Autor 17801 vizualizări


Waterloo, o bătălie cât un întreg război:cu vreme capricioasă, acte de bravură scoase din cărţile cu poveşti, acte de iniţiativă proprie care sfidează comenzile militare ierarhice şi rătăciri prin noroi. Marea încleştare care a pus capăt unei ere, care a pecetluit sfârşitul Imperiului napoleonian, a făcut să curgă multă cearneală de-a lungul secolelor. S-au scris cărţi, s-au făcut filme, ba chiar şi muzică, despre Waterloo. Se pot spune multe despre acest eveniment istoric, dar pe scurt, zece momente au fost cheie în determinarea finalului bătăliei.

1. Napoleon îi dă Mareşalului Davout o muncă de birou

6 iunie. Toţi comandanţii au nevoie de un şef al Statului Major competent, care să se asigure că intenţiile lor sunt traduse în ordine clare. Din nefericire pentru Napoleon, în ceea ce este considerată una dintre cele mai decisive bătălii din istorie, Mareşalul Berthier, şeful Statului Major în care Napoleon avea încredere, nu mai era disponibil. Berthier depusese jurământ de loialitate lui Ludovic al XVIII-lea – după care căzuse pe o fereastră şi murise. Aşa că postul i-a fost dat Mareşalului Soult.

Soult era un comandant experimentat, dar cu siguranţă nu se ridica la talia lui Berthier. Cei doi comandanţi de bază ai lui Napoleon era, de asemenea, departe de a fi ideali. Emmanuel Grouchy avea puţină experienţă de comandant independent. Michel Ney – cu al său eroism din timpul retragerii franceze din Moscova – a fost numit de Napoleon „cel mai brav dintre cei bravi”, dar în 1815 era, fără îndoilă, erodat.

Mai rău, când, pe 6 iunie, Napoleon a ordonat generalilor săi să adune trupele pe frontiera belgiană, a ales să îl lase în urmă pe Louis-Nicolas Davout, „mareşalul său de fier”, în funcţia de ministru de război. Împăratul avea nevoie de cineva de încredere care să supravegheze afacerile acasă, dar decizia de a nu-i lua cu el pe cei mai abili dintre generalii pe care îi avea la dispoziţie a făcut să lase în urmă poate pe singurul comandant care ar fi putut face o diferenţă.

2. Constant Rebecque ignoră ordinele

15 iunie. În iunie 1815 Napoleon a adunat 120.000 de oameni pe graniţa cu Belgia. Ceilalţi aveau 115.000 de prusaci sub comanda Mareşalului Blucher şi o forţă aliată de aproximativ 93.000 de oameni, sub Wellington. Confruntându-se cu o astfel de situaţie, cea mai bună şansă de victorie a lui Napoleon era să îşi ducă armata între cei doi inamici şi să îl înfrângă pe unul înainte de a-şi concentra întreaga atenţie asupra celuilalt. Pe 15 iunie, armata sa a trecut frontiera la Charleroi şi s-a îndreptat direct spre breşa dintre cele două armate aliate.

Wellington a fost luat prin surprindere complet:„Napoleon m-a păcălit”, spunea el. Nesigur pe intenţiile lui Napoleon, a ordonat armatei sale să se concentreze la Nivelles, la 20 de kilometri distanţă de poziţiile prusace de la Ligny. Aşa, cele două armate ar fi rămas separate – dar, din fericire pentru Wellington, un ofiţer din armata olandeză, Baronul Constant Rebecque, a înţeles de ce era nevoie în realitate. A nesocotitul ordinul lui Wellington şi a trimis a forţă să ocupe principalele intersecţii de la Quatre Bras, mult mai aproape de prusaci.

3. DErlon ratează lupta

16 iunie. Două bătălii au fost purtate pe 16 iunie 1815. În timp ce Mareşalul Ney a preluat forţa condusă de Wellington, grăbindu-se să se concentreze la Quatre Bras, Napoleon a condus principa forţă franceză împotriva prusacilor, la Ligny. Prusacii neexperimentaţi ai lui Blucher au primit o lovitură serioasă, dar chiar şi aşa au reuşit să se retragă în stare relativ bună. Asta din cauza unei confuzii petrecute în tabăra franceză. O neclaritate în ceea ce priveşte ordinele a făcut ca trupele Generalului D’Erlonsă părăsească armata lui Ney de la Quatre Bras pentru a se alătura bătăliei de la Ligny – numai pentru a fi rechemate imediat ce au ajuns acolo. Rezultatul:16.000 de francezi, care ar fi putut interveni în mod decisiv, nu au luat parte la niciuna dintre bătălii.

4. Blucher menţine legătura cu englezii

17 iunie. Wellington a reuşit să îl înfrângă pe Ney la Quatre Bras, dar înfrângerea lui Blucher l-a lăsat pe generalul britanic cu o armată franceză mare pe flancul său estic. A fost nevoit să se retragă în nord, spre Bruxelles. Şi prusacii se retrăgeau. În mod normal, o armată care se retrage încearcă să o facă de-a lungul liniilor sale de comunicaţii (adică pe ruta înapoi spre bază). Dacă prusacii ar fi urmat cutuma, atunci ar mers spre est. Atunci cele două armate aliate s-ar fi îndepărtat şi mai mult una de cealaltă, iar Wellington ar fi fost nimicit. În schimb, prusacii s-au retras la nord, spre Wavre. Aceasta urma să se dovedească o mişcare crucială. Cele două armate au rămas în contact, iar pe 17 iunie Wellington a putut să retragă pe Mont St Jean şi să pregătească staţionarea aici până ce prusacii lui Blucher i-ar fi venit în ajutor.

5. Vremea rea

17 iunie. Noaptea dinainea bătăliei a fost marcată de o furtună de proporţii biblice. A turnat cu găleata, cum se zice, iar drumurile au fost transformate în mlaştini şi câmpurile în mari de noroi. Soldatul Wheeler din Regimentul 51 scria, mai târziu:„Pământul era prea ud pentru a te întinde pe jos... apa curgea în şuvoaie de pe maşetele jachetelor noastre... Aveam o singură alinare, ştiam că şi inamicul era în aceeaşi situaţie.” Wheeler avea dreptate, desigur – ploaia afecta toate cele trei armate, nu numai puţin pe prusaci care se chinuiau să meargă pe drumurile înguste din mediul rural, cu scopul de a se reuni cu armata lui Wellington.

S-a spus adesea că Napoleon a amânat începerea bătăliei pentru a permite pământului să se usuce. Însă principalul scop al amânării a fost nevoia de a le permite unităţilor sale, dintre care multe rămăseseră în urmă, să ajungă pe poziţiile desemnate. Napoleon avea un avantaj considerabil în materie de artilerie la Waterloo, însă acesta a fost şubrezit de faptul că noroiul a îngreunat procesul de mutare a tunurilor şi a ghiulelelor.

6. Macdonnell închide porţile

18 iunie, ora 11.30. Pe 18 iunie, cele două armate s-au pregătit de luptă. Majoritatea trupelor lui Wellington erau la adăpost faţă de focurile inamice pe panta inversă a Mont St Jean. Poziţia era protejată de trei avanposturi importante:la stânga, un grup de ferme, în faţă, ferma lui La Haye Sainte, iar la drepta, casa lui Hougoumont. În jurul orei 11.30 dimineaţa, francezii au lansat primul atac – un asalt asupra lui Hougoumont. Curând, acesta s-a transformat într-o bătălie în bătălie, căci francezii au trimis aici din ce în ce mai mulţi oameni, încercând să cucerească palatul cu poziţii strategice vitale. Şi aproape au reuşit:conduşi de un ofiţer a cărei poreclă era „nimicitorul”, francezii au reuşit să ajungă în spatele palatului, au deschis forţat poarta de nord şi au invadat proprietatea.

James Macdonnell, un comandant de garnizoană, a acţionat rapid. A adunat un grup de soldaţi şi a închis rapid porţile din nou. Apoi, francezii prinşi în castel au fost prinşi şi ucişi. Numai un băiat tânăr, toboşar, a fost cruţat. Hougoumont a rămas în mâinile aliaţilor pe parcursul întregii zile, iar ulterior, Wellington a spus că rezultatul bătăliei a depins chiar de acest gest inspirat, de închidere a porţilor castelului.

7. Mareşalul Ney îşi pierde capul

Ora 13.30. Infanteriştii lui D’Erlonau intrat, în sfârşit, în acţiune şi au atacat aripa stângă a armatei lui Wellington. Când au ajuns pe creasta dealului, au fost întâmpinaţi de divizia de infanterie lui Sir Thomas Picton. Picton, un galez cu vorba spurcată care pornise în luptă în haine civile, cu pălărie cu boruri largi, rotunde, a fost împuşcat letal. Dar oamenii săi au reuşit să le ţină piept francezilor, care au fost apoi obligaţi să se retragă de cavaleria lui Wellington.

Următorul atac francez de amploare a fost mult diferit. Ney a dezlănţuit cavaleria sa într-un atac frontal masiv, iar mii dintre faimoşii cuirasieri ai lui Napoleon au urcat cu vervă dealul. Dar infanteria lui Wellington şi-a păstrat calmul. A format pătrate, astfel creând în toate direcţiile un gard de baionete, pe care niciun cal nu s-ar fi încumetat să îl sară.

Ney trebuia să cheme cavaleria sau să o ajute cu infanteria;dar, în schimb, el şi-a pierdut cumpătul şi a aruncat şi mai mulţi călăreţi în vâltoarea conflictului. Când a abandonat aceste atacuri care nu dădeau rezultate, linia lui Wellington nu fusese spartă, două ore fuseseră risipite, iar prusacii ajungeau în forţă.

8. Sosesc prusacii

Ora 16.30. Blucher i-a promis lui Wellington că îi va veni în ajutor şi s-a ţinut de cuvânt. Napoleon a detaşat aproape o treime din armata sa sub Grouchy pentru a preveni reunirea prusacilor cu armata lui Wellington, dar Grouchy nu a reuşit să îi ţină departe, iar după amiază, primele unităţi prusace au intrau deja în acţiune pe câmpul de luptă. Pe la ora 16.30 au lansat primul atac asupra unui sătuc cheie, Plancenoit, în apropiere de spatele poziţiei principale a lui Napoleon. Această bătălie s-a dezlănţuit cu forţă brutală timp de trei ore. Confruntându-se cu această situaţie, Napoleon a fost forţat să trimită mai mulţi dintre rezervişti, pentru a-i consolida poziţia – lăsându-l cu puţine trupe cu care să exploateze un succes posibil împotriva lui Wellington.

9. Napoleon spune nu, von Zeiten se întoarce

Ora 18.30. În jurul orei 18.30, francezii au capturat La Haye Sainte. Au postat artilerie şi tiraliori în jurul fermei şi au dezlănţuit o ploaie de focuri, obuze şi flinte asupra armatei lui Wellington. Au fost victime numeroase, dar linia lui Wellington s-a menţinut.

Ney a cerut întăriri, dar Napoleon a refuzat. În schimb, a trimis trupe care să recucerească Plancenoit care tocmai căzuse în mâinile prusacilor. Corpul I prusac condus de von Zeiten a sosit la teatrul de luptă. Aceste întăriri trebuiau să vină în ajutorul lui Wellington, dar un mesager prusac cu ordin de la Blucher a anunţat să meargă înspre sud şi să îl sprijine la Plancenoit. Von Zeiten s-a supus. Conştientizând că era nevoie de trupele lui von Zeiten pe deal, Baronul von Muffling, ofiţerul prusac de legătură al lui Wellington, a galopat după von Zeiten şi l-a rugat să ignore noul ordin şi să respecte planul original. Generalul prusac s-a întors şi s-a poziţionat la stânga lui Wellington, permiţându-i astfel să deplaseze trupele pentru a consolida centrul armatei care era sub asediu. Aşadar, criza trecea pentru Wellington.

10. Panică după ultima aruncare a zarurilor

Ora 19.30. Cu Plancenoit înapoi în mâinile francezilor, scena era pregătită pentru un ultim act. În jurul ore 19.30, Napoleon a ordonat elitei gărzii imperiale să atace, într-un ultim efort disperat pentru victorie. Dar era prea târziu – erau depăşiţi numeric, iar Wellington era pregătit să îi înfrunte. Soldaţii săi se adăposteau de focurile francezilor stând întinşi pe sol, iar când cele două coloane de soldaţi francezi au ajuns pe creasta dealului, Wellington le-a comandat să se ridice. Un soldat britanic descria scena:„Fie că a fost apariţia noastră bruscă atât de aproape de ei, fie că a fost focul extraordinar de mult pe care l-a aruncat înspre ei, dar La Garde, care niciodată înainte nu a eşuat într-un atac, s-a oprit dintr-o dată”.

Între timp, Sir John Colborne de la Regimentul 52 Infanterie Uşoară a ordonat un atac asupra primei coloane franceze, iar Generalul Chasse a ordonat trupelor olandeze şi belgiene să o atace pe cealaltă. Curând, francezii erau spulberaţi de focurile inamice. Înfrângerea lor a generat o panică generalizată în armata franceză:printre strigăte de disperare „La Garde recule” (Garda se retrage), soldaţii francezi au început să se retragă în dezordine, fiind şi hărţuiţi de prusaci. Lua sfârşit ceea ce Wellington descria ca fiind „a damn nice thing – the nearest run thing you ever saw...”

BBC History Magazine, iunie 2015