O lume nouă: o poveste de familie din Transilvania în Pennsylvania și înapoi

În toamna lui 2013 am scris și produs, alături de regizoarea Luiza Pârvu,  O lume nouă,  un film de ficțiune inspirat din poveștile primilor emigranți români în Statele Unite. Povestea din spatele filmului pornește de pe Târnava Mică, ajunge între dealurile din vestul Pennsylvaniei și se materializează la New York.

Despre primul val de emigrație românească din istorie nu am aflat din manuale sau de la muzeul de istorie, de la televizor sau din filme, ci din casa bunicilor mei, Rodica și Gheorghe Oprea, care tocmai se mutaseră de la București în Țigmandru, Mureș, unde mi-am petrecut o bună parte din copilăria de bucureștean.

Țigmandru e un sat-drum, pe șoseaua europeană care leagă Brașovul de Oradea, la jumătatea distanței dintre Sighișoara și Târgu Mureș. La fel ca multe dintre așezările din zonă, satul e o comunitate multi-etnică de români, romi, maghiari și sași, în care toleranța și prejudecățile interetnice și interconfesionale coabitează într-un amestec ciudat.

Satul a fost atestat documentar cu numele de Zuckmantel în 1325, când se menționa locuirea continuă în zonă, datând din jurul anului 1250, de către coloniști germani aduși pentru a popula domeniile grofilor, nobilii maghiari care dețineau moșiille dintre Târnave.

Spre deosebire de românii și maghiarii șerbi (iobagi), sașilor li se propusese un statut special:deși nu erau oameni liberi, ci supuși ai grofilor, nu erau legați de glie (puteau să se mute dintr-un sat într-altul), comunitățile lor aveau drepturi de administrare a puterii judecătorești, de alegere a preotului și a confesiunii pe care și-o doreau, de școlarizare în limba maternă, de folosință a terenurilor și a pădurilor, de vânătoare, pescuit, morărit. Sașii trebuiau să predea cote din produsele agricole pe care le obțineau, însă erau scutiți de la plata impozitului pe venitul anual, datorat de țăranii liberi. Pe multe dintre terenurile libere sau defrișate, sașii au cultivat viță de vie.

La începutul secolului al XVIII-lea, nobilii au decis retragerea privilegiilor și transformarea fermierilor dependenți în iobagi. 13 dintre comunitățile din zonă (Marienburg/Feldioara, Nadesch/Nadeș, Zuckmantel/Țigmandru, Zendersch/Senereuș, Maniersch/Măgheruș, Maldorf/Viișoara, Johannisdorf/Sântioana, Reussdorf/Cund, Kleinalisch/Seleuș, Kleinlasseln/Laslău Mic, Rode/Zagăr și Irmesch/Ormeniș) s-au opus punerii în practică a deciziei, au depus plângeri și petiții, trimițând inclusiv o delegație la Viena, în audiență la împăratul Josef al II-lea. După câteva decenii de rezistență, în 1793, toți locuitorii celor 13 comunități au fost declarați „iobagi”, pierzându-și toate privilegiile, în afara dreptului de exploatare a pădurilor. După eliberarea iobagilor, în urma Revoluției de la 1848, în Țigmandru s-au stabilit un număr considerabil de etnici români, care au cumpărat părți din proprietățile scoase la vânzare de nobilii maghiari din sat. În 1857, satul număra 846 de adulți:546 de sași, 243 de români, 46 de romi și 11 maghiari, grofi.

