Autor 3084 vizualizări


Au trecut 50 de ani de când fotbaliştii noştri, îmbrăcaţi cu tricou galben, şort albastru şi jambiere roşii, au ţinut piept naţionalelor-campioane şi marilor vedete ale momentului pe Estadio Jalisco din Guadalajara. S-a jucat fotbalul bun, cu talent şi patos, fotbalul la care microbiştii de azi doar visează.

La Guadalajara, timpul se scurgea domol şi parcă nimic nu amintea de bătrânul continent european. Marile repere ale civilizaţiei universale erau reclamele mari la Coca-Cola şi Fanta. Căldura era infernală, iar orizontul fierbinte făcea din tribune o Fata Morgana. Pentru Naţionala României, Mexic ’70 a fost o oază în cei 32 de ani de deşert competiţional – încă un pas, fie el şchiopătat, al fotbalului românesc. Orişicât, erau vremuri bune şi asta era tot ce conta.

Înainte de primul fluier

Angelo Niculescu era antrenor din 1967 – raportându-ne la cum se schimbă astăzi antrenorii, putem spune că era acolo de-o viaţă. El a trecut România prin Preliminariile Campionatului Mondial (CM) începute în 1968, el avea drept de viaţă şi de moarte asupra primului 11. Reprezentativa noastră era tânără, cu tuleii abia mijiţi, dar cu dorinţa aprigă de a câştiga. S-a trecut Oceanul cu o Naţională care avea media de vârstă de 22-23 de ani, mezinul lotului fiind Liţă Dumitru (20 de ani). Aşadar, s-a mers cu vedete, dar au fost şi debutanţi. Jucătorii fuseseră convocaţi din toată ţara: de la UTA Arad, Dinamo Bacău, Steagul Roşu (Braşov), Farul Constanţa, Petrolul Ploieşti, FC Argeş, cu oprire în Capitală, la cei trei granzi – Steaua, Rapid şi Dinamo (care conducea clasamentul cu şase nume).

Peste toţi, căpitan era Mircea Lucescu. La 25 de ani era titular incontestabil al Naţionalei şi campion cu Dinamo Bucureşti. Poate că pe Estadio Jalisco nu a strălucit, dar „Il Luce“ a ţinut vestiarul treaz atunci când căldura de afară era amplificată de tensiunea evenimentului – mijlocaşul era liantul. Tot el a fost şi în spatele poveştii tricourilor bleu. În cel de-al treilea meci, cel cu Brazilia, ambele formaţii aveau echipament galben. Cum Federaţia nu a asigurat românilor un al doilea set de haine, Mircea Lucescu a luat problema în propriile mâini şi a cumpărat din banii lui tricourile bleu pe care românii le-au purtat împotriva viitoarei campioane mondiale.

„Când am jucat cu Brazilia, îmi amintesc că nu aveam echipament cine-ştie-ce. Aveam stema lipită pe tricou aşa, cu un bold şi exista riscul să cadă la o simplă atingere a mingii. Atunci Lucescu s-a dus şi a cumpărat cu banii lui nişte tricouri bleu, că Brazilia juca tot în galben. Mereu lua deciziile. Aşa a fost Mircea, căpitanul nostru“, povestea Rică Răducanu în documentarul „Il Luce“. La finalul meciului, căpitanul a făcut schimb de tricouri chiar cu marele Pelé. Astăzi, tricoul cu găurele şi stema României comuniste se află în posesia FIFA, fiind expus cu diferite ocazii – recent a fost văzut într-un muzeu amenajat la Moscova pe durata Campionatului Mondial din Rusia, din 2018.

Un grande mascalzone, cu o inimă de diletant

Naţionala ajunsese în Mexic cu două săptămâni înaintea primului meci. Românii s-au antrenat acasă la Chivas, una dintre cele mai vechi echipe de fotbal din America de Nord. Antrenat e mult spus; tricolorii încercau să înveţe să-şi dozeze cât mai bine energia, căci temperatura le tăia respiraţia. În seara premergătoare primului meci, ai noştri se detaşau de emoţii, care cum putea. Mircea Lucescu rămăsese la hotel, unde oferise câteva interviuri. Ieşind să ia aer, însoţit de regretatul jurnalist Ioan Chirilă, „Il Luce“ avea să se îmbărbăteze singur: „N-am venit să facem umbră pământului aici, la Guadalajara. Mai ales că aici nu poţi face umbră. Soarele curge de sus ca o căldare cu apă fiartă“.

România înfruntă campioana Anglia în primul meci al „grupei morţii”

A doua zi, meci. Era 2 iunie 1970, Estadio Jalisco era aproape la capacitate maximă: din cele 54.000 de locuri, 50.560 erau ocupate. România juca împotriva campioanei mondiale en-titre, Anglia. Sir Alf Ramsey, selecţionerul Albionului, declara încrezător: „Echipa mea este astăzi mai bună decât aceea care a câştigat campionatul mondial în 1966. Am venit să ne confirmăm valoarea şi să câştigăm titlul pentru a doua oară“. „Ru-ma-ni-a! Ru-ma-ni-a!“, strigau spectatorii mexicani. Din simpatie pentru noi, dar mai mult dintr-o veche pică ce le-o purtau englezilor. Arbitrul belgian fluieră începutul meciului şi cronometrul porneşte invers, timpul scurgându-se începând cu minutul 45 – ca într-o probă de rezistenţă, soarele fiind principalul torţionar.

Pulsul era crescut, nimeni nu risca. O primă fază vine din partea noastră: „Mopsul“ Dumitrache reuşeşte să treacă de Mullery şi Labone, centrează către Dembroschi, dar mingea iese în out. Cronicarii vremii spun că momentele de resemnare erau din ce în ce mai dese: englezii se afundau într-un joc mecanic, iar românii se mulţumeau că pot lupta de la egal la egal cu o campioană mondială. Vine pauza. Hărmălaie în jurul standurilor cu sucuri reci. Ziariştii revăd fazele. Îi revăd pe ai noştri depăşindu-i pe Moore şi Cooper. Ioan Chirilă povesteşte savuros intervenţia lui Ezzio di Cesari, ce peste două meciuri avea să fie o concluzie generală: „Frumos, nimic de zis, dar Dumitrache al vostru este un grande mascalzone. Şi ştii de ce? Joacă numai pentru el. Are o inimă de diletant. Iar pe diletant, după cum ştii, nu-l interesează decât plăcerea lui personală. Capisci?“.

Citește continuarea pe adevărul.ro