O educaţie socială: lecţii de bună purtare din 1859

Comportamentul frumos al unei persoane în faţa altora este reglementat cu stricteţe de codul bunelor maniere. Acesta diferă în funcţie de regiunea geografică şi vremuri, dar respectul faţă de aceste norme sociale este etern. Rânduielile comportamentului în public au fost cu atenţie onorate de când oamenii au construit un sistem ierarhic al statutului social. În timpul domniei regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei, de pildă, curtenii primeau mici cartonaşe cu indicaţii privind comportamentul social adecvat atunci când se aflau în prezenţa regelui, astfel asigurându-se o uniformitate a comportamentului la curte. În Franţa, aceste cartonaşe cu reguli de comportament erau numite „etichetă”. În timp, termenul s-a răspândit şi a devenit sinonim cu buna conduită în public.

Trecerea de la o economie bazată pe agricultură la una bazată pe industrie în statele dezvoltate de la începutul secolului XIX a dus la apariţia şi dezvoltarea rapidă a unei clase de mijloc. Bucurându-se de bunăstarea financiară,  membrii acestei clase s-au angajat în activităţi sociale diverse. Aşa se face că la mijlocul secolului au început să fie publicate cărţi care cuprindeau reguli de comportament, ghiduri pentru noii cetăţeni îmbogăţiţi, cei care trebuiau să se supună regulilor conduitei decente în public. În secolul XX astfel de manuale au proliferat, o serie de autori devenind foarte la modă (Amy Vanderbilt, Emily Post, Miss Manners).

„După asfinţit, o tânără domnişoară nu ar trebui să fie necuviincioasă şi să meargă singură...”, Emily Thornwell

Umbletul şi ţinuta

„O domnişoară trebuie să adopte un umblet modest şi cu măsură;graba prea mare vatămă graţia care trebuie să o caracterizeze. Ea nu trebuie să îşi întoarcă capul pe o parte sau alta, mai ales în oraşe mari, unde acest obicei prost pare să fie o invitaţie pentru cei impertinenţi. O domnişoară nu ar trebui să se prezinte singură într-o bibliotecă sau un muzeu, numai dacă se duce acolo pentru a studia sau pentru a munci în calitate de artist.

Compania domnilor. După asfinţit, o domnişoară nu ar trebui să fie necuviincioasă şi să meargă singură;şi dacă îşi petrece seara cu cineva, ea trebuie, în prealabil, să se asigure că cineva vine după ea la o oră stabilită;dar dacă acest lucru nu e posibil, atunci ar trebui să îi ceară, politicos, persoanei pe care o vizitează să îi permită unui servitor să o însoţească.”

Atenţia faţă de ceilalţi

„Când eşti pe stradă şi vezi venind spre tine o persoană pe care o cunoşti, fie că este o doamnă sau o persoană în vârstă, trebuie să le oferi [partea dinspre] perete, anume partea de pe lângă case. Dacă se întâmplă ca o trăsură să se oprească astfel încât să lase numai un pasaj îngust între ea şi case, feriţi-vă să îmbrânciţi cu cotul sau să aglomeraţi nepoliticos pasagerii, cu scopul de a trece mai repede;aşteaptă-ţi rândul şi dacă cineva dintre persoanele mai sus menţionate apare, trebuie să te eschivezi la marginea zidului pentru a-i face loc. De asemenea, când trece, persoana ar trebui să se încline politicos în faţa ta.”

Cum se ridică fusta

„Dacă se împiedică pe trotuar, o doamnă trebuie să îşi ridice cu graţie fusta puţin peste gleznă. Cu mâna dreaptă trebuie să ţină faldurile rochiei şi să le tragă spre partea dreaptă. Să îţi ridici rochia în ambele direcţii şi cu ambele mâini este vulgar. Această practică dizgraţioasă poate fi tolerată pentru o clipă, când noroiul este foarte adânc.”

Cum să vorbeşti cu soţul tău

„O doamnă nu trebuie să spună „soţul meu”, doar când e în prezenţa celor apropiaţi;în orice altă circumstanţă ar trebui să i se adresese pe nume, spunându-i „Domnul”. E adecvat, cu excepţia ceremoniilor şi când este încă foarte tânără, să îl numească şi după numele său de botez.

Nu se foloseşte niciodată iniţiala numelui unei persoane pentru a-l numi;precum „Domnul P.”, „Domnul L.” etc. Nimic nu e mai odios decât să auzi o doamnă vorbind despre soţul ei sau, fireşte, oricine altcineva, ca „Domnul B.”.

Cum ar trebui să vorbească soţul despre o doamnă. Este la fel de inadecvat ca un domn să spună „soţia mea”, cu excepţia momentelor când este printre prieteni foarte apropiaţi;el trebuie să o menţioneze ca „Doamna Aşa-şi-aşa”. Când se află în privat, expresia „draga mea” sau pur şi simplu numele de botez sunt considerate a fi cele mai bune opţiuni, dintre cele mai rafinate.”

THORNWELL, Emily, The lady's guide to perfect gentility, in manners, dress, and conversation ... also a useful instructor in letter writing(1859), EyeWitness to History, 2010