 Saşii din Ţigmandru iau drumul Americii

În deceniile următoare, satul s-a emancipat – locuințele din lemn au fost înlocuite de casele mari, de cărămidă, care există și astăzi. Din 1877, comunitatea de români greco-catolici a avut propria biserică, iar în 1901 a fost înființată prima școală cu predare în limba română. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, după ce o invazie de filoxere, insecte dăunătoare sosite din America de Nord, a distrus majoritatea podgoriilor de pe Valea Târnavelor, dând o lovitură serioasă agriculturii din zonă, mulți dintre sași au luat drumul Americii. Unii dintre ei au rămas în Statele Unite, dar unii s-au întors și, cu banii câștigați acolo, semințele și răsadurile rezistente la filoxeră, au resuscitat viticultura din zonă, înaintea Primului Război Mondial. Mai departe, mulți dintre sași au plecat în 1944, o dată cu retragerea armatei germane și apropierea sovieticilor, apoi în anii 1960 și 1970, când regimul Nicolae Ceaușescu a permis reîntregirea familiilor care erau deja stabilite în Republica Federală Germană cu rudele lor din România, în schimbul unor sume de bani plătite către stat.

Tot sașii erau singurii emigranți de care auzisem în copilărie:cei care nu reușiseră să părăsească România lui Ceaușescu plecau acum în masă către proaspăt reunificata Germanie, lăsându-și casele și grădinile pradă buruienilor. La jumătatea anilor ’90, de pe șoseaua ciuruită de gropi, o parte din sat arăta ca în imaginile de la televizor, ale războiului civil care pustia așezările din Iugoslavia vecină.

 Poveşti despre Ana, sora stră-stră-bunicii mele

În casa bunicilor mei din Ţigmandru, aflam despre fel de fel de locuri din lume. Acolo prindeau viață Tașkentul de la capătul Drumului Mătăsii, unde stră-stră-bunicul Ioan Boeriu, învățător român din Făgăraș și directorul primei școli românești din sat, soldat în armata austro-ungară, fusese dus prizonier de bolșevici la cariera de piatră, de unde s-a întors pe jos atunci când nimeni nu îl mai credea viu, în afara stră-străbunicii Maria;aflam despre nordul Germaniei, unde stră-bunicul Ioan, fiul lui Ioan, studiase în anii ’30, și de unde se întorsese cu stră-bunica mea, Margarete, din Wismar, care avea să nu își mai vadă surorile și părinții niciodată, o dată cu izCumpără acumbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial;despre Ungaria, de care știam că satul aparținuse până nu cu foarte mult timp în urmă, și cu care se învecinase direct în anii Dictatului de la Viena;și, mai cu seamă, despre America de la capătul lumii, unde Ana, sora stră-stră-bunicii mele, se stabilise de demult, atât de demult încât nimeni nu mai știa nimic despre ce se alesese de ea acolo. În America știam că erau și California, care dădea numele celui mai popular și mai rezistent soi de struguri din sat, și Colorado – de unde veneau gândacii galbeni-negri despre care bunica îmi spunea că ajunseseră în Europa o dată cu răsadurile de cartofi aduse de corăbiile lui Cristofor Columb. Tot despre America, știam că preda și mama mea, filolog și profesoară de literatură la universitate, în București.

 Gândul unui film despre Ciotloşii americani

În 2012 am plecat temporar din România, împreună cu partenera mea, regizoarea cu care colaboram de câțiva ani de zile, Luiza Pârvu, care tocmai primise o bursă pentru a urma masterul de film de la New York University Tisch School of The Arts. Mai degrabă decât un motiv de a ne despărți drumurile, Luiza și cu mine am luat acest moment ca pe provocarea de a trăi o experiență cu totul diferită de toate cele de până atunci, de a vedea cum funcționează lucrurile în societatea americană și de a ne duce la un alt nivel colaborarea profesională. În 2013 ne-am căsătorit, la primăria din New York.

La câteva zile după sosirea în New York, am vizitat Muzeul Emigrației din fosta clădire a vămii americane, pe insula Ellis. Expozițiile cu obiecte personale ale celor care au debarcat acolo între 1892 și 1954, fotografiile de arhivă, sălile conservate sau reconstituite spun povestea unor generații de oameni din toate categoriile sociale care au contribuit decisiv la formarea și afirmarea societății americane în secolul XX. Printre aceștia – români, suficient de mulți, suficient de semnificativi încât să aibă dedicate două sau trei vitrine la etajul muzeului.

