Autor 4828 vizualizări


În anul 567, Consiliul ecumenic a decis ca „douăsprezece zile de la Crăciun și până la Bobotează să fie sezon sacru și festiv”. Oficial, așa a rămas. La apusul soarelui, pe 24 decembrie, sezonul sărbătorilor de iarnă este deschis cu cadouri, amfitrion în întreaga lume fiind Moș Crăciun. Cum timpul pare că trece mai repede și oamenii sunt din ce în ce mai ocupați, sezonul s-a extins cam toată luna lui Undrea.

Decorațiunile specifice Crăciunului încep să apară în magazine, mai nou, chiar din octombrie – ca oamenii să aibă timp să studieze oferta şi să decidă atent, în ton cu preferinţele, cu moda. Tradițional sau modern? Clasic sau futurist? Indiferent de alegerea făcută, nicio sărbătoare de iarnă nu e completă fără brad și ornamentele lui: globuri, beteală, luminițe, figurine și alte câte și mai câte podoabe care să bucure copiii mici, dar și pe cei mari.  

Anul acesta, umblă vorba că bradul ar trebui agățat în tavan. În orice caz, că e mic sau mare, natural sau artificial – poate chiar la ghiveci, ca să protejăm natura și să îi dăm o bucurie înapoi –, împodobirea bradului de Crăciun este o tradiție care umple casele cu bucurie încă din perioada medievală, undeva de pe la mijlocul secolului al XV-lea, cu tot cu rădăcinile sale în sărbători păgâne, din Antichitate.


Globul 

Este de neimaginat un brad de Crăciun fără globuri. Mai mici și mai mari, din sticlă, lemn, ceramică sau plastic, pictate sau monocrome, sferele decorative sunt imperios necesare. Dar, cu toate astea, istoria lor nu coincide chiar cu cea a bradului de Crăciun.

Înainte de apariția globurilor, coniferele erau decorate cu mere, nuci, covrigi sau produse de patiserie coapte în formă de stea, inimă sau floare. Tot de crengile brazilor erau agățate și acadelele mult iubite de copii. Bastonașele colorate în alb și roșu fuseseră anume gândite, în Evul Mediu, pentru a aminti celor mici de magii care îl vizitaseră pe pruncul Iisus în iesle.


Povestea globurilor de sticlă datează de pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când tânărul Hans Greiner vede o oportunitate în sărbătoarea Crăciunului și decide să o fructifice, continuând tradiția familiei sale. În 1597, în orașul Lauscha, Germania, Christoph Muller și Hans Greiner (seniorul, de această dată) deschiseseră primul atelier de fabricare a sticlei, producând flacoane, pahare, boluri, mărgele și chiar ochi de sticlă. Tradiția s-a păstrat, iar două secole și jumătate mai târziu a fost dusă la un alt nivel.

Globurile din Lauscha au devenit imediat extrem de populare, fiind îndrăgite și la Curțile nobililor. Astfel că, în 1847, specialele decorațiuni au ajuns să împodobească bradul tinerei regine Victoria a Marii Britanii. În diferite forme și culori, globurile fuseseră aduse de către prințul-consort Albert din țara natală, devenind faimoase în întregul regat – bradul reginei ajunsese pe prima pagină a ziarelor vremii.

Spre finalul secolului al XIX-lea, în bagajul de călătorie al europenilor către America începeau să se găsească și globuri. Cel care a descoperit mina de aur din Lauscha a fost americanul F.W. Woolworth, proprietarul unui magazin de mărunțișuri. Cu puțină intuiție și spirit antreprenorial, el începe să comercializeze globuri din Germania în Statele Unite, făcând în acest fel o avere – după zece ani ajunsese să câștige anual 25 milioane de dolari, vânzând decorațiuni din Europa la prețuri de nimic.

Nemții au continuat cu succes producția și exportul de globuri, dar doar până în 1925, când pe piață au apărut competitorii: Japonia și Cehoslovacia. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, cât și imediat după, piața americană a fost invadată de o mulțime de globuri patriotice – în vogă erau modele cu vultur, Unchiul Sam și cele în culorile drapelului.

