Autor 3506 vizualizări


 Aproape toţi istoricii occidentali sunt de acord că Iranul revoluţionar din ultimele decenii este expresia moştenirii puternice şi singulare a acestui spaţiu. Însă, până la venirea ayatollahilor, trebuie să povestim despre un alt Iran, unul care aproape rivaliza în strălucire şi modernitate – în ceea ce priveşte metropolele sale – cu capitalele europene şi la a cărui cădere în braţele fundamentaliştilor au pus umărul şi câţiva dintre politicienii occidentali, în dorinţa lor de a păstra neatinse profiturile obţinute de Marea Britanie din exploatarea resurselor economice locale.

 Chiar dacă diferenţele religioase şi confruntările ideologice dintre sunnism şi şiism sunt clare, în deceniul următor celui de-al Doilea Război Mondial, popoarele arabe şi mai ales păturile sărace din oraşe, priveau cu simpatie noua stea a politicii iraniene a cărui luptă pentru interesele ţării sale împotriva spolierii de venituri practicate de companiile străine însufleţea lupta pentru independenţă în statele regiunii. Este perioada în care se afirmă şi preşedintele Nasser, iar naţionalismul părea că va câştiga conflictul cu islamul politic.

 Primul Război Mondial dovedise importanţa rezervelor de hidrocarburi, iar pentru următorul conflict planetar strategiile belicoase ale tuturor generalilor avuseseră în vedere cucerirea teritoriilor din care se extrăgea petrol şi securizarea acestora. Astfel că, în anii ’40, trupe engleze şi sovietice au asigurat independenţa şi „afilierea” Teheranului la interesele de război ale Aliaţilor. Bineînţeles, după terminarea conflictului, trupele sovietice s-au lăsat cu greu duse din Iran. În ceea ce-i priveşte pe supuşii Reginei, aceştia aveau trupe în multe state ale zonei, iar Compania Petrolieră Anglo-Persană îşi putea desfăşura liniştită activitatea sub monarhia constituţională a şahilor Pahlavi, aşa că erau liniştiţi că nu mai trebuie să cheltuie sume importante pentru menţinerea unor trupe şi aici.

 Să nu uităm că, înainte de Ialta, „cei trei mari”, Stalin, Roosevelt şi Churchill, se întâlniseră pentru a pune la punct detaliile strategiei comune de înfrângere a Germaniei naziste pentru prima dată în 1943, la Teheran. Iar dacă în Europa, Estul va ajunge în mâinile sovietice, mai norocos, Iranul îşi va păstra independenţa, însă va ajunge statul tampon dintre interesele Occidentale şi cele sovietice în Orientul Mijlociu.

 Alungarea trupelor ruseşti a dat naştere unui curent naţionalist puternic în Iran, iar poporul se gândea că, dacă au reuşit să scape de gheara Moscovei, se vor putea elibera şi de extorcarea veniturilor din exploatarea câmpurilor petrolifere în favoarea Marii Britanii. Într-un fel, cetăţenii iranieni aveau dreptate, pe de altă parte, redevenţele plătite de Compania Anglo-Persană erau semnificativ mai mari decât cele „lăsate” de companii similare celorlalte state ale regiunii, după ce primul şah Pahlavi adusese Londra în faţa arbitrajului Ligii Naţiunilor.

 Pe fondul curentului naţionalist a ajuns prim-ministru un politician de rasă, experimentat, educat la Paris, dintr-o familie de prinţi şi politicieni locali, care se opusese dintotdeauna acordului de cedare a exploatării petrolului iranian: Mohamed Mossadegh. Poate că una dintre problemele sale a fost că ajunsese premier în urma unei coaliţii greu digerabile pentru puterile occidentale dintre socialiştii simpatizanţi ai Uniunii Sovietelor şi radicalii musulmani. Chiar dacă el dorea modernizarea statului urmând calea liberală, asocierea cu formaţiunile de stânga a creat temerea – folosită ulterior de către guvernul de la Londra în insistenţele sale de răsturnare de la putere a premierului ales – că va ceda în faţa presiunilor comuniste interne şi externe şi va conduce Iranul înspre orbita Moscovei.

 În stilul marilor conducători persani şi în ciuda opiniei şahului, alianţa politică coordonată de Mossadegh va decide naţionalizarea câmpurilor petrolifere şi a rafinăriei Abadan, cea mai mare din lumea la acea dată. Chiar dacă, uneori, primul-ministru mai ieşea din reşedinţa sa în halat de baie, farmecul şi tocmai aceste extravaganţe l-au făcut deosebit de popular nu numai în Iran şi Orient, ci în întreaga lume: revista americană TIME îl va declara „Omul anului 1951”.

 Numai că „perfidul Albion” nu putea accepta pierderea veniturilor imense ale Companiei Petroliere Anglo-Persane şi afrontul unui politician din regiunea aflată până atunci sub oblăduire britanică, adică supusă, mai ales că gestul său putea constitui un periculos precedent. Astfel că Marina Regală instituia o blocadă asupra exporturilor iraniene de petrol, concomitent cu o copleşitoare campanie de propagandă împotriva lui Mossadegh, capul acuzării fiind presupusele afinităţi sovietice. Tocmai când Curtea de la Haga decidea în favoarea Iranului în litigiul privind naţionalizarea câmpurilor petrolifere şi a rafinăriei pomenite mai sus, „măreţul” Winston Churchill convinsese executivul american şi, mai ales, pe directorul CIA, Allen Dulles, că premierul iranian trebuia înlăturat de la putere printr-o intervenţie decisivă a serviciilor secrete.

 Graţie declasificării documentelor privitoare la această operaţiune – denumită Ajax – coordonată de CIA, cu participarea MI6, dar şi interviului integral, publicat în vara lui 2020, cu şeful biroului serviciului secret britanic din Cipru la acea vreme, implicat direct în răsturnarea de la putere a lui Mossadegh, avem ocazia să constatăm cum se pune la punct de către serviciile de spionaj o lovitură de stat.

 Sub coordonarea lui Kermit Roosevelt, nepotul preşedintelui american, englezii îl vor lichida întâi pe şeful poliţiei iraniene. Va fi implicată şi prinţesa Aşraf, sora şahului, care trebuia să îşi influenţeze fratele în a-l înlătura pe Mossadegh şi care identificase în solicitarea spionilor britanici oportunitatea de a obţine fondurile necesare acoperirii extravagantelor sale cheltuieli. Însă, în ciuda pregătirii unor proteste „spontane”, a pregătirii minuţioase a loviturii de stat şi a promiterii funcţiei de premier unui general cunoscut, căderea lui Mossadegh nu s-a produs. A fost nevoie ca şahul să intervină şi să îl demită, fapt care a stârnit furia străzii. Reza Pahlavi a fost nevoit să se refugieze în Italia, în timp ce statuile sale şi ale tatălui său vor fi distruse peste tot în Iran. Trei zile mai târziu, generalul Zahedi, cel pregătit de serviciile secrete occidentale să preia funcţia lui Mossadegh, va scoate tancurile, va arde din temelii reşedinţa premierului şi îl va aresta.

 Şahul s-a întors în ţară şi va mai rămâne la conducere încă un sfert de veac, devenind, an după an, tot mai autoritar şi obsedat de cultul personalităţii sale – devenind, între timp, şahinşah, adică „rege al regilor”. În schimb, Mossadegh va fi arestat la domiciliu pentru tot restul vieţii, dar va refuza să fie în fruntea unei contrarevoluţii care să îi redea puterea legal câştigată şi ilegal pierdută.

 Probabil fără acest eveniment şi fără ca Occidentul să îi permită şahinşahului exacerbarea autoritarismului în schimbul petrolului iranian relativ ieftin, nu am mai fi asistat la revoluţia care îl va avea în prim-plan pe Khomeini, ci am fi vorbit de un stat iranian modern, împărtăşind valorile europene. Însă, când răstorni de la putere singurul guvern ales liber al regiunii, nu mai poţi cere popoarelor de aici să vadă în democraţia şi liberalismul prezentate ca panaceu o soluţie viabilă pentru viitorul lor.

Fragment din cartea „De la Şeherezada la Osama bin Laden: istoria palpitantă a Orientului Mijlociu”, Editura Lebăda Neagră, 2021.