Autor 3158 vizualizări


Cea mai veche dintre compozițiile dramatice bucureștene se păstrează în manuscrisul nr. 165 din Colecția Brukenthal a Arhivelor Statului din Sibiu, în interiorul unui plic cu însemnarea Des papiers appartenant à Monsieur Le Roy Secrétaire de Me le Prince Brancowan à Bucorest pris en dépôt le (14 / ) 25 Juillet 1786, și a fost editată în trei rânduri (1998, 2004, 2011) de Lia Brad-Chisacof sub titlul de Vârtejul nebuniei.

Cercetătoarea a atribuit textul cunoscutului scriitor și revoluționar grec Rigas din Velestino (1757-1798), pornind de la o serie de argumente printre care acela că numele Le Roy ar reprezenta o tălmăcire a grecescului Rigas (rege), în condițiile în care există unele informații, nu însă contemporane, potrivit cărora eroul Greciei subjugate ar fi fost secretarul înainte-pomenitului prinț Brâncoveanu. 

Cu toate acestea, pare a nu fi ținut seama de faptul că despre grămăticul (secretarul) Rigas se vorbește în piesă în termeni nu tocmai elogioși, într-o epocă în care autoironia nu reprezenta o practică auctorială curentă: este socotit un ciocoi care face o mutră acră atunci când superiorul său, clucerul Feraris, îi poruncește să refacă traducerea unui firman, denaturându-i oarecum conținutul; totuși, atunci când șeful său îl înspăimântă, se conformează și se apucă în silă de lucru. 

Nu doar ipotetica paternitate, contestată virulent în spațiul elen, ci și termenul ante quem de finalizare a manuscrisului oferit de data de pe plic ar trebui reevaluate, odată ce știm că Nicolae Mavrogheni a intrat în București abia în 17 mai 1786, deci cu doar două luni înainte de pretinsa predare a manuscrisului în Transilvania. În plus, alături de alte elemente ulterioare acesteia, în piesă este menționată mazilirea spătarului (Costache), nepotul lui Mavrogheni, ce a avut loc la 28 februarie 1787, dată ce poate fi, prin urmare, considerată un termen post quem de redactare a Vârtejului nebuniei.

Un pamflet menit să îl compromită definitiv pe Mavrogheni

Deși nu este, după toate probabilitățile, opera secretarului Rigas, lucrarea aparține neîndoielnic unui personaj din preajma voievodului, care îi cunoștea foarte bine acțiunile și totodată îl disprețuia profund. De altfel, scopul principal al acestuia pare a fi acela de a compune nu o comedie care să se susțină din punct de vedere dramatic, ci un pamflet menit să îl compromită definitiv pe Mavrogheni în ochii contemporanilor și ai posterității.

O dovedește și lipsa unei acțiuni închegate, piesa fiind alcătuită dintr-o lungă succesiune de scene al căror unic țel pare a fi doar acela de a-l informa pe cititor cu privire la noi și noi fapte nebunești și ridicole ale galiongiului (marinarului) devenit peste noapte domn al Valahiei. Căci, practic, acțiunea Vârtejului nebuniei se reduce la sosirea lui Mavrogheni la Oltenița, deplasarea la Mănăstirea Văcărești și apoi în Cetatea de Scaun, unde începe să își pună în aplicare planurile, imun la reacția negativă atât a localnicilor, cât și a unora dintre apropiații săi (doamna Mărioara, grămăticul Iannakis), care, în cele din urmă, hotărăsc să îl prevină că se îndreaptă spre dezastru. 

În paralel, soția sa se pregătește să își reia relația amoroasă cu nepotul domnului, spătarul (Costache), mare crai și mare scandalagiu, numai că, atunci când îi scrie finalmente un răvaș, piesa se întrerupe brusc, autorul nemaiapucând să o încheie. Ceva mai norocos pare Apostol, mesagerul doamnei, pe care Sofia, servitoarea soției lui Mavrogheni, îl asigură cu privire la dragostea ei, în ciuda faptului că se logodise cu un „harap mofluz (falit) din Alep, nebun, nestatornic și slobod la gură” și flirta, în paralel, cu un bărbat generos.

Portret amănunţit şi cu totul defavorabil

Pe cât de puține și de sumare sunt întâmplările efective din comedie, pe atât de detaliat este portretul pe care i-l trasează autorul lui Mavrogheni. Ipostaza principală în care apare uzurpatorul tronului Valahiei este cea de marinar și războinic. „Crescut de mic copil ca o rață în mijlocul mării”, acesta își face apariția la Oltenița în uniformă de galiongiu și, mai târziu, le vorbește boierilor adunați la Văcărești nu despre problemele țării, ci despre schimbările neașteptate ale vremii ce se pot dovedi fatale chiar și pentru navigatorii cei mai experimentați („marea este o stihie ciudată: atunci când o vezi liniștită, ulei, devine pe dată o fiară; cel mai dibaci corăbier cu greu poate să mânuiască corabia pe așa o vreme”).

În plus, neputându-se lipsi, ca un adevărat lup de mare, de drogul său, el dispune „să se zugrăvească în chioșcurile sale” „corabia frumoasă și sprintenă și ușoară” Pulad-ı Bahrı (în turca otomană Oțelul Mării) pentru a avea impresia că era îmbarcat pe ea, chiar și atunci când se afla în cabinetul său. 

Și tot de acolo continuă să îi zboare gândul către „încântătoarele locuri ale Mării Albe” și, mai ales, spre Longovarda din insula natală Paros, loc unic în lume, unde se găsesc din belșug „pești de tot felul, nenumărate fructe de mare, poame foarte multe”. Tot se lasă cuprins de reverie, aducându-și aminte de clipele de glorie de odinioară când „intrase cu alai în Ceos, în Kimolos, în Giotes (?), în Tenedos și în atâtea alte insule” ori îi biruise prin vicleșug pe neînfricații locuitori din Mani, în sudul Peloponezului („prefăcătoria mea i-a păcălit; eu făceam litanii pe mal, posteam și dădeam târcoale cu icoanele și ei au crezut că totul era adevărat; în vremea în care le juram să nu îi supăr, galiongiii mei le-au făcut să le sară în aer turnurile cu șapte butoaie de praf de pușcă”).


Domnul Nicolae Mavrogheni, portret din biserica din Almăj, din 1789

Cum însă la București nu putea câștiga nicio bătălie navală, Mavrogheni trebuia să le dovedească valahilor că era și un strălucit luptător pe uscat, așa că își mâna nebunește calul pe străzile Capitalei („cum alerga pe uliță, lumea credea că a înnebunit”), „trăgea cu pușca și arunca cu sulița, purta pistoale și iatagan la cingătoare”. Iar uneori nu ezita să își folosească armele împotriva propriilor curteni, „sărind, (de pildă), de pe tron și fugărindu-l pe armaș cu hangerul” ori trăgând cu două pistoale de la fereastra apartamentului său asupra lui hagi Hakiamis, pe care tocmai îl căftănise ca vel portar, strategia sa fiind aceea de a-și menține domnia prin instaurarea unui regim de teroare, în condițiile în care se afla într-o țară străină, iar vremurile erau tulburi. 

Prin urmare, ar fi scris la Stambul să i se trimită alte zece tunuri, în afara celor cinci de care dispunea la Curte, și s-ar fi preocupat să confecționeze „două sute de țevi de tun, ghiulele, plumbi, cartușe, fișicuri”, armament util pentru a-i băga în sperieți și pe localnici pe parcursul proiectatelor sale călătorii în vederea „sugerii sângelui” poporului. În acest scop, domnul întocmise un plan bine pus la punct ce urma să înceapă cu vizitarea reședințelor boierești în scopul smulgerii de daruri, să continue cu turnee pe la Craiova, unde aflase că „erau ceva bogătași”, dar și pe la Câmpulung și Focșani, și să se încheie, după ce va fi dat nizam în Valahia („știi nizamul meu ce înseamnă, să o golesc bine de tot”), cu un desant în Bogdania (Moldova).

Între timp, Mavrogheni nu șovăia să profite de orice prilej care i se ivea pentru a aduna bani, boierind, de pildă, în neștire contra cost, ori confiscând diverse sume sub pretextul provenienței lor ilegale („a poruncit pe dată să îi aducă lada credincerului și a deschis-o în fața lui; a găsit trei sute de groși și i-a luat, spunând că sunt din cei furați din vinărici”). Avea însă grijă să se arate generos în public, „oferindu-le (la un moment dat) tuturor boierilor și boieroaicelor câte un pumn de galbeni”, așa cum o impunea pretinsa sa origine nobilă, căci se trăgea – vezi bine – dintr-o familie de aristocrați venețieni ce dăduse numeroși dogi „care au cârmuit cu multă înțelepciune acel stat”.

Dramaturgul construieşte cu satiră, cu ironie, imaginea unui om de nimic

Fostul galiongiu nu era însă doar ahtiat după bani, ci și complet nepregătit pentru misiunea asumată și pe deplin ignorant. Astfel, de parcă nu era de ajuns că nu avea „nici o idee despre Valahia și obiceiurile locului”, mai și dădea dovadă de cea mai crasă incultură, confundând, de exemplu, metrica (versificația) cu geometria. Era însă, chipurile, dornic să învețe, extaziindu-se asemenea unui copil nătâng la auzul diverselor nimicuri pe care i le împărtășeau subordonații, precum rolul ochelarilor de cal de a le proteja pe patrupede de muște: „Ce lucru frumos să înveți! Musca îl înțeapă pe cal, calul dă din copită și dând din copită se tulbură”.

Iar, pentru ca imaginea sa de om de nimic să se întregească, Mavrogheni este prezentat și ca fiind ros de o gelozie patologică („freamăt nu doar că o să te atingă, ci chiar să te privească”, îi spunea el consoartei), în vreme ce el însuși nu se sfia să calce strâmb atunci când i se ivea prilejul („vă amintiți, stăpâne, acea seară în care v-a venit pofta să ieșiți tiptil în Axia și să treceți cu serenada pe ulița pe care stătea micuța Evdokia și, înainte să izbutiți, au ieșit cinci măști și ne-au rupt în bătaie”).

Era, de bună seamă, vorba de isprăvi ce trebuiau trecute cu orice preț sub tăcere în Valahia, unde Mavrogheni voia să apară în ochii opiniei publice drept un sfânt, care postea, se ruga, făcea o mie de binefaceri lumii. Ba chiar și atunci când îi spolia pe localnici susținea că nu urmărește să se chivernisească el însuși, ci să umple „punga Preacuratei”. Dincolo de ironia dramaturgului, devoțiunea lui Mavrogheni pentru Sfânta Fecioară și mănăstirea cu hramul adormirii acesteia din insula Paros (Ekatontapyliani), pe care a refăcut-o și căreia i-a înălțat un metoc în București, este incontestabilă.

Convențiile comice îi permit însă autorului ca, pe lângă elementele cu un temei în faptele domnului Mavrogheni, să pună, spre amuzamentul publicului, în cârca personajului cu același nume și alte acțiuni ce nu sunt, după toate probabilitățile, decât simple scorneli. 

Astfel, dramaturgul îl învinuiește, printre altele, pe Vodă că „aducea în divanul domnesc, ca să le repare, albii și ciubere cu făină ca să cearnă și să frământe (pâine) în loc să se ocupe de treburile țării” ori că „ținea cinci-șase porci în odăile sale și în haremul doamnei”, pentru că aceste animale pline de har „apără de trăsnete și, acolo unde scurmă, este sigur că poți sta fără teamă”.

Nepotul, doamna Maria, luaţi şi ei în colimator 

Satira acidă nu se canalizează însă exclusiv asupra domnului, ci îl vizează și pe nepotul acestuia, spătarul Costache Mavrogheni, devenit un simbol al colaboratorilor nevrednici cu care galiongiul din Paros își propunea să conducă țara. În loc să își îndeplinească atribuțiile impuse de înalta dregătorie pe care o deținea, acesta se ținea „toată bună vremea” de escapade amoroase, căci „turbarea lui nesătulă îl făcea să își piardă mințile de îndată ce vedea un condur”.

Bunăoară, mânat de poftă, s-a dus într-o seară în vizită la casa unui blănar cu o „nevastă bunicică, căreia a început să îi dea târcoale”. Fără a se sinchisi că aceasta nu îi răspundea la avansuri, l-a trimis pe meșteșugar să cumpere vin și a încercat fără zăbavă să o siluiască. Țipetele bietei muieri l-au adus însă îndărăt pe soț, pe care spătarul „l-a izbit cu hangerul în sân și l-a lăsat mort la pământ”, având grijă să cumpere tăcerea văduvei cu o sută de florini. Altădată, însă, Costache a fost el însuși la un pas să își piardă viața, atunci când asupra sa au tăbărât, snopindu-l în bătaie până la leșin, „cincisprezece țigani cu lemne în mâini”, care îl așteptau într-un iatac unde nădăjduia să o găsească pe o frumoasă ce îi scrisese un bilețel de amor. 

Iar faptele sale necuviincioase nu se mărgineau doar la atentate la pudoarea femeilor oneste, căci nepotul lui Mavrogheni participa la jocuri războinice cu arnăuții de la Curte – în urma unei astfel de competiții era să își piardă un ochi – și căuta să se îmbogățească prin metode ilicite, cumpărând, de pildă, toți peștii, inclusiv sturionii, aduși la piață și revânzându-i la suprapreț („lucru oribil pentru un spătar”). Dar toată această comportare nedemnă nu făcea decât să sporească dragostea pătimașă pe care i-o purta mătușa sa, soția lui Mavrogheni, „ai cărei ochi se prefăcuseră (de dorul său) în două fântâni de lacrimi”.

Prin astfel de colportaje, autorul reușește să o compromită și pe doamna Maria, singura figură aparent mai luminoasă a unui regim politic deopotrivă ridicol și odios, instaurat de membrii familiei Mavrogheni și de o „adunătură de prin insule, tăușani, galiongii, vâslași și lături ale Fanarului”. Această ocârmuire nefastă este contrapusă de autor guvernărilor anterioare ale Valahiei din care făcuseră parte arhonți constantinopolitani înțelepți și bine pregătiți, pe care personajul Mavrogheni îi ia în zeflemea în mod constant și obsesiv, dar tocmai cu efectul invers celui scontat.

Mai ales că nici boierii pământeni nu par a se arăta de acord cu cele susținute de Mavrogheni atunci când, la venirea în țară, el își prezintă programul, opus din toate punctele de vedere celui aplicat de predecesorii săi: „gândiți-vă că nu sunt ca fanarioții ăia mincinoși care au făcut țara praf”, „câte rele nu le-au făcut sărmanelor raiale, le luau recolta din mâini”, „i-au nimicit cu dările grele, i-au fript”, „bieții săraci, oile lui Hristos, glasul lor a fost auzit în cer și Dumnezeu a rânduit în inima lui capudan pașa stăpânul nostru de m-a ales ca să îi mângâi”. 

Iar pentru a-i convinge și mai abitir de nevrednicia înaintașilor, poruncește ca „în divanul cel mare să fie zugrăvite pe o mușama iadul și cinci, șase domni anteriori arzând în foc cu pungi de bani în mâini ca semn al rușfetului pe care l-au înșfăcat”. Numai că nici fanarioții nu s-au lăsat mai prejos, ducând o campanie susținută și cu efecte vizibile până astăzi de denigrare a viteazului galiongiu din Paros, în cadrul căreia se înscrie și redactarea prezentei comedii, pamflet nemilos împotriva singurului intrus din afara Fanarului ce a reușit să urce în epocă pe tronul Țării Românești în toată perioada 1716-1821.

Foto sus: Domnul Mavrogheni în trăsura sa trasă de cerbi cu coarne aurite (1789). Este înconjurat de garda sa de galiongi și de boieri, toți călare

Acest articol a fost publicat în numărul 233 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum