost ucis (cum bănuiesc că a fost), a murit nevinovat:nu el îl provocase la duel pe Lassalle, iar duelul nu a fost între cei doi;tânărul Racoviţă intrase în joc ca apărător al onoarei tatălui logodnicii sale. Dacă ar fi judecat obiectiv, nici soţia sa, nici poliţia secretă a lui Bismarck, nici socialiştii germani nu ar fi trebuit să caute să-l răzbune pe Lassalle;acesta fusese singurul vinovat de tragedie.

Trenul mortuar trece prin Geneva, locul duelului...

De la Bologna, Elena a telegrafiat la Nisa, unde se stabiliseră socrii ei şi unde, cu limbă de moarte, ceruse „Ianku” să fie înmormântat;potrivit soţiei, acesta era ultimul lui dor. Răspunsul a venit neaşteptat de rece, de neutru, ca şi cum Grigore Racoviţă rupsese orice relaţie cu fiul său:„Îngroapă-l unde doreşti, dar nu aici, la Nisa”! Se petrecuse ceva între el, fiul său şi nora bavareză, nu ştim ce. Ca magistrat, unul dintre cei mai valoroşi din România acelor timpuri, vedea cu siguranţă deosebit de critic relaţia dintre ei, inclusiv problema duelului[21].

Proaspăta văduvă nu a ţinut seama însă de obiecţia socrului. L-a îmbălsămat pe „micul prinţ” şi l-a pus într-un sicriu din zinc, pe care l-a urcat în tren, în vagonul de bagaje, transformat în vagon mortuar. Ruta aleasă:Geneva-Nisa. Nu e însă ciudată ruta preferată de Elena? În loc să ajungă la destinaţie pe alte zeci de trasee italiene, trenul acesta trecea prin Geneva, locul în care pierise Lassalle în urma duelului...

Asta nu e totul;era imperios necesar şi un semn dumnezeiesc. Care, potrivit memoriilor Elenei, a şi venit:când trenul a intrat în Gara Geneva, gara a luat foc[22]. Posibil ca văduva Racoviţă, atrasă de teatru şi de scenografie, să fi luat informaţia din presă. Poate că, acuzată de socru şi de cumnat, amândoi jurişti, de asasinarea soţului, trebuia să convingă că „Ianku” a fost victima răzbunării divine.

L-a regretat ea pe tânărul Racoviţă? La vârsta senectuţii, adunându-şi gândurile, a izbutit să scrie:„Şi acum doarme acolo, în pacea înflorită a frumosului cimitir din Nisa, sărmanul meu mic prinţ maur, a cărui inimă a bătut numai pentru mine”[23].În 1911, la un an de la aşternerea acestor rânduri frumoase şi adevărate, din proprie voinţă – sau din voinţa fatalităţii – Elena se va duce după el...

 


[1]Rangul voievodului era regal, consacrat prin „ungere”, nu princiar. Până la Cuza, formula apelativă era specifică rangului regal sau imperial.

[2]Socrul sculptoriţei Lydia Kotzebue, născută Suchanova, căsătorită la Galaţi în ziua de 22 octombrie 1918 cu generalul von Kotzebue.

[3]Avea doar 15 ani.

[4]La rândul său, Lassalle a apărat-o în calitate de avocat în procesul de divorţ din 1854, intentat contelui Edmund von Wildenburg. Între el şi contesă era o diferenţă de vârstă de două decenii.

[5]Acesta va muri într-o expediţie la Marea Aral, în 1871.

[6]Ignora faptul că însuşi Karl Marx se căsătorise la 19 iulie 1843, în catedrala Sf. Paul din Kreuznach, cu Jeanne von Westphalen, înrudită cu regii Scoţiei. Mai mult ca sigur Lassalle voia să fie şi din acest punct de vedere egalul sau rivalul lui Marx, iar căsătoria cu fiica unui nobil bavarez i-ar fi ridicat considerabil prestigiul.

[7]Conform afirmaţiei lui Marx, pe baza informaţiilor primite de la revoluţionarul paşoptist bănăţean, şvab de origine, Georg Klapka, în scrisoarea din 2 septembrie 1864 către soţia sa Jenny.

[8]Contesa von Hatzfeld, care s-a ocupat singură de acest eveniment, a pus să se scrie pe monumentul funerar următorul epitaf:„Aici odihneşte ceea ce a fost muritor în Ferdinand Lassalle, gânditor şi luptător”.

[9]Emanoil Hagi Moscu afirmă că Ioan Racoviţă era acuzat că ar fi tras înainte de semnal. Elena, care ar fi avut motive întemeiate să îl acuze, nu îl învinuieşte de un asemenea gest incalificabil, ci regretă doar că nu a tras primul Lassalle.

[10]Ioan Racoviţă fusese expulzat din Elveţia şi nu avea dreptul să se refugieze în Prusia. Până la cererea în căsătorie, el „a rătăcit” prin Bucureşti, Viena, Paris, München. Sigur cu poliţia prusacă pe urme, a revenit – probabil de Crăciun – în Bucureşti, unde, în februarie1865, are loc, de fapt, reîntâlnirea şi scena cererii în căsătorie. Datele sunt preluate din lucrarea dedicată familiei Racoviţă de generalul M. Racoviţă-Cehan.

[11]Probabil Ercea

[12]Nu conacul, cum scrie ea, din neştiinţă sau ironic. Familia Racoviţă mai deţinea o casă la Smadoviţa.

[13]Fost mare postelnic.

[14]Îşi dăduse demisia la 4 februarie 1863.

[15]Doctor în Drept în Germania şi avocat al Judeţului Ilfov. Căsătorit cu Despa-Pepita Socolescu.

[16]Căsătorită cu Nicolae Negri, unul dintre membrii fondatori ai Atheneului Român.

[17]Conform Legii din 8/20 februarie 1856. Dând dovadă de omenie, la 23 februarie 1856, împreună cu mitropolitul şi alţi 22 membrii ai Adunării Obşteşti, Grigore Racoviţă l-a felicitat pe domnitorul Barbu Ştirbei pentru oficializarea emancipării ţiganilor. În ziua de 16 mai a renunţat la dreptul de răscumpărare a 30 de ţigani.

[18]Un desen de Barbu Iscovescu dezvăluie hanul într-o stare avansată de degradare.

[19]Pictorul era văr cu Despa-Pepita, soţia lui Nicolae Racoviţă (fratele lui Ioan), deci rudă prin alianţă cu tânărul Ioan Racoviţă. Portretul este conservat la Muzeul de Artă din Craiova.

[20]Nu trebuie ignorat acest detaliu.

[21]Totuşi, în memoria fiului lor, în ziua de 16 mai 1866, probabil ziua de naştere a lui Ioan Racoviţă, el şi soţia sa vor subscrie – fiecare – suma de 216 lei pentru cei neajutoraţi.

[22]Am verificat în presa de limbă franceză. Se vorbeşte, într-adevăr, de un incendiu, dar niciun cuvânt deapre trenul mortuar.

[23]În acelaşi an, Jean Baptiste Carpeaux începea lucrul la excepţionala lucrare „Dansul” pentru Opera din Paris. Prin intermediul prinţului Alexandru Ştirbey, tânărul sculptor care a cunoscut-o personal, Carpeaux a intrat în posesia unor fotografii ale Elenei de Racoviţă. I-a ataşat chipul pe trupul tânăr şi gol al unei fete întruchipând o bacantă, care stârneşte şi astăzi admiraţie. Grupul statuar al lui Carpeaux a fost terminat în anul 1869. Împrejurările sunt descrise în Capitolul XXVI al Amintirilor.

 

""