Autor 4244 vizualizări


Pe 19 septembrie 1863 a avut loc una dintre cele mai groaznice bătălii din cadrul războiului civil american, bătălie purtată lângă oraşul Chickamauga din Georgia. Una dintre unităţile care au înregistrat cele mai multe pierderi a fost regimentul de voluntari 15 din Wisconsin, cunoscut şi sub numele de regimentul norvegian. Doar 75 din cei 176 de soldaţi norvegieni au supravieţuit.

Atunci când a izbucnit războiul civil în 1861, emigraţia din Norvegia către Statele Unite se afla la apogeu. Mulţi scandinavi se aflau în faţa unei situaţii dificile. Ar fi trebuit să decidă de partea cui luptă în noua patrie sau pur şi simplu să nu intervină în conflictul dintre nord şi sud? Mulţi norvegieni au ales calea înrolării. Au fost primiţi cu braţele deschise. Cum majoritatea locuiau în state precum Minnesota sau Dakota, au ales să participe la război de partea nordului. În plus, mulţi norvegieni simteau un dezgust profund faţă de sclavia din sud.

Niciun regiment nu era mai nordic decât al 15-lea din Wisconsin, unde în total au servit 906 de soldaţi dintre care mare majoritate de origine norvegiană. Unii îl numeau mai în glumă ‘regimentul Ole’, din moment ce se înscriseseră 128 de persoane cu acest nume. Regimentul nu şi-a ascuns nicio clipă originile şi folosea ca motto sintagma “For Gud og Vort Land”, adică ‘pentru Dumnezeu şi ţara noastră’. De asemenea, se purta steagul Norvegiei şi în timpul marşurilor se cânta “Sønner av Norge”, ‘fiii Norvegiei’. Şi compania a primit diverse denumiri patriotice precum ‘puştile Sfântului Olaf, gărzile din Wergeland sau puştile lui Odin.

Comandantul regimentului 15 Winsconsin era colonelul Hans Christian Heg. Acesta s-a născut în Lier în 1829 şi a sosit în Wisconsin împreună cu familia pe când avea 11 ani. Inainte de războiul civil Heg a avut o activitate politică intensă de partea republicanilor. Ca republican se opunea sclaviei şi când a izbucnit conflictul s-a alăturat imediat armatei nordului. Deja din prima confruntare în care s-a implicat, cea de la Perryville, a căpătat reputaţia unui comandant neînfricat. Deşi avea să se afle şi la comanda altor unităţi, sufletul său va rămâne alături de regimentul norvegian.

Oamenii colonelului Heg atrăgeau atenţia oricând mărşăluiau. Heg scria că într-o zi mergeau printr-un oraş, posomorâţi şi plini de praf, după cum era de aşteptat. Cu toate acestea, au fost primiţi cu mare bucurie, iar oamenii nu îi considerau mai prejos din cauza aparenţei. Fetele le-au ieşit în întâmpinare oferindu-le apă, prăjituri şi alte daruri. Unii chiar îi comparau cu războinicii vikingi ai timpurilor trecute. În cronicile armatei din Cumberland se pomeneşte faptul că erau printre cei mai viteji şi mai buni soldaţi. Şi asta şi pentru că ar fi fost urmaşii bravilor vikingi şi deşi trecuse mult timp de la evul mediu, norvegienii nu îşi pierduseră curajul, rezistenţa şi calmul strămoşilor lor.

Însă pentru membrii regimentului viaţa era departe de orice nobleţe sau strălucire. Sergentul John Wrolstad, când descria viaţa cotidiană a unui soldat obişnuit, vorbea despre raţiile de mâncare, care constau în mălai amestecat cu resturi de coceni, iar totul era mucegăit şi stricat. De multe ori nu puteau dormi din cauza frigului, stăteau înfăşuraţi în pături in corturi şi erau atenţi să nu adoarmă pentru că ar fi murit uşor dacă o făceau.

Regimentul norvegian a participat la mai multe bătălii majore, însă cea mai importantă de care se va lega numele său va fi cea de la Chickamauga, un orăşel din Georgia  cu mare însemnătate strategică întrucât se afla chiar la nodul de cale ferată Chattanooga. În vara lui 1863 statele din nord au pornit campania de a cuceri atât nodul feroviar cât şi oraşul. Campania era condusă de generalul Rosencrans, iar unitatea 15 Wisconsin se afla adesea în primele rânduri. Colonelul Heg scria că a primit într-o vineri ordin să mărşăluiască, brigada sa fiind prima care trebuia să traverseze râul Tennessee, în fruntea armatei principale. La 7 dimineaţa totul era pregătit. Toţi brigadierii se îmbarcaseră. Au traversat râul aştepându-se să audă împuşcături în orice clipa, dar lucrurile au decurs bine. După-amiaza generalii Rosencrans şi McCook au venit să-i viziteze. Fusese o mare onoare ca brigada lor să treacă la înaintare.

În noaptea dinainte de bătălie, soldaţii stăteau şi aşteptau, încercând să mai uite de temeri jucând cărţi, fumând sau discutând. Alţii încercau cu greu să adoarmă. Pe lângă agitaţia privind ziua de mâine, se mai pornise şi o furtună cu tunete. Vremea rea făcuse sălbăticia din jurul oraşului Chickamauga şi mai inaccesibilă, iar aburii ploii cuprinseseră copacii şi se amestecau cu praful de puşcă din luptă.

Pentru un infanterist norvegian obişnuit, bătălia reprezenta un haos teribil. Înconjuraţi de păduri dese şi umede, soldaţii trebuiau să-şi croiască drum printre ravine şi roci. Curând le ieşeau în cale nenumăraţi inamici îmbrăcaţi în cenuşiu care avansau şi ei prin ceaţă şi fumul de la praful de puşcă. Norvegienii au încercat fără încetare să-i împingă înapoi, dar în decursul zilei se măreau pierderile şi se împuţina muniţia. Şi nu se ştia de ce nu vin întăriri. În toată confuzia aceea, norvegienii nu aveau cunoştinţă de retragerea celorlalte state din nord. Regimentul 15 Wisconsin rămăsese singur pe front. În cele din urmă colonelul Heg a înţeles că era în zadar. Soldaţii s-au retras însă în ordine şi fără panică, sub protecţia ariergardei care ţinea duşmanii la distanţă prin salve bine ochite.

În cele din urmă, regimentul s-a apropiat de propriile rânduri şi credea că se află î n siguranţă. Numai că dintr-o dată norvegienii s-au trezit spulberaţi de salvă dupa salvă, focul venind dinspre armata statelor nordice. Din cauza ceţii, fumului şi haosului, s-a crezut că sosiseră trupele din sud. Nimeni nu s-a gândit că norvegienii au rezistat atâta vreme singuri în faţa violenţelor. Şi în ciuda pierderilor, regimentul 15 s-a avântat în curând în alte bătălii sângeroase. Soldatul Ole Stenstad scria că primiseră ordine să nu se retragă, deşi patru divizii inamice atacaseră rândurile lor slăbite. Îşi vedeau prietenii din copilărie căzând şi murind. Lui însuşi îi trecuse un glonte prin pălărie dar fără să-l rănească. Bătălia se încheiase.

Norvegienii epuizaţi s-au întors în propriile linii şi abia dacă era cineva teafăr. Luptaseră însă până la capăt sub steagul Norvegiei. În curând au primit o veste care le-a zădărnicit toate eforturile:sudiştii câştigaseră bătălia. Şi mai rău:îndrăgitul lor conducător Heg era mort. Fusese de fapt rănit mortal încă din prima zi. în toată zarva aceea abia acum ajungea vestea la ei. Colonelul Heg nu era singura victimă, căci pe înlocuitorul său, locotenentul Ole Johnson, îl capturaseră sudiştii. Toţi ofiţerii importanţi au fost răniţi, omorâţi sau prinşi.

Întreg regimentul 15 Wisconsin se reducea acum la 75 de oameni care s-au rearanjat în formaţie ziua următoare. Soldaţii care au supravieţuit şi-au continuat stagiul în regimentul cu pricina, care încă mai exista, doar că nu mai era considerat norvegian.

sursa:ALL VERDENS HISTORIE