De la bunica știam că Ana, sora bunicii ei, se căsătorise cu vărul ei primar, Pavel, și că plecaseră în America înaintea Primului Război Mondial. Însă abia acum descopeream că făceau parte dintr-un val de emigranți români ajunși peste Atlantic în primii ani ai secolului XX – comparabil, ca proporții și impact asupra societății, cu valul din anii ’90. Mulți dintre români veniseră din Transilvania și Bucovina, de pe teritoriul Imperiului Austro-Ungar, însă nu toți:existaseră valuri de migrație și din Regatul României, și din Basarabia, atunci parte a Imperiului Rus.

Mă gândeam la un film documentar pe urmele Ciotloșilor americani, pornind de la premisa că membri ai mai multor generații din familia mea și-au căutat, de-a lungul ultimului veac, fericirea pe alte meridiane. Am început să mă documentez pe Internet, unde am găsit lucrări precum cele ale Biancăi Karda – „Odiseea plecării unor români ardeleni din județul Sibiu în America (1900-1914) reflectată în presa transilvăneană a vremii”;Bogdan Grigore, „Emigrarea românilor transilvăneni în S.U.A., reflectată în Telegraful Român, 1853-1910”;sau Petru Ardelean, „Aspecte ale emigrației românești în Statele Unite ale Americii de la începutul secolului al XX-lea, reflectate în corespondența unui emigrant cu familia” – care mi-au creat o imagine de ansamblu a aspirațiilor, a situației pe care o lăsau în urmă și a celei pe care o găseau peste Ocean românii care plecau. Tot pe internet am descoperit și că sașii plecați din Țigmandru și-au înființat un ONG (Zuckmantel Siebenbürgen) în Germania, la Nürnberg, care administrează un site pe care se găsesc povești, imagini și date despre istoria satului – www.zuckmantel.eu. Mi-am amintit de Femeia în roșu, romanul scris de Adriana Babeți, Mircea Mihăieș și Mircea Nedelciu – care mă entuziasmase cu câțiva ani înainte.

 Emigranţii de ieri şi de azi, poveşti în oglindă

Cu cât aflam mai multe lucruri despre această generație, cu atât mi se părea că poveștile lor sunt mai asemănătoare cu cele ale emigranților din ziua de azi. Ei proveneau, în cea mai mare parte, din clasele sau etniile defavorizate ale societății și plecau din lipsa unor perspective clare în țara lor (în special pentru românii din Imperiul Austro-Ungar), împreună cu alți membri ai familiei sau ai comunității lor, alături de care încercau să se „transplanteze” în Lumea Nouă. Mulți dintre ei veneau doar pentru a munci câțiva ani;se întorceau în țară după o perioadă cu banii necesari pentru a-și cumpăra pământ și a-și construi o casă. Unii făceau călătoria de mai multe ori în viață. Pe atunci, angajamentele sezoniere nu însemnau servit în baruri și restaurante, babysitting sau menaj, ci săpat în galerii de mină, muncă necalificată în oțelării, pe șantierele noilor orașe sau ale căilor ferate menite să facă legătura între estul și vestul continentului nord-american. Așa cum se întâmplă și astăzi, puțini dintre emigranții central și est europeni care aveau o meserie ajungeau să o practice și în America, unde ascensiunea cuiva care nu avea cunoștințe înstărite sau bine plasate în ierarhia economic-socială trecea prin „purgatoriul” muncilor de toate felurile. Minele și fabricile în care lucrau cei mai mulți dintre emigranții central și est-europeni nou-veniți erau construite precar, în graba după profit a investitorilor și autorităților.

