Autor 5671 vizualizări


„Ceaiul este o religie a artei de a trăi”, spunea Okakura Kakuzo în Cartea ceaiului. Istoria ceaiului se confundă pe alocuri cu cea a culturii Extremului Orient, unde băutura preparată din Camelis sinesis încălzea serile mogulilor, dar şi bolul celui mai sărman călugăr zen. Desigur, istoria fierturilor, a infuziilor (adică aşa numitele tisane) sau a poţiunilor magice din ierburi, adică ceea ce numim impropriu „ceai de plante”, se pierde în negura timpurilor, dar a trebuit să treacă o vreme pentru a aprecia o ceaşcă de ceai veritabil pentru savoarea ei, din care s-au născut atâtea haiku-uri.

După apă, este cea mai întâlnită băutură. A devenit popular în timpul dinastiei Tang (618-907) care a cucerit puterea după declinul efemerei dinastii Sui. Primii ani ai noii ere imperiale au fost consideraţi de mulţi o perioadă de aur a culturii chinezeşti. 

Ceaiul a fost adus în Europa de misionarii portughezi şi de neguţători în secolul al XVI-lea, devenind nelipsit de pe mesele englezilor în secolul următor. Ei sunt cei care trec la producţia industrială a ceaiului negru, pe care l-au combinat mai apoi cu diverse petale de flori sau esenţe pentru a-i amesteca tăria cu o infinitate de arome. Ceaiul conţine substanţe care stimulează concentrarea (teofilină, L-teanină şi teină, o formă de cafeină). A fost atât de îndrăgit că a născut ritualuri, stampe, picturi şi o întreagă bibliotecă de poezie. 

„Ceaiul de la ora cinci” este doar o formulă europenizată a ritualului extrem de complicat şi transcendental al ceaiului din China sau Japonia. Cât ar părea de ciudat, gustul ceaiului depinde şi de momentul în care este pus în apă, şi de temperatura acesteia. În ritualul Gongfu Cha, de pildă, sunt luate în considerare tipul de ceai folosit (frunze, pudră, crenguţă), dar şi forma ceainicului, a ceşcuţelor şi a farfuriilor folosite, numărul ceşcuţelor – de obicei trei, denumite Pinming. Era, de asemenea, atent aleasă culoarea tăvii şi a şervetului. Cu toate trebuiau să fie echilibrate şi complementare. Dacă tava era rotundă, ceainicul trebuia să fie rectangular;pe farfurioare pătrate se puneau ceşti circulare. La fel, alterna şi cromatica instrumentarului folosit. 

Calea ceaiului

Prima fază a preparării presupunea încălzirea cu apă fierbinte a vasului şi a ceşcuţelor. A doua era evaluarea ceaiului:cei care participau la ceremonie examinau ceaiul, îi apreciau aroma şi culoarea. A treia fază era numită „dragonul intră în palat” (în special când se pregătea ceai Oolong, care chiar asta înseamnă:„dragonul negru”). În ceainic se puneau frunzele sau praful de ceai. Pentru un ceainic de 150 de ml se puneau cinci grame de ceai. Tăria depindea de gradul de umplere cu apă a ceainicului. A patra fază era a „spălării din înalturi”, când se turna apa fierbinte de sus peste frunzele de ceai. Apoi ceaiul era ţinut o vreme acoperit, să-şi capete tăria. După aceea era turnat în ceşcuţe. 

Cea mai cunoscută şi influentă figură a chanoyu, Calea ceaiului, a fost Sen no Rikyū (1522-1591), un apropiat al lui Hideyoshi, influent daimyo, samurai şi politician din perioada Sengoku. Din motive neştiute, Hideyoshi i-a poruncit lui Rikyū să se sinucidă prin seppuku. După cum povesteşte Kakuzo, ultimul act al vieţii lui Rikyū a fost o ceremonie a ceaiului. Le-a dăruit tuturor celor prezenţi câte o ceaşcă. A scris un poem al morţii dedicat sabiei cu care-şi lua viaţa. Apoi a băut ceaiul din ultima ceaşcă rămasă pe care a spart-o spunând:„Această ceaşcă, murdărită de buzele nefericirii, nu va mai sluji vreunui om”. Şi şi-a luat viaţa. De atunci, anual, comemorarea lui Rikyū este sărbătorită de san-Seke, cele trei şcoli ale ceaiului, dar şi de alte curente colaterale care celebrează prin ceremonia ceaiului neîntreruptul ciclu al vieţii şi al morţii, la începutul primăverii, pe 27 şi 28 martie. La timp să vadă înflorind cireşii, pe care-i contemplă în timpul festivalului Hanami.