Beteala 

Ne întoarcem în perioada medievală, în Germania, unde a fost împodobit primul brad de Crăciun. Bucuria copiilor de se a învârti în jurul pomului, încercuindu-l cu beteală, datează din 1610. Diferența este că atunci nu era o bucată fină, lungă și strălucitoare din plastic, ci era realizată din argint mărunțit. Se pare că tinichigii timpului băteau argintul până se subția extrem de mult, iar apoi îl tăiau în fâșii. Cererea era atât de mare încât cei mai întreprinzători au inventat mașinării speciale pentru a-i ajuta.


După un timp, argintul a fost înlocuit cu staniu și plumb. Nu doar din cauza prețului, ci și din cauza faptului că lumânările din brad îl înnegreau. Apoi, în secolul XX, beteala a început să fie realizată din aluminiu, un material mai ieftin și care își păstra mai mult timp strălucirea – din acest motiv, în anii ’50, beteala lua locul luminițelor din pom în multe case.

Luminițele 

În tradiția Crăciunului, simbolul stelei care i-a călăuzit pe magi la pruncul Iisus are un loc aparte. Din acest motiv, oamenii obișnuiau să lumineze bradul cu numeroase lumânări care se prindeau de crengi, cel mai adesea, cu ceară topită. Abia spre secolul al XIX-lea, ele au fost înlocuite de un tip de sfeșnice mai mici.


Primul brad de Crăciun iluminat aproape de ceea ce știm astăzi a fost ideea lui Edward H. Johnson, unul dintre asociații inventatorului Thomas Edison. Acesta a înșirat pe un fir electric 80 de becuri roșii, albe și albastre, de mărimea unei alune, iar pe 22 decembrie 1882, în casa lui de pe Fith Avenue din New York, erau aprinse primele luminițe de Crăciun. În următorii ani, proprietarii de magazine își decorau deja vitrinele cu astfel de ghirlande luminoase.

Cu toate acestea, noua invenție era destul de scumpă, iar candelele și lumânările nu au putut fi înlocuite decât abia în perioada interbelică. Încet, încet, orașele au început să se coloreze în preajma sărbătorilor de iarnă – primul oraș care și-a iluminat brazii plantați în parcuri și grădini a fost McAdenville, din Carolina de Nord, în 1956, fiind cunoscut şi astăzi de americani drept Orașul Crăciunului.

Un dresden, doi dresdeni 

La capitolul decorațiuni de Crăciuni, tot germanii par a fi fruntași. Din 1860 și până la începutul Primului Război Mondial, nemții confecționau din hârtie sau carton tot soiul de ornamente tridimensionale, pe care apoi le pictau și pe care le foloseau pentru decorarea bradului și a casei.


Formele lor variau – de la animale, planete, soldați, tancuri, vapoare, prințese, orice ar fi putut bucura copiii de sărbători. Și pentru că aceste figurine erau realizate majoritatea în Dresden sau Leipzig, ele au rămas cunoscute drept dresdeni. Cu toate că realizarea lor era destul de ieftină și la îndemână, obiceiul nu a continuat, iar exemplarele care au supraviețuit până astăzi fac parte din colecții personale sau din patrimoniul muzeelor din Germania, iar prețul lor este, după cum bănuiți, extrem de ridicat.


În vârf de brad 

Obiceiul de a decora bradul pornind din vârful său datează din timpul reginei Victoria. Ziarul „The Illustrated London News” înfățișează cuplul regal în dreptul unui pom de Crăciun, în al cărui vârf era pus un înger. Mai târziu, odată cu creșterea puterii regatului britanic, îngerul a fost înlocuit cu un steag. Cert este că, de atunci, obiceiul a rămas și s-a răspândit în întreaga lume, cei mai mulți alegând să pună în vârful bradului o stea.


Acest text a apărut în Historia nr. 215, disponibilă la toate punctele de distribuţie a presei în perioada 15 decembrie 2019-14 ianuarie 2020, dar şi în format digital pe paydemic.com 

 Cumpără Acum

 Cumpără Acum