 Pe urmele unei vederi trimise în ţară în 1926

Pe Ana și Pavel Ciotloș nu i-am găsit în registrele de la Ellis Island. Din 8 milioane de pasageri, trecuți prin vamă, doar puțin peste 2 milioane sunt consemnați în arhivele păstrate și digitalizate. Aveam cu mine o vedere – datată 12 decembrie 1926 și trimisă din orășelul Sharon, din vestul statului Pennsylvania. I-am căutat prin datele culese pentru recensămintele americane de la 1910-1940 și, apoi, prin necroloagele celor 10 copii pe care aflasem din recensăminte că îi avuseseră. Am obținut de la tribunalul din Sharon actele lor de naturalizare. Am aflat că Pavel, croitor, ajunsese la New York pe 17 septembrie 1907, la bordul navei Finlanda, operate de compania Red Star din Antwerp (Belgia), iar Ana îl urmase pe 27 mai 1909, cu SS Slavonia, din portul austro-ungar Fiume (astăzi în Italia). Față de mulți alții ajunși în Statele Unite, fuseseră norocoși:Pavel avusese propria prăvălie în Sharon, Ana crescuse copiii familiei și lucrase alături de el.

M-a surprins faptul că cele șase fete (Olympia, Adela/Della, Aurelia/Rella, Sylvia, Mary, Elizabeth) și cei patru băieți (John, Paul Jr., George, Irvine) au purtat versiuni americanizate ale numelor din familia Ciotloș. Nici numele de familie nu fusese schimbat radical, precum în cazul altor emigranți de atunci:Ciotloș devenise Chotlos, după ce trecuse prin variantele intermediare Csaltos, Csotlos, Csoltos. La începuturile emigrației, înregistrarea numelor celor veniți din toate colțurile Europei se făcea, de multe ori, în funcție de urechea muzicală a funcționarului de la ghișeu sau a polițistului.

În familia bunicii mele, în acele generații, cuplurile aveau în jur de 3-5 copii fiecare. Numărul mare de copii ai Anei şi ai lui Pavel, precum și ocupațiile lor m-au făcut să îmi închipui că soţii Ciotloş au reușit să se integreze în lower middle class-ul american din zona industrial-minieră în care se stabiliseră:Olympia, Sylvia, Mary, Elizabeth (muncitoare), George (sudor) au lucrat în uzina de utilaj și conductori electrici Westinghouse din Pittsburgh;Paul Jr. a lucrat la oțelăria National Malleable Ironworks din Philadelphia;Della și Rella au fost secretare și casnice. Irvine, care a luptat în Al Doilea Război Mondial în Africa de Nord, China, Birmania și India, a predat istoria, a cochetat cu jurnalismul și a fost antrenor de golf profesionist, fiind inclus în Hall of Fame-ul statului Ohio, iar Dr. John William Chotlos a fost psiholog și profesor universitar în Iowa și Kansas. În 1975 a ajuns până în Țigmandru, unde s-a întâlnit cu vărul lui, Ioan (stră-bunicul meu), retras acolo după moartea Margaretei și anii de închisoare politică, la Aiud. A fost, probabil, momentul în care cele două ramuri ale familiei au fost cel mai aproape de un soi de reuniune – însă singurătatea străbunicului, care nu mai era dispus la efuziuni sentimentale, și surprinderea neîncrezătoare a americanului, care se aștepta să găsească o casă bătrânească din scânduri, poate dintre cele de dinainte de 1848, în locul casei mari, din cărămidă, moștenite de la stră-stră-bunicul, au făcut ca verii să nu se înțeleagă prea bine. Din acel moment, legătura (firavă) dintre familii s-a pierdut pentru aproape 40 de ani. Îmi propuneam să reînnod această legătură, în viață și în film, și să contribui, astfel, la arhiva de povești din casa de la numărul 21 din Țigmandru.

             Istoria – un resort pentru ficțiune

Cam atât reușisem să aflu despre ramura americană a familiei mele atunci când Luiza și cu mine am început să ne gândim la un film de scurt metraj de ficțiune plasat în epoca respectivă, care să aducă în fața spectatorilor o lume mai puțin văzută pe ecran (cel puțin în România), o poveste nu cu eroi, ci cu versiuni ficționalizate ale unor oameni precum cei de atunci, care să spună ceva pentru și despre cei de azi.

Luiza avea la dispoziție echipament de filmare și o echipă formată din colegii ei, pentru a filma un scurtmetraj la New York, în toamna-iarna lui 2013. Ideea de a face un film de epocă era intimidantă – ne temeam de costurile mari pentru recuzită, de căutarea și închirierea unui loc de filmare unde să poată fi reconstituită America rurală a anilor 1900, de găsirea actorilor de limbă română potriviți în New York sau de posibilitatea de a-i aduce din țară. Locuiam într-un mare oraș dintr-o țară străină, la zeci de mii de kilometri de casă, unde nu aveam sprijinul prietenilor alături de care făcuserăm filme până atunci, în București. Finanțare pentru a putea produce filmul ar fi trebuit, oricum, să căutăm – oricare ar fi fost subiectul. În toate astea nu am văzut însă niciun motiv pentru a nu ne propune ceva ambițios;pe un subiect care, speram noi, va putea compensa neajunsurile cu care ne confruntam.

Am scris o primă versiune de scenariu la începutul lui septembrie. Era mai mult un soi de schiță a unei lumi decât o poveste închegată, o încercare de a vedea dacă personajele puteau prinde contur. O dată ce am început să discutăm, să ne gândim la personaje și la toate situațiile prin care trecuserăm noi înșine (mereu ne punem problema asta, atunci când dezvoltăm un scenariu nou), la poveștile de emigrare pe care le citisem sau de care auzisem, din epoca respectivă, ne-a fost destul de clar că vrem să facem filmul.

 „Luna neagră” a mineritului

Așadar, am conceput un scenariu de scurtmetraj de ficțiune, în jurul momentului în care Ana, o tânără româncă, ajunge la casa din Pennsylvania unde locuiesc soțul ei, Pavel, și vărul lui, Petru, cizmar.

Am citit apoi mai multe despre viața în Pennsylvania rurală, în anii în care Ciotloșii se stabiliseră acolo. Așa am aflat că luna decembrie a anului 1907, în care Pavel Ciotloș ajunsese în America, e supranumită „luna neagră” a mineritului în SUA. Se estimează că peste 800 de bărbați și băieți au murit în cinci mari explozii din diferite colțuri ale țării, lăsând în urmă câteva sute de văduve și peste 1.000 de orfani.

Trei dintre explozii s-au petrecut într-un perimetru relativ restrâns, din Pennsylvania și Virginia de Vest, și au avut ca victime preponderent emigranți din Imperiul Austro-Ungar și Italia. În deceniile de dinaintea Primului Război Mondial, Austro-Ungaria fusese țara din care în Statele Unite veneau cei mai mulți emigranți:peste 2 milioane debarcaseră numai în 1907!

Minele nu erau ventilate corespunzător, ceea ce făcea ca în subteran să se acumuleze amestecuri de gaz inflamabil, care duceau la explozii atunci când minerii, care purtau căști cu arzător (flacără deschisă), pătrundeau în galerii. Unii dintre bărbații din comunitățile de la Monongah și Jacob’s Creek, unde au avut loc exploziile cu cele mai multe victime, au supraviețuit pentru că nu s-au dus la muncă în zilele respective. Explozia din Monongah a avut loc pe 6 decembrie, când catolicii îl sărbătoreau pe Sf. Nicolae – însă la slujbă participaseră și credincioși ortodocși sau greco-catolici. O parte dintre cei care supraviețuiseră exploziei s-au mutat, apoi, în așezarea minieră Jacob’s Creek. Pe 19 decembrie 1907, mina de acolo a explodat, făcând 259 de victime. Printre supraviețuitori:ortodocșii și greco-catolicii care se aflau la slujba de Sf. Nicolae pe rit vechi.

 La New York, cu o valiză de lemn, ca acum o sută de ani

I-am povestit ideea filmului, care încă mi se părea fantezistă și irealizabilă, prietenei noastre, producătoarea de film și scenografa Adriana Răcășan. Adriana mi-a scris că ea crede că se poate face și că ne va ajuta cu închiriatul costumelor și al unei părți de recuzită din România, trimisul lor peste Ocean și cu tot ce s-ar mai putea face din țară, în condițiile în care noi nu eram acolo. Susținerea necondiționată a Adrianei ne-a dat mai multă încredere în idee. Am decis să producem filmul independent, ca pe un prim proiect al casei noastre de producție, Root Films.

