Autor 3286 vizualizări


Datorită domnitorilor fanarioți Bucureștii încep să cunoască în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea o politică urbanistică propriu-zisă. Inițiativa lui Alexandru Ipsilanti de a delimita spațiul orașului prin folosirea crucilor de piatră și a gardurilor a fost continuată de succesorii săi pe tronul Țării Românești, separarea teritoriului orașului de localitățile rurale din apropiere realizându-se ulterior, așa cum arată un document emis la 20 martie 1819, cu ajutorul „movilițelor de pământ” sau chiar a „șanțurilor”. 

De asemenea, construcția și întreținerea drumurilor pavate cu lemn a constituit una dintre principalele lucrări publice ale Bucureștilor epocii fanariote, lucrare absolut necesară având în vedere obiceiul boierimii de a merge doar cu trăsura sau călare, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului. 

„Nimeni decât poporul de rând nu iese din casă pe jos; un echipaj este un articol de primă necesitate cât și unul de lux. (…) Nobilimea și toți boierii merg sau cu trăsura sau călare, oricât de scurt ar fi drumul pe care vor să-l facă, însoțiți de un număr de robi, seimeni, ciohodari și alți servitori, după uzul turcesc, în aceasta constând tot luxul lor mai mare”. 

Din relatările călătorilor străini sosiți la București în veacul al XVIII-lea aflăm că „în timpul plimbării cu trăsura vizitiul nu șade pe capră, ci călare pe calul din stânga, iar în trăsură nu sunt jilțuri sau altceva pentru a ședea, dar acestea se înlocuiesc ușor așezând covoare și perne mari acoperite cu catifea sau altă stofă. Slujnica, ce însoțește pe jupâneasă, de obicei o femeie bătrână, nu are pernă, ci șade pe podeaua trăsurii, în fața stăpânii. Boierii umblă în oraș călare, pentru a evita praful și noroiul străzilor, cu o suită de slugi, după rangul lor”.  

Viteza uimitoare” a trăsurilor punea însă de cele mai multe ori viața trecătorilor în pericol. Astfel domnitorii fanarioți au fost nevoiți să adopte o serie de măsuri, având în vedere gravele accidente întâlnite adesea pe drumuri. 

„Vizitii aleargă pe poduri în treapădul mare, de nici nu se uită peste ce dau (...), surpând oameni și copii, precum s-a întâmplat deunăzi, de au călcat un vizitiu pe un copil și i-au zdrobit picioarele”. 

Nicolae Mavrogheni poruncea vizitiilor „să meargă încet pe uliță, priveghiând și de o parte și de alta, iar mai vârtos când este buluc (…), ori să aștepte să se curețe și să se lărgească locul de a trece, strigând înainte să se păzească, sau să urmeze mergerea cu mare liniște și încetineală”, însă „obicinuiți fiind a se întrece unul cu celălalt și a alerga cât pot cu butcile și caratele pe uliță”, birjarii, cu „blestemata lor fire”, s-au arătat nesupuși legii. Astfel, domnitorul numește „un pristav” să le „vestească tuturor, archierei sau boieri mari, să-și înfrâneze vizitii”; în martie 1787, dând o nouă reglementare prin care le „ordona zapciilor și căpitanilor de răspântie să-l dea jos de pe capră pe contra-venitor și să-l trimită prin spătar și agă la Domn să ia pedeapsă”.  

Mihail Suțu impunea vizitiilor „a umbla încetu, cu sfială”, pentru a evita accidentele, dar „vizitii netrebnici și cu rău nărav, continuă să circule în goană pe ulițele orașului călcând oameni și muieri”. 

Alexandru Moruzi, la rândul său, poruncea în iunie 1801 ca vizitii recalcitranți să se „bată strașnic” și „să se trimită înapoi la ocnă”.

Ulterior, administrația rusă a Principatelor prevedea pedepse și mai dure, precum „baterea cumplită” și înrolarea forțată a birjarului, instituind totodată ca sancțiune pentru proprietarul trăsurii două luni de temniță „numai cu pâine și apă”. 

Asprimea pedepselor nu a reușit însă stoparea accidentelor. În septembrie 1801 un car mocănesc încărcat cu marfă a strivit două femei, una dintre ele pierzându-și viața. Vinovații au fost pedepsiți „cu câte 100 toiage la tălpi”, iar stăpânii carelor obligați să despăgubească familiile victimelor. 

Pe lângă prevenirea accidentelor, reglementările cu privire la viteza de circulație a trăsurilor urmăreau și protejarea drumurilor. 

„Cu înmulțirea butcelor și a caretelor, care aleargă și umblă fără socoteală (...) podurile se strică și se sfărâmă, mai înainte de vremea lor, care se fac cu atâta osteneală și grea cheltuială.” 

În 1797 Alexandru Ipsilanti poruncește ca „în vreme de uscăciune” carele care aveau drum în preajma Curții Domnești să umble „pe pământ pe drumul ce este alăturea și numai pe vreme de ploaie și tină să meargă pe pod, și atunci să umble iarăși încet”. De asemenea, pe Podul Mogoșoaiei, precum și pe celelalte drumuri principale le era interzis accesul carelor țărănești greu încărcate „cu cherestele, cu lemne de foc, cu fân și cu altele de vânzare”.

Cu toate acestea, trăsurile rămâneau, dincolo de necesitate și comoditate, un semn al distincției sociale, acordându-li-se o importanță deosebită în privința detaliilor. De exemplu, către sfârșitul secolului al XVIII-lea, roșul devine culoarea predominantă a echipajelor. „«Văpseala butcii să fie roșie și lucru țapăn», scrie și Amza Jianu slugerul, când comandă o butcă pentru noră-sa”. 

De asemenea, boierii Grădișteni (Maria și Manolache) doreau „o caretă înăuntru cu catifea de lână roșie, p-afară cu o vargă de auru și cu una verde, să aibă floricele, și dricu să fie iar asemenea roșu”. 


Dintre domnitorii fanarioți care au rămas în istorie datorită fastuoaselor plimbări cu trăsura, de departe Nicolae Mavrogheni este cel mai cunoscut. Ion Ghica amintește cum domnitorul se plimba cu o trăsură trasă de cerbi cu coarnele vopsite în aur. 

„După prânz, răsturnat într-o caleașcă poleită, trasă de cerbi cu coarnele de aur, ieșea la plimbare, înconjurat de ciohodari cu fuste albe și ișlice rotunde din cap de samur în cap, de arnăuți și de soitari cu căciuli lungi de postav pestriț, împodobit cu coadă de vulpe și clopoței, care jucau chiocecurile pe lângă trăsura domnească, se strâmbau la trecători și insultau femeile cu vorbe nerușinate”. Din scrierile istoricului Ionescu-Gion mai aflăm despre domnitorul Mavrogheni că se arăta protector și generos către popor, iar către boieri disprețuitor și tiran. „Când te chema la Palat, te puteai spovedi și griji în toată voia, căci numai de întors – ori zdravăn, ori viu – nu erai sigur. Cât dura audiența, cei de-acasă te jeleau ca pe un mort”.

Despre Mihail Suțu scrierile istorice consemnează, de asemenea, că era „mare iubitor de pompă” și că „alaiurile cu care ordona să fie însoțit ori de câte ori ieșea prin București își dădeau domnii fanarioți numai la anumite ocazii și sărbători. În noiembrie 1783, Mihail Șuțu ordonă să i se facă alai de-a pururea, «la toate ieșirile Domniei mele în București»”. 

Bibliografie:  

Constanța Vintilă-Ghițulescu, „Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească (1750-1860)”, Humanitas, București, 2015; 
George Potra, „Din Bucureștii de ieri”, Volumul I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990;  
Laurențiu Rădvan (editor), „Orașe vechi, orașe noi în spațiul românesc. Societate, economie și civilizație urbană în prag de modernitate (sec. XVI-jumătatea sec. XIX)”, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2014;  
Maria Holban (redactor responsabil), M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgariu, Paul Cernovodeanu „Călători străni despre Țările Române”, Volumul IX, Editura Academiei Române, București, 1997;  
Tudor Dinu, „Bucureștiul fanariot”, Volumul II, Humanitas, București, 2017;  
V. A. Urechia, „Istoria românilor”, Volumul I, III, VIII, IX, X (partea I), XII, Tipografia „Gutenberg” Joseph Göbl, București, 1892.