Nero, atletul şi artistul

Nu este un fapt necunoscut cã acţiunile şi caracterul lui Nero au fost mult umbrite de perspective istoriografice menite sã-l transforme într-un sclav al plãcerilor şi un criminal notoriu, întruchipare a decadenţei moravurilor romane. Istoricii au uneltit împotriva sa pentru cã din multe puncte de vedere acesta a sfidat traditiile. De multe ori imaginea cruzimii fãrã precedent este exageratã şi din cauza absenţei unei informãri temeinice. Când creştinismul devine religie oficialã, împãratul chiar devine Antihristul, prototipul suprem al persecutorului, istorii creştini completându-i pe cei pãgâni în defãimarea completã a lui Nero.

Nero a sfidat traditiile romane pentru cã a iubit activitãţi precum arta şi sportul, care în opinia conservatorilor nu erau potrivite pentru un împãrat. El a cãutat recunoaştere în cadrul competiţiilor, considerând cã aceasta i-ar oferi sentimentul unui sens în viaţã. Când conducea carul îşi închipuia cã este un nou Apollo. Era convins cã dacã va eşua în încercarea sa de a se afirma pe plan sportiv şi artistic va eşua şi ca cetãţean roman şi împarat. Nu a avut niciodatã ambiţii militare.

Nero întotdeauna i-a favorizat pe cei care îi împãrtãşeau interesele şi i-a dispreţuit pe cei ce nu erau de partea sa. Deloc surprinzãtor cã şi-a atras duşmani încã de la început, ţinând cont cã a refuzat sã urmeze calea tradiţionalã a predecesorilor sãi alegând în schimb o viatã boemã dedicatã unor preocupãri care intrau în contradicţie cu conceptul de împãrat. Artiştii şi atleţii nu erau tocmai în rândul preferaţilor înaltei societãţi romane, fiind adesea judecaţi drept nişte criminali ordinari. Trebuie sã recunoaştem cã exista o razã de bunãvoinţã în sufletul împãratului din moment ce alegea sã-şi petreacã timpul în compania unor exemplare atât de dispreţuite de societate. Nero nu s-a conformat standardelor romane, era încãpãtânat şi idealist şi este foarte probabil ca problemele sale emoţionale sã i le fi cauzat şi reprimãrile din copilãrie.

Trãind în lumea lui presãratã cu visãri artistice, împãratul avea puţin contact cu realitãţile imediate. Izolându-se de conservatorismul care pulsa în jurul sãu a ignorat elementele care i-ar fi putut dãuna. Iubirea pentru jocuri şi îndeletnicirile artistice aveau sã-i aducã în cele din urmã sfârşitul.

Cand a venit la putere, din 54 p.Hr., împãratul a dat dovadã de modestie, liberalism şi clemenţã, diminuând unele taxe, evitând pedepsele capitale, fiind generos cu poporul dar sãrãcindu-I pe senatori. O remarcã de-a lui Traian îl fãcea responsabil de 5 ani excelenţi pentru imperiu. Avea numai 17 ani când a venit la putere, aflându-se sub influneţa incontestabilã a mamei sale, Agrippina, care spera sã ţinã frâiele politicii prin fiul sãu, expus unor idei care contraveneau spiritului sãu mai libertin. Seneca i-a oferit multe sfaturi, l-a învãţat retoricã, dar nu avem indicii cum cã i-ar fi insuflat elevului sãu dragostea pentru teatrul sau competiţiile de tip grecesc. Nero nu a tolerat opoziţia, asasinarea Agrippinei reprezentând una dintre cele mai oribile crime din toatã antichitatea, un fapt reprobabil care îl va bântui pe împãrat toatã viaţa.

Dupã moartea mamei sale, primul lucru pe care l-a întreprins a fost sã modifice jocurile romane astfel încât sã semene din ce în ce mai mult celor greceşti. Nici Seneca, nici Burrus, sfetnicul sãu, nu au reuşit sã-i alunge gândurile glorioase. Gloria atleticã şi artisticã a fost una dintre cele mai importante şi înãlţãtoare valori la care împãratul nu a renunţat niciodatã. Lipsa presiunii sã-şi abandoneze gusturile a interpretat-o drept aprobare. Dio povesteşte cã Seneca şi Burrus stãteau lângã el şi îi aplaudau fiecare apariţie, încurajând şi publicul sã facã la fel. Iubirea sa pentru apariţiile publice se datorau unui cult pe care singur şi-l formase, crezând cu desãvârşire în capacitãţile sale. De mic nutreşte o pasiune pentru tot ce înseamnã culturã greacã, susţinând infiltrarea obiceiurilor şi tradiţiilor elene în lumea romanã. Mulţi romani educaţi recunoşteau superioritatea culturii greceşti, dar în acelaşi timp şi efectul sãu nefast, corupt. Dar împãratul idolatriza pânã în pânzele albe grecitatea, considerând cã doar ea este demnã de atenţia sa şi strãduindu-se sã demonstreze prin propria participare la competiţii cã elenizarea meritã efortul. Nero a fondat mai multe şcoli în care se învãţa muzicã şi se practicau sporturi, dar şi un gimnaziu magnific pe câmpul lui Marte şi bãi luxoase. Mai construieşte şi un amfiteatru de lemn, precum şi alte şcoli pe proprietãţile mamei sale de la Baiae. Nero a dorit şi sã umanizeze spectacolele, introducând regula conform cãreia gladiatorii nu se mai luptau pânã la moarte. O asemenea cruzime nu era compatibilã cu idealul jocurilor greceşti.

În 59, Nero instituie “Iuvenalia”, care îmbinau caracterele ambelor societãţi. Intenţia sa era ca toţi cetãţenii, indiferent de clasã, sã poatã participa la ele. Tacitus se plângea de lipsa de moralitate a mãsurii. Conservatorii credeau cã se încuraja pederastia. Era cu atât mai şocant cu cât împãratul însuşi participa la confruntãri. Anturajul sãu era conştient cã nu-l poate devia pe împãrat de la activitãţile preferate, de accea probabil cã a şi încurajat participarea unor exponenţi ai aristocraţiei pentru ca apariţia împãratului sã nu mai parã ciudatã. Şi Dio se plânge de situaţia la care se ajunsese, spunând cã cei morţi sunt cei mai norocoşi din societate. Puţini sunt cei care tolerau cântecele lui Nero, cursele lui cu carul, luptele în arenã sau pãrul sãu lung. În opinia împãratului, muzica, poezia, arta în general, surclasau ca importanţã guvernarea imperiului. Prin muzicã se exprima însuşi Apollo. De la Suetonius şi Dio aflãm cã avea o voce potrivitã pentru reprezentãrile dramatice, pe care de altfel le adora. Respecta regulile muzicale, de pildã nu se aşeza niciodatã jos în timpul concursurilor de harpã. Avea grijã de corzile vocale şi printr-o alimentaţie adecvatã. Cât despre capacitatile sale poetice, sursele sunt contradictorii. În vreme ce Suetonius ne spune cã putea scrie cu entuziasm şi fãrã effort, Tacitus îl acuzã de plagiat. Nu este exclus ca împãratul sã fi produc opere originale şi de calitate, folosindu-se de predecesori doar ca modele.

Ce pasiuni mai avea personajul? Caii, cursele de cai şi de care. În opinia lui sportul era unul nobil, regal, practicat de toate marile cãpeteniile din istorie şi menit sã onoreze divinitãţile. Tacitus admite cã Nero şi-a direcţionat mereu talentele în altã parte decât trebuia, printre altele ocupându-se şi de cãlãrit. Suetoniu îl laudã pentru rezultatele de la jocurile troiene din circ. Era atât de entuziasmat de curse, încât îi îmbrãca pe foştii campioni cabalini cu haine bãrbãteşti. Dio remarcã preferinţa sa pentru conducãtorii de care şi încurajãrile la ameninţarea pretorilor sau consulilor, dar informaţia contravine politicii imperiale de oprire a violenţelor. De exemplu, din vremea sa cãruţaşii nu mai au voie sã se plimbe dupã bunul plac prin oraş, jefuind pe cei ce le ies în cale. De asemenea, decide ostracizarea actorilor ai cãror “fani” se implicau în conflicte sângeroase. Cel care conducea care prin public este însuşi Nero, dacã îi dãm crezare lui Dio, dar mai întâi începe reprezentaţiile prin grãdinile palaţiale. Spre disperarea tuturor, se pare însã cã îi place sã se dea în spectacol, chinuit mereu, dupã cum opineazã Suetonius, de dorul nemuririi. Fãcea tot posibilul ca sã arate ca un zeu. Frizura de pe monede se schimbã dupã instituirea festivalurilor greceşti, semãnând acum unei zeitãţi grecizate.

În anul 60 instituie “Neronia”, dupã modelul jocurilor pythice dar şi al “Augustaliae”. Tacitus, reprezentatul senatorilor oripilaţi de divertismentele acestea strãine, se minuneazã de amalgamul de vicii legalizate de împãrat. Spune cã mai lipsea doar ca cetãţenii sã renunte la rãzboiul legitim şi sã lupte dezbrãcaţi în arenã. Este o concepţie despre gymnasia tipicã mentalitãţii republicane. Romanii de modã veche credeau cã acestea erau o ameninţare la adresa pregãtirii romane efectuate în vederea producerii de soldaţi. Dar Nero nu considera cã valorile militare ar fi în vreun fel superioare celor sportive şi artistice, ceea ce îl determinã pe Suetonius sã regrete cã împãratul nu avea nicio ambiţie în privinta expansiunii imperiului.

Probabil cã împãratul i-a încurajat şi chiar fortat pe senatori sã ia şi ei parte la jocuri, un atac la demnitatea şi prestigiul lor. Treptat, împãratul capãtã o stare de paranoia perpetuã, din cauza climatului nefavorabil dezvoltãrii ariilor sale de interes. Se speria uşor şi se lãsa manipulat de comandantul gãrzii pretoriene, Tigellinus, adeptul masurilor de securitate extreme. Conspiraţiile aveau legãturã şi cu “hobby”-urile imperiale. Existau anumite standarde pe care Nero nu le împlinea. Senatorii îl urau, dar plebea îl iubea, pentru cã le oferea distracţii pe mãsurã. Nu plebea însã era cea care deţinea putere politicã. Ea doar îl adula pe împãrat când se erija în marele poet şi sportiv, fiind şi o sursã de inspiraţie pentru cel care tânjea atât de mult dupã adulãri. În mijlocul plebei se simtea un zeu, de aceea prefera compania lor şi îi sfida pe tradiţionalişti care erau hotãrâţi sã-I reaminteascã ce înseamnã autoritatea.

Cu cât se temea mai mult de conspiraţii, cu atât se orienta mai mult spre plebe, spre oamenii de la circ şi de la teatru. Susţinerea acestora îi provocase indiferenţa la reacţiile cercurilor de sus şi nu mai avea conştiinţa diferenţei dintre rolul de artist şi atlet pe de-o parte, şi poziţia sa imperialã, pe de altã parte. Se îmbãta practic din ovaţiile unei mulţimi care nu avea standarde de apreciere foarte înalte, dar era fascinatã de personajul coborât de pe piedestal pentru a se angaja în activitãţi mai puţin imperiale. În 67 participã la jocurile olimpice, însoţit de clica de Augustiani, un corp cvasi-militar cu scopuri propagandistice. În plus, acceptã în anturajul sãu liberţi talentaţi, indignând şi mai tare ordinele senatorial şi ecvestru, mai ales cã atunci când pleacã în Grecia lasã Roma pe mâna unui astfel de om, Helius. Supãrarea lor era şi din cauzã cã împãratul nici mãcar nu pleca pentru a câştiga victorii în cinstea Romei, ci doar pentru propria-I faimã. Nero a petrecut un an în Grecia. A participat la jocurile de la Nicopolis inaugurate de Augustus pentru a celebra victoria de la Actium, a câştigat titlul de “Periodonikes”, victorios la cele patru competiţii principale. Poate cã era foarte talentat, poate cã inspira teamã, cert este cã devenise campion absolut. Potrivit lui Suetonius, în Grecia Vespasian l-a jignit pe împãrat adormind la una dintre reprezentaţii, pierzând susţinerea imperialã. Cãlãtoria sa avea sã-l coste scump, în ciuda prestigiului dobândit în partea aceasta a imperiului. Reintrã în Roma în car, cu stele strãlucitoare lipite de mantia purpurie.

Ultimul sãu moment de glorie. Sfârşitul i l-a adus în mare mãsurã pasiunea sa exoticã, cu greu toleratã de mediul conservator în care voia el sã o promoveze. O pasiune pe care nu a putut sã o controleze şi care i-a adus ura cercurilor înalte care se simţeau ameninţate. Preocupãrile împãratului şi ambiţia sa de a obţine succesul pe plan artistic şi sportiv nu au fost niciodatã înţelese sau acceptate, provocând dispreţ şi suspiciune. Angrenat în mult iubitele sale jocuri, Nero uitã de realitatea politicã şi ignorã tradiţiile, senatorii, societatea, precum şi rolul lor precumpãnitor. Prins în visul sãu grecesc, devine victima propriei pasiuni, ba mai mult, unul dintre demonii istoriografiei care nu i-a cruţat nonconformismul.