L-am cunoscut, apoi, pe actorul Florin Penișoară, de care se legau speranțele noastre pentru rolul principal. Știam că Florin stă în New York de ceva vreme, că făcuse școala aici, îl văzusem în reclame, trailere și ne stârnise curiozitatea. Atunci când ne-am văzut am petrecut câteva ore împreună, fără să îi pomenim nimic despre film, ci schimbând impresii în legătură cu aventura noastră americană, viața de acasă, filme, români și americani. Am aflat senzaționala lui poveste de viață și am plecat de acolo cu certitudinea că ne găsiserăm protagonistul. Am rescris scenariul, după încă o rundă de discuții, și, înainte de a mai face orice altceva, i l-am trimis lui Florin, în toiul nopții. A doua zi pe la prânz mi-a sunat telefonul, dar nu eram lângă el, așa că a răspuns Luiza. Florin citise scenariul și accepta rolul.

Pentru rolul principal feminin, prima opțiune era Olimpia Melinte, cu care Luiza mai lucrase la scurtmetrajele Draft 7 și My Baby, și cu care scrisesem în minte încă de la început. Olimpia era în turneul de promovare al filmului spaniol Canibal (r. Manuel Martin Cuenca), în care jucase un dublu rol și care tocmai se lansa la festivalurile de la Toronto și San Sebastian. Când a ajuns acasă, la București, a citit scenariul și ne-a scris că s-ar bucura să joace în film.

Am început să căutăm fonduri, finanțări, echipă de filmare, servicii;să rescriem scenariul, ca să îl aducem cât mai aproape de a fi ceea ce ne doream;să căutăm locație;și să îi pregătim pe actori pentru a-și înțelege personajele de acum un secol.

Florin a fost de acord să nu se mai bărbierească aproape două luni și a început să se documenteze despre cizmărie;Olimpia a recitit de la Cehov și Dostoievski la Moara cu noroc,  Ion și Mara;au (re)văzut filme precum Nuovomondo;amândurora le-am transmis materialele pe care le citisem, despre emigranții de acum un secol, fotografiile vechi ale familiei mele... și multe alte lucruri pe care le descoperisem, despre sosirea în America anilor 1900.

Olimpia nu mai călătorise în SUA. Am ghidat-o, pas cu pas, în procesul de obținere a vizei americane, apoi în pregătirile pentru călătorie – am încercat ca, prin mailurile lungi și detaliate pe care i le trimiteam, să îi transmit ceva din așteptarea febrilă și emoțiile celor care se pregăteau să traverseze Oceanul la bordul vapoarelor cu aburi. Un ajutor în direcția găsirii elementului de autenticitate trebuie să fi fost și sosirea la New York, cu geamantanul din lemn din recuzită, adus ca bagaj suplimentar de cală. În el se aflau toate costumele din film, împreună cu alte câteva elemente de recuzită găsite de Lulu Petrescu, scenografa de la București a filmului, care căutase prin depozitul de la Buftea obiectele sau accesoriile care ne-ar fi putut folosi în amenajarea platoului de filmare (conform indicațiilor exacte trimise de Luiza) – de la ciocan și nicovală de cizmărie la burta de gravidă a Olimpiei, calapoduri sau perechi de încălțăminte pentru decor. Tot Lulu, inspirată de fotografiile vechi, pe carton, ale familiei bunicii mele, a creat, tipărit și prelucrat fotografiile de familie pe care, în film, Ana le aduce cu ea în bagaj. Așa a ajuns stră-stră-bunicul meu parte din distribuția filmului.

 „Bată-te, Americă, bată!”

