Autor 2497 vizualizări


Izbucnirea Primului Război Mondial în Europa nu avea nicio legătură cu Statele Unite. Războiul era, în fond, punctul culminant al unor vechi conflicte europene:problema franco-germană privind Alsacia-Lorena, criza din Balcani cauzată de dorința de independență a statelor aflate sub control austro-ungar sau otoman, rivalitatea germano-britanică și, în fine, disputele coloniale. Statele Unite nu erau direct legate de niciunul din aceste conflicte, statul de peste Atlantic reușind să se dezvolte într-un ritm formidabil și să-și creeze propria sferă de influență departe de amestecul europenilor; astfel, rolul american în afacerile internaționale era încă limitat, în principal, la zona Caraibelor și Pacificului.

În momentul în care războiul izbucnește în Europa, în vara lui 1914, de la Washington conflictul părea aproape absurd, iar politica de neutralitate a fost primită cu brațele deschise. Au existat însă persoane – precum fostul președinte Teddy Roosevelt – care au avertizat că războiul european va schimba radical balanța globală a puterii și că America va fi – fie că vrea, fie că nu – afectată. Pentru moment însă, americanii nu își făceau probleme. Singura sursă de neliniște putea fi, eventual, zona Pacificului, unde Japonia câștiga din ce în ce mai mult teren.

În pofida politicii de neutralitate, Statele Unite nu au tăiat complet legăturile cu Europa. Dimpotrivă:administrația de la Washington știa că, din punct de vedere comercial, războiul le poate fi profitabil (așa cum se întâmplase și în vremea Războaielor Napoleoniene). Însă era clar că, prin relațiile comerciale cu unul sau mai multe dintre statele implicate în război, SUA puteau favoriza una dintre tabere. Americanii transportau bunuri din State în Europa, iar apoi mediau transportul dintre statele europene folosind atât propriile nave, cât și nave europene. Trebuiau însă să se supună legislației internaționale privind comerțul statelor neutre pe timp de război:astfel, statele beligerante puteau intercepta navele neutre pentru a inspecta marfa transportată, având dreptul de a confisca bunuri de contrabandă. Existența acestei legislații nu asigura însă respectarea totală a drepturilor statelor neutre, în condițiile în care țările beligerante nu doreau ca, prin acete relații comerciale, inamicul să fie favorizat. Spre exemplu, Marea Britanie a interpretat termenul de „marfă de contrabandă” foarte larg, oprind practic toate transporturile din Statele Unite către Germania. La aceste acțiuni, Germania a răspuns prin folosirea submarinelor pentru a ataca nu doar nave de război, ci și alte tipuri de nave, în condițiile în care legea internațională nu interzicea în mod explicit războiul submarin! Însă această campanie germană atrage atenția Washingtonului, care își vede navele și cetățenii puși în pericol.

Președintele Wilson a declarat, în repetate rânduri, că Americ trebuie să își păstreze neutralitatea până la capăt, atât în comportament cât și în gândire, căci războiul este o problemă europeană cauzată de dispute cu care americanii nu au nicio legătură. Asta era poziția sa oficială;în sfera privată, însă, Wilson își declara în mod deschis simpatia față de Marea Britanie și, implicit, cauza Antantei. Ca politolog și politician, Woodrow Wilson admira sistemul de guvernare britanic, în care vedea o formă exemplară de democrație, în timp ce Germania era, în opinia sa, un regim auotcratic.

Declarația de neutralitate

The effect of the war upon the United States will depend upon what American citizens say and do. Every man who really loves America will act and speak in the true spirit of neutrality, which is the spirit of impartiality and fairness and friendliness to all concerned. The spirit of the nation in this critical matter will be determined largely by what individuals and society and those gathered in public meetings do and say, upon what newspapers and magazines contain, upon what ministers utter in their pulpits, and men proclaim as their opinions upon the street.

Balanța avea să încline definitiv în favoarea Antantei din 1915, după scufundarea vasului Lusitania, când au murit 128 de cetățeni americani. Deși guvernul de la Berlin s-a grăbit atunci să-și exprime regretele privind incidentul nefericit, opinia publică americană s-a exprimat vehement împotriva acțiunilor germane, iar din punct de vedere economic, Washington-ul s-a îndreptat treptat aproape exclusiv către Marea Britanie, încetând orice formă de colaborare cu Puterile Centrale.

Creșterea rolului jucat de SUA în război – prin implicarea economică – a avut câteva consecințe importante. Mai întâi, americanii și-au dat repede seama că, datorită războiului european, țara lor se transformă în cea mai mare putere economică a lumii, fapt cu implicații extrem de importante în relațiile externe și nu numai. Astfel, pe măsură ce marina comercială europeană a pierdut teren pe piețele din Asia, Orientul Mijlociu și America Latina, cea americană le-a luat locul.

Întârirea poziției economice americane la nivel global – grație căreia tranzacțiile economice globale au fost mai puțin afectate de conflict – a făcut ca unii politicieni de la Washington să creadă că se pot folosi de acest lucru pentru a media războiul dintre statele europene. Astfel, tocmai pentru că America nu avea nicio legătură cu originile războiului, ea se afla în cea mai bună poziție pentru a negocia cu țările beligerante. Încă din 1915 Wilson îl trimite pe Edward House în Marea Britanie, Franța și Germania pentru a discuta despre o posibilă mediere a conflictului. Însă din moment ce americanii aveau în minte o simplă restaurare a statu-quo-ului antebelic, împreună cu reducerea armamentului și restabilirea unui regim global de interdependență economică, aceste state nu au fost de acord cu propunerea venită de la Washington. În 1916, House s-a întors în Europa cu o ofertă nouă, propunând organizarea unei conferințe de pace propriu-zise după anumite condiții (între care revenirea regiunii Alsacia-Lorena la Franța și controlul rus asupra Istanbulului!) în favoarea Aliaților. S-a vorbit și despre înființarea unei organizații mondiale pentru asigurarea ordinii postbelice, adică ceea ce va deveni ulterior Societatea Națiunilor.

Citește și Intrarea Statelor Unite în război în 1917

Însă nici acum europenii nu erau pregătiți pentru finalul războiului. Pentru a nu-i antagoniza pe americani, niciuna din părți nu a refuzat ferm propunerea venită din partea lui Wilson. Germanii au declarat chiar că ar fi dispuși să-i lase să inițieze negocierile pentru pace;în același timp însă, ei se pregăteau pentru războiul submarin total prin care sperau să-i învingă definitiv pe Aliați. În mod paradoxal, prin asta nu vor reuși decât să-i facă pe americani să intre și ei în război! De partea cealaltă, nici Aliații nu erau dispuși să accepte o pace atât de devreme:englezii, francezii și japonezii inițiaseră deja negocieri secrete privind împărțirea prăzii de război pe seama imperiului colonial german și nu erau interesați de o soluție de compromis.

Prin aceste tentative de mediere a conflictului, America s-a implicat în problemele europene mai mult decât o făcuse vreodată. Prin aceasta, SUA și-au asumat poziția de stat dominant în lume, luând locul statelor europene care nu mai erau în stare să-și administreze singure problemele. Însă viziunea privind rolul Americii în această nouă lume în care era cea mai mare putere globală era încă destul de vagă și va rămâne astfel mult timp de acum încolo, chiar dacă intrarea în război, în aprilie 1917, va însemna și asumarea rolului de lider militar în noua ordine mondială.