Autor 4375 vizualizări


În antologia pe care am invocat-o atât de des, Erudiții la cină[Deipnosophistai432b] Athenaios povestește tot felul de anecdote despre modul în care celebrități ale lumii sale – filosofi sau poeți, dar mai ales regi și tirani – se purtau la ospețe. Uneori, aceste povestioare relatează obiceiuri curioase, cum este cea despre regele Seleucos Nicator, Biruitorul, unul dintre moștenitorii lui Alexandru și întemeietorul regatului Siriei, care ar fi obișnuit să pună bucăți de pâine de secară în vin. Athenaios povestește chiar că un istoric de curte al regelui ar fi fost luat în râs de poetul comic Epinicos pentru că a găsit cu cale să consemneze asemenea fleacuri. Epinicos îl face pe personajul său să spună cum l-a prins pe „nobilul rege Seleucos/bând cu plăcere niște vin cu pâine înmuiată în cupă, așa că/am notat asta și am înfățișat-o mulțimii/deși era un fapt cu totul neînsemnat/dar geniul meu i-a conferit seriozitate”.

Obiceiuri cazone

Nu voi stărui aici asupra lecției de critică istorică pe care ne-o oferă în treacăt Athenaios, deși această lecție ar merita atenția multor contemporani. Remarc doar un obicei probabil soldățesc și destul de rudimentar al macedoneanului devenit succesor al Ahemenizilor. Chiar dacă, asemeni celorlalți diadohi, Seleucos era descendent al unei familii aristocratice, el nu se distingea prin maniere elegante, ci prin capacitate strategică și organizatorică, iar faptul că înmuia pâine în vin nu l-a împiedicat, cum avea să scrie mai târziu Appian în Războaiele Siriene, ca„mereu la pândă... puternic în bătălie și convingător la sfat, să dobândească Mesopotamia, Armenia, Cappadocia, Persia, Parthia, Bactria, Arabia, Tapuria, Sogdiana, Arachosia, Hyrcania, și să stăpânească toate celelalte neamuri de la hotare care fuseseră supuse de Alexandru, până la fluviul Indus”.

Vinul și faraonii

Alți regi însă se disting, cel puțin în scrierile anticilor, prin moravuri mult mai păguboase. Athenaios citează din cartea a II-a a Istoriilorlui Herodot [2.133] cazul regelui egiptean Mykerinos – pe adevăratu-i nume Menkaura. Disperat de prezicerile care îi prevesteau o viață mult prea scurtă, acesta ar fi făcut tot ce se putea pentru a preface noaptea în zi:„punea să i se lumineze palatul și își petrecea tot timpul în beții și petreceri, fără a osteni nici ziua, nici noaptea... Se ducea oriunde prindea de veste că se întrunesc tineri ca să petreacă, și se îmbăta de fiecare dată”. Athenaios adaugă însă că, după spusele lui Herodot, și faraonul Amasis bea din greu, fără vreo prezicere de rău augur ca scuză.

Să adăugăm că vița de vie nu era cultivată în Egiptul faraonic și că egiptenii de rând beau în genere bere. Dacă ne putem întreba ce va fi băut Menkaura, faraon din a IV-a dinastie, în mileniul III a.Chr. (2530î-2512), e neîndoielnic în ce-l privește pe Amasis (570-526 a.Chr.), căruia Herodot i-a făurit o reputație de filelen, că acesta bea vin grecesc, importat de negustorii din Naucratis.

Beția și exercițiul puterii absolute

Dacă parcurgem paginile Erudiților la cinăputem lesne ajunge la convingerea că beția și excesul sunt indisolubil legate de exercițiul puterii absolute. Spre deosebire de pâinea din vinul lui Seleucos, aceste istorii sunt garantate de istorici dintre cei mai serioși, ca Polibiu de pildă, care relatează în Istoriilesale [33.19] că Demetrios supranumit Poliorketes, „cuceritorul de cetăți”, unul dintre principalii competitori în lupta pentru moștenirea lui Alexandru, devenit rege al Siriei, s-a apucat de băut din greu și era beat mai tot timpul;Plutarh confirmă această informație și povestește cu tristețe cum Demetrios, cândva aclamat ca zeu întrupat de atenieni, și-a sfârșit zilele în izolare și neputință din cauza exceselor bachice.

Tot de la Polibiu [29.13] a aflat Athenaios că Genthion, regele Illyrilor, era beat zi și noapte, așa că a ajuns să-și ucidă propriul frate în ajunul nunții acestuia, și s-a însurat el însuși cu mireasa, săvârșind și alte numeroase nelegiuri.

Polibiu, Roma și Seleucizii

Polibiu se trăgea dintr-o nobilă familie arcadiană care jucase un rol foarte important în Liga ahaică, cea mai importantă alianță din Grecia sec. II a.Chr. adversară Romei, așa că era bine informat cu privire la toate personajele mai de seamă din Peninsula Balcanică. El și-a scris însă Istoriilela Roma, ca apropiat al urmașilor lui Scipio Africanul, și mai ales ca mentor și familiar al lui Scipio Aemilianus, cel care va distruge definitiv Cartagina în 146 a.Chr., la sfârșitul unei campanii în care e însoțit de Polibiu. Astfel încât atitudinea marelui istoric față de dinastia Seleucizilor, cei mai puternici adversari ai Romei în Levant, e departe de a fi cea mai obiectivă cu putință. Chiar dacă e puțin probabil ca acest sever istoric să inventeze povești compromițătoare, e destul de clar că, atunci când e vorba de dușmani ai Romei, el nu le examinează cu aceeași acribie care îi e caracteristică îndeobște. Astfel că Athenaios a avut de unde alege anecdote pipărate despre regii din Antiochia.

Un rege saltimbanc

Așa, relatează el, tot pe urmele lui Polibiu [30.25], că Antiochos al IV-lea, supranumit Epiphanes(«Zeul întrupat»), care a domnit asupra Siriei între 175 și 164 a.Chr., a invitat la concursul și jocurile panelenice pe care le oganiza la Antiochia toate cetățile Greciei și pe oricine va dori să asiste la spectacol. A venit o mare mulțime de participanți, care s-au strâns în gimnaziile orașului – gumnasionera numele centrelor cultural-sportive unde tinerii se antrenau pentru concursuri, dar și unde se organizau conferințe și diferite alte acțiuni culturale sau religioase. Regele le-a oferit tuturor uleiuri pentru a-și unge trupurile în vederea concursului, parfumat cu șofran, scorțișoară, nard, măghiran și crini, din vase de aur;iar apoi, invitându-i pe toți la un ospăț, a umplut când o mie, când o mie și cinci sute de sufragerii cu cele mai scumpe mâncăruri. „El însuși stând la intrare, pe unii i-a prezentat, pe alții i-a condus la canapele, și el personal îi comanda pe servitorii care aduceau diferitele feluri. Și, plimbându-se printre oaspeți, se așeza când alături de unii, când de alții. Apoi, amestecându-se printre muzicanți, s-a lăsat cărat de actori înapoi în sala de banchet, acoperit cu totul, de parcă ar fi fost chiar el unul dintre ei. Când muzica a dat semn, regele a sărit de-o dată și s-a pus pe dansat și țopăit în mijlocul saltimbancilor, făcându-i pe toți să se rușineze. Iată la ce îi coboară pe oamenii fără căpătâi lipsa de educație, când se unește cu beția”.

Antiochos Zeul

Un înaintaș omonim al acestuia, Antiochos al II-lea(261-246 a.Chr.), nu se bucura de o reputație prea diferită, în ciuda numelui său regal Theos, Zeul. Phylarchos [Fr6], susține că și acest rege era mult prea iubitor de vin, „obișnuind să se îmbete, apoi să doarmă multe ceasuri la rând, după care, îndată ce se însera, să se trezească și să bea iarăși. Astfel că –spune Phylarchos – rareori se întâmpla să rezolve treaz fiind treburile regatului, ci mult mai des fiind el beat. Din această pricină, se aflau în preajmă-i doi bărbați, pe nume Aristos și Themison, de neam din Cipru și frați între ei, care – fiind ei foarte apropiați de Antiochos – hotărau cum voiau ei în adevăratele treburi de stat”.