Olimpia și Florin ne-au adus, separat, la melodia lui Grigore Leșe – „Bată-te, Americă, bată!”, care părea compusă special pentru filmul nostru:un cântec de jale al emigranților ajunși în America începutului de secol XX, dar ale cărui referințe sunt foarte actuale. Încă de la prima variantă de montaj, melodia a fost nedespărțită de film.

În scenariu mai apăruse un personaj – emigrantul polonez Janusz. Deși reprezenta autoritățile americane, ne doream ca acest personaj să fie tot emigrant, să vorbească cu accent est-european autentic (nu cel rusesc pe care actorii americani îl învață la școală drept reprezentativ pentru toată zona Europei de Est). Vroiam să surprindem una dintre caracteristicile așezărilor miniere sau industriale din America acelor ani, mai puțin surprinsă în filme:aceea că majoritatea covârșitoare a celor care populau aceste sate proaspăt întemeiate erau emigranți. Este trăsătura care individualizează și asigură succesul societății americane:aderarea la valorile comune, respectul pentru „legea” făcută de cei puternici, reprezentanții fondatorilor statului, sunt mai importante decât limba maternă, educația sau clasa socială din care provine un proaspăt sosit. În epoca informației și a colonialismului anglofon, această nuanță e, poate, mai puțin vizibilă, însă este la fel de importantă pentru supraviețuirea acestei societăți. În rolul lui Janusz am distribuit un actor român din New York, Ioan „Puiu” Ardelean, foarte potrivit fizionomic cu personajul lui, însă cu totul diferit, ca personalitate, de acesta. Dacă Florin și Olimpia puteau apela la interioarele lor pentru a le da viață lui Petru și Anei, Puiu trebuia, pe lângă toată documentarea legată de exteriorul personajului, să își construiască, pentru interior, o persona cu totul străină instinctelor lui.

 Ferma Wyckoff, cea mai veche casă din New York

Ne doream să putem surprinde în film un loc „adevărat”, o casă veche. Opțiunile noastre erau drastic limitate:în New York, un oraș în care, așa cum scria fotografa Susan Sontag, „noul se dărâmă pentru a face loc și mai noului”, nu au supraviețuit prea multe dintre casele construite înainte de secolul XX. Cu câteva zile înaintea filmării, după ce muzeul în aer liber cu care eram în discuții de două luni de zile încă mai tergiversa semnarea acordului de închiriere, ajunseserăm să ne gândim că va trebui să rescriem scenariul, astfel încât să se petreacă în întregime în aer liber, într-o pădure.

Soluția a venit de la Ferma Wyckoff – cea mai veche casă de pe teritoriul actual al New York-ului, construită de fermierul olandez Pieter Claesen Wyckoff în 1652, în satul Nieuw Amersfoort (astăzi, cartierul Flatbush, în Brooklyn). Renovată și reconstruită în câteva rânduri, în secolele următoare, casa ajunsese la forma în care se găsește astăzi în cea de-a doua jumătate a secolului XIX. După ce văzuserăm interiorul casei folosit pe post de buncăr militar, la o altă filmare, nu îl asociam deloc cu locuința unor țărani de la 1900. Am făcut o vizită și ne-am dat seama că, de fapt, locul era foarte potrivit cu povestea noastră:nu arăta nici prea sărăcios, dar nici opulent, iar înăuntru se găseau atâtea obiecte de zi cu zi câte se pot găsi în locuința unor proaspăt emigrați. Nu a fost foarte greu să vizualizăm povestea în spațiul respectiv, deși eram foarte atașați de cel cu care fuseserăm în discuții până atunci. Pentru că ferma era disponibilă numai trei zile, dintre cele cinci, câte aveam noi în programul de filmare, am scurtat scenariul cu o secvență, pentru un draft final pe care nu aveam să mai apuc să îl traduc în engleză, pentru echipă, niciodată.

Zilele de filmare (9-10-11 noiembrie 2013) au trecut pe nerăsuflate. Nu aveam la dispoziție decât 10 ore pe zi, față de 12, câte are, în mod normal, o zi de filmare, pentru 28 de pagini de scenariu (media unei filmări profesioniste e de 3-4 pagini pe zi). O echipă de filmare formată din cei mai buni și mai dedicați colegi ai Luizei de la NYU, fără prea multă experiență, dar foarte serioși, ne-a ajutat să le ducem la bun sfârșit. În ultima zi, am filmat 13 pagini de scenariu!

 Crowdfunding pentru realizarea filmului

Nimic din toate astea nu ar fi fost posibil dacă, în timp ce pregăteam filmul, dar și în lunile care au urmat, în procesul finalizării lui, nu am fi fost sprijiniți cât se poate de concret de peste 100 de oameni. Cu donații în cadrul campaniei de crowdfunding pe care am organizat-o ca ultimă soluție pentru finanțarea filmării noastre, cu finanțări directe, cu servicii și bunuri, cu echipament, cu mâini de ajutor date în promovarea campaniei de strângere de fonduri – foarte mulți oameni au contribuit la apariția acestui film. Prieteni sau necunoscuți, cu un share pe Facebook, cu o cameră de filmat, cu un mail de încurajare, cu servicii de montaj și sunet, finanțări de sute sau mii de euro, au pus umărul la un efort de producție consistent, oferindu-ne, mai important decât orice, încredere în poveste și în capacitatea noastră de a o aduce pe marele ecran.

O lume nouă avea să apară pe lume la nouă luni după scrierea primei variante de scenariu, la finalul lui mai 2014, chiar în locurile din care începuse povestea care inspirase proiectul. Focus Fox Studio, cea mai mare companie de post-producție din Ungaria, ne-a făcut o ofertă care a transformat filmul într-o co-producție România-Ungaria-SUA.

 Final deschis pentru povestea lui O lume nouă

Filmul a fost proiectat în premieră absolută în competiția Zilelor Filmului Românesc, la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), la câteva zile după ce fusese terminat. Alături de membrii echipei românești, la proiecția de la Cinema Florin Piersic l-am avut alături pe domnul Grigore Leșe, pe care îl întâlniserăm pentru prima dată în aceeași după-amiază, la o cafea transformată ad hoc în masterclass-schimb de povești.

La a doua proiecție, la Cinema Victoria, Luiza și cu mine am stat de-o parte și de alta a bunicilor mei, Rodica și Gheorghe, veniți de la Țigmandru. Astăzi îmi pare rău că nu am nicio fotografie din acea dimineață de iunie, dar nu de fotografii am nevoie pentru a-mi aminti reacțiile lor din timpul proiecției, și nici momentul în care, în timpul sesiunii de întrebări și răspunsuri, au fost aplaudați de întreaga sală.

La doi ani de zile de când am găsit vederea trimisă de Ana Ciotloș a apărut o nouă poveste de spus mai departe. O poveste despre prietenie, încercări, momente grele, ghinion, noroc, sacrificii și satisfacții, care încă se scrie, și care a produs întâlniri cu totul aparte, sfidând distanțe de zeci de ani și mii de kilometri.

Pe de altă parte, pentru mine, povestea vieții americane a lui Pavel și a Anei e, încă, învăluită în mister. Frânturi din ea apar în momente cu totul neașteptate, exact atunci când am crede că e îngropată în trecut, pentru totdeauna:la câteva săptămâni după TIFF, Anna Chotlos, botezată în amintirea străbunicii ei, a găsit pagina de Facebook a filmului nostru, căutându-și propriul nume pe Internet. Ea ne-a confirmat multe dintre informațiile pe care le găsiserăm și ne-a oferit alte câteva, noi. Sperăm ca, într-o bună zi, să ajungem să îi întâlnim familia din Wisconsin. Așa cum ne dorim ca, în pregătirea unui proiect de lungmetraj plasat în aceeași epocă, să vizităm comunitățile fondate de emigranții români în orășele ca Sharon, Hermitage, Farrell – în Pennsylvania sau St. Paul – în Minnesota, unde mii de povești de viață așteaptă să fie descoperite.

Filmul este disponibil gratis, online: