Autor 4083 vizualizări


Situația dintre Franța și Imperiul Otoman devenise atât de tensionată încât, în 1669 (anul cuceririi Cretei de către otomani), Jean-Baptiste Colbert, Contrôleur Général des Finances și „mâna dreaptă” a lui Ludovic al XIV-lea, îi scria suveranului său că se temea că ambasadorul francez la Constantinopol, Denis de La Haye-Vantelet, ar fi fost închis din ordinul sultanului Mehmet al IV-lea – care, ce-i drept, considera că diplomații străini nu aveau doar statutul de negociatori, ci și pe cel de… ostatici!

Temerile atotputernicului ministru nu erau tocmai neîntemeiate pentru că, în anul 1658, fostul ambasador francez la Constantinopol, Jean de la Haye (nimeni altul decât tatăl lui Denis de La Haye-Vantelet), fusese întemnițat. Ca urmare, postul de ambasador la Constantinopol a rămas multă vreme vacant. După ce a citit scrisoarea lui Colbert, Ludovic al XIV-lea a cerut insistent Înaltei Porți să i se permită lui De La Haye (pe care Marele Vizir Köprülü Fazıl Ahmed Pasha îl detesta atât de mult, încât sultanul Mehmet al IV-lea se întâlnea cu el pe ascuns, abătându-se astfel de la protocol) să se reîntoarcă în Franța.

Acest lucru nu s-a întâmplat însă decât un an mai târziu; în schimb, corabia cu care ar fi trebuit să se întoarcă acasă ambasadorul francez l-a adus pe trimisul extraordinar otoman, Müteferrika Süleyman Ağa. Puține se știu despre acest personaj, în afară de faptul că, prin naștere, era bosniac și că fusese „recrutat”, ca și ienicerii, prin sistemul devșirme: „impozit” plătit de statele creștine vasale Imperiului Otoman în copii, care erau convertiți la religia mahomedană și integrați în armată. Sau în corpul bostangiilor, cum a fost cazul lui Süleyman Ağa. Termenul „bostangiu” se traduce ad litteram prin „grădinar”, dar, în timp, atribuțiile celor care făceau parte din acest corp s-au diversificat, devenind, practic, un fel de gărzi de corp ale padișahilor. Cât despre termenul „müteferrika”, acesta se traduce prin „om/slujbaș cu diferite însărcinări”, care făcea parte din garda sultanului și îl însoțea peste tot, făcea curățenie prin apartamentele sultanului, îi făcea patul sau îi transmitea ordinele. Pe scurt, „müteferrika” se poate traduce prin „bun la toate”…

În epocă, diplomaţii francezi erau primiţi la Constantinopol de către Marii Viziri, nu de către sultani – a se vedea pictura de sec. XVIII a lui Antoine de Favray, intitulată chiar aşa: Primirea unui ambasador francez de către Marele Vizir; colecţia Muzeului Marinei, Marsilia

Unul dintre puținele lucruri care se știu cu certitudine despre Süleyman Ağa este că avea sarcina de curier – îi transmitea Marelui Vizir ordinele scrise ale Padișahului. Se mai știe și că purta barbă, privilegiu pe care îl aveau numai cei care deţineau demnitatea de Bostangi-Bașa (deținătorii acestui titlu au devenit, în timp, un fel de șefi ai poliției cu rang de pașă), fapt care ne permite să deducem că trimisul extraordinar otoman era unul dintre demnitarii apropiați sultanului. Cât privește termenul „ağa”, acesta era unul onorific, care poate fi tradus prin „onorabil”. Conform descrierilor contemporanilor, la data când a fost trimis în misiune diplomatică la Versailles, Müteferrika Süleyman Ağa era în vârstă de aproximativ 50 de ani și, spre deosebire de alți demnitari otomani contemporani lui, era onest, civilizat și politicos. Se poate spune că, din perspectivă europeană, „politica de cadre” a Imperiului Otoman se îmbunătățise vizibil față de secolele precedente. Dar la cât de încordate deveniseră relațiile dintre Franța și Imperiul Otoman, era nevoie de mai mult decât atât…

Cele două scrisori

Müteferrika Süleyman Ağa venise „înarmat” cu două scrisori de acreditare: una adresată lui Ludovic al XIV-lea „personal” și alta adresată „Marelui Vizir al Franței”. Cum însă în Franța Regelui Soare o funcție echivalentă celei de Mare Vizir (adică de prim-ministru) nu exista pentru că nu putea să existe, Ludovic al XIV-lea fiind un adept declarat al principiului absolutist l’état c’est moi (statul sunt eu), Soliman Aga a fost primit de către Hugues de Lionne, care deținea funcția de Secrétaire d'Etat aux Affaires étrangères – adică de ministru de Externe. Mai exista un motiv pentru care trimisul otoman a fost astfel „direcționat”: din punctul de vedere al Curții de la Versailles, statutul său diplomatic era cam incert. În scrisorile sale de acreditare, cuvântul elçi – care în turca otomană înseamnă ambasador sau reprezentant diplomatic (să nu uităm că la acea dată otomanii încă practicau diplomația ad-hoc) – lipsea cu desăvârșire. Din acest motiv, Hugues de Lionne era exact persoana cea mai potrivită pentru a-l primi pe trimisul otoman cu statut incert: deși deținea prestigioasa funcție de Secrétaire d'Etat aux Affaires étrangères, el nu aparținea prin naștere marii aristocrații, ci micii nobilimi. 

Acest text este un fragment din articolul „Portrete de diplomați otomani în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea" apărut în numărul 226 al revistei Historia, disponibil în perioada 13 noiembrie - 14 decembrie 2020 la toate punctele de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării), dar și în format digital, pe platforma paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum