Autor 15495 vizualizări


Trăind într-o epocă așezată, ce se vădea plină de prosperitate, de liniște și calm, populația bucureșteană nu era deloc pregătită pentru vremurile care-au urmat intrării nemţilor în Capitală. Locuitorii ei nu „aveau sufletul pregătit să îndure nici lipsurile materiale, nici zguduirile morale”, scrie Constantin Bacalbaşa (1). Dar acestea aveau să vină fără milă peste ei, aruncați fiind, fără veste, într-o cu totul altă lume, pe care nici că şi-au dorit-o. Frânturi ale acestei lumi, cu tot cu contradicţiile ei, în cele de mai jos...

Titu Maiorescu, generalul Mustață și armele de panoplie. În epocă se spunea că generalul Mustață fusese numit prefect al Poliției Bucureştilor în preziua ocupaţiei fiindcă, în timpul neutralității, scrisese o broșură laudativă la adresa germanilor. Ajuns în noua funcție, a dat proclamația bine știută, cerând să se predea toate armele, adică toate puștile, revolverele, pistoalele etc., deținute de bucureșteni.

Înainte de intrarea în oraş a trupelor de ocupație, ziaristul şi omul politic Constantin Bacalbașa, aflat în cafeneaua Capșa, a asistat la o scenă interesantă:generalul Mustață, care se găsea acolo deloc întâmplător, a fost abordat de către Titu Maiorescu, abia sosit, care i-a cerut o întrevedere. Au avut amândoi, după spusele lui Bacalbașa, o convorbire intimă. Imediat au apărut speculațiile:se vorbea că Titu Maiorescu, cunoscut filogerman, a fost sigur însărcinat cu formarea guvernului și venise să discute în această calitate cu prefectul. Adevărul era însă altul, iar Bacalbașa l-a aflat repede:Titu Maiorescu locuia în casa unui domn Racotă, plecat din București, care avea o panoplie cu arme valoroase, pe care omul politic nu le-ar fi vrut rechiziționate, așa că i-a cerut prefectului poliției autorizarea de a nu le preda. Cu toate stăruințele depuse, Titu Maiorescu nu a avut deloc succes în discuția cu generalul Mustață;acesta a fost de neclintit, iar armele cu pricina au fost predate, împreună cu destule resentimente (2). 

Titu Maiorescu,  portret publicat în săptămânalul „Rumänien in Wort und Bild”

Titu Maiorescu, portret publicat în săptămânalul „Rumänien in Wort und Bild”

De fapt, nimeni nu a predat armele cu uşurinţă:un anume general Robescu, care avea câteva arme de preț, pe care nu le dorea înstrăinate, a pus să fie săpată o groapă, unde le-a ascuns, crezându-le în siguranță. Din păcate a fost denunțat chiar de către servitoarea lui și armele i-au fost în cele din urmă luate. Ar fi trebuit să facă închisoare numai că, de vreme ce fusese mareșalul Regelui Carol I, pedeapsa i s-a preschimbat în plata a 3000 de lei, o sumă foarte mare pentru acele vremuri (3). 

Plecarea trupelor rusești din București.Pe 21 noiembrie 1916 (pe stil vechi) s-a răspândit în oraş zvonul că au fost semnate condițiile capitulării. După ce servitorul l-a înștiințat pe Constantin Bacalbașa că Bucureștii au capitulat și după ce a văzut cu ochii săi proclamația generalului Mustață, care anunța venirea armatelor imperiale germane în Capitală și măsurile ce trebuiau instituite, autorul a intrat la Cafeneaua Capșa. Doi ofițeri ruși au intrat după el și au cerut câte o cafea cu lapte. Când li s-a tradus proclamația generalului Mustață au început amândoi să râdă, susținând că Bucureștii nu se vor preda niciodată deoarece, spuneau ei, la porțile Capitalei se aflau 200.000 de soldați ruși care urmau să intre imediat în acțiune, respingându-i pe nemți. Cei din cafenea erau însă cam sceptici la cele auzite, numai că, peste o jumătate de oră, s-au auzit afară acorduri de muzică militară. Bărbații din cafenea au ieșit într-un suflet și au văzut, venind dinspre Bulevardul Academiei și îndreptându-se spre Bulevardul Elisabeta, o numeroasă trupă de infanterie rusă, poate chiar o divizie. Militarii mergeau în ordine, oamenii părând chiar a fi veseli. Când au ajuns în dreptul Căii Victoriei s-au auzit urale și strigăte:„Trăiască România Mare!” (4). 

Lumea nu mai știa ce să creadă! Nedumerirea a crescut și datorită faptului că sergenții de oraș au început să rupă în grabă ultima proclamație a generalului Mustață. Întors în cafenea, Constantin Bacalbașa a constatat că discuțiile au reînceput mai animate, dar cu mai multă speranță. Neconvins de cele văzute, a plecat să afle ceva concret de la Dumitru Nenițescu, pe care l-a găsit foarte îngrijorat de perspectiva de a nu veni trupele de ocupație. Nenițescu l-a contactat și pe generalul Anghelescu, care însă nu i-a putut da niciun fel de lămurire, pentru că nici el nu știa nimic. Ziaristul ieșit din nou în oraș a aflat însă tristul adevăr:regimentele rusești pe care le văzuse erau, de fapt, în plină retragere. Oamenii fuseseră induși în eroare, speranțele lor fuseseră deșarte și degeaba sergenții din oraș smulseseră proclamațiile prefectului:germanii erau deja la porțile orașului. „Oriunde te întorceai nicăieri nu găseai pildele de bărbăție. Cât de puțin pregătiți eram pentru această dramă!... ” (5), aprecia Bacalbașa. 

Carte poştală de propagandă: la 23 noiembrie (6 decembrie,  s.n.) 1916,  pe calul său alb,  mareşalul August von Mackensen intră în Bucureşti

Carte poştală de propagandă:la 23 noiembrie (6 decembrie, s.n.) 1916, pe calul său alb, mareşalul August von Mackensen intră în Bucureşti

Unii fug, alţii petrec.Odată cu venirea trupelor de ocupație, Capitala, chiar dacă nu a devenit un oraș încremenit, s-a transformat deodată în cu totul alt oraș, unul străin, de nerecunoscut. Mare parte dintre bucureșteni luaseră deja drumul spre Moldova. Cei cu stare plecaseră în exil cu speranța că servitoarele lor, aduse din spațiul austro-ungar ori german, le vor putea apăra casele și bunurile de trupele cuceritoare, dar s-au înșelat amarnic;acestea au fost primele care i-au trădat și au prădat totul. Și tot aceste servitoare au fost primele care au întâmpinat armata de ocupație cu bucurie și flori;iar când aceasta a început să ia primele măsuri de rechiziționare, oriunde era o servitoare germană, austriacă ori unguroaică, aceasta era denunțătoare (6). 

Bucureștenii care au rămas în oraş așteptau crispați să vadă ce se întâmplă. Uitate erau, pentru români, petrecerile de odinioară!

Lucrurile stăteau însă altfel pentru noii veniți. Trupele cuceritoare abia așteptau să cunoască destinderea și distracția într-un oraș supus, iar locuitorii lui, câți mai rămăseseră, asistau neputincioși la toate cele ce se întâmplau. „Mișcarea, zgomotul, lumea Căii Victoria, localurile și sălile de spectacol, totul e nefiresc, silit și poartă pecetea brutală a năvălitorilor. Lumea românească, viața exacerbată, specific românească de mai înainte, n-o mai distingi aproape deloc” (7), amintește unul dintre contemporanii acelor timpuri.

„Lumea românească demnă și patriotă, germanii n-au cunoscut-o...”Populația orașului începuse să comunice și să se deplaseze mai greu, deoarece, încă din primele zile de ocupație, germanii rechiziţionaseră toate trăsurile, toate telefoanele, toți caii și toate bicicletele. Apoi au fost date măsuri speciale ca niciun civil – în afara acelora cu permisiuni speciale – să nu poată circula cu mijloacele de transport în comun, adică tramvaie ori trăsuri de piață. De altfel, toate tramvaiele au fost oprite, iar cu trăsurile mergeau doar militarii germani și amantele lor (8). 

Destul de repede s-a văzut că, pe lângă ordinea instituită și măsurile riguroase luate de către conducătorii armatei de ocupație, mulți dintre germani erau „lacomi și mueratici” și, odată intrați în București, „s-au repezit pe mâncare și femei” (9). Viața de petreceri le era rezervată lor și amantelor lor, pe care și le-au facut rapid în rândul româncelor dornice să-și afle protectori și, astfel, o viață fără griji. Cu deosebire ofițerii nu stăteau de vorbă decât cu femei tinere și frumoase și ușor coruptibile. Bacalbașa scria cu durere că, pe lângă faptul că „marea majoritate a femeilor române, mai ales a femeilor din clasa conștientă și cu un grad mai răsărit de cultură, a rămas demnă și română” (10), multe altele, din toate categoriile, s-au aruncat în brațele cuceritorilor, unele împinse de nevoie, altele pentru avantajele materiale ce le presupuneau aceste relaţii. Alături de germani, româncelor nu le lipsea nimic, profitând din plin de distracții și rechiziționări. Potrivit aceluiaşi Bacalbaşa, unele dintre românce erau nelipsite de la reprezentațiile trupelor germane de operă și dramă. În schimb, femeile din lumea bogată bucureșteană, câte mai rămăseseră în Capitală, „au stat închise în casele, în durerea și mândria lor” și „timp de doi ani nu s-a văzut o singură femeie din lumea aceasta la un spectacol sau la vreo exibiție germană” (11). Cu toate acestea, și în rândul lor au existat unele excepţii:printre ele, o tânără și frumoasă femeie din înalta societate, care era văzută aproape în fiecare seară la Teatrul Național, într-o lojă de la parter. Acolo, în loja ei, se perindau numeroși ofițeri, aghiotanți ai mareșalului Mackensen, dar chiar și Mackensen însuși (12).

Soldaţi ai Puterilor Centrale într-un tramvai bucureştean în chiar primele zile ale ocupaţiei

Soldaţi ai Puterilor Centrale într-un tramvai bucureştean în chiar primele zile ale ocupaţiei

Bacalbașa scria că poate nici ofițerii germani nu au plecat cu o părere prea bună despre noi, dar ei nu au ajuns să cunoască decât o parte a populației, și nu tocmai pe cea mai potrivită:„Lumea românească demnă și patriotă, germanii n-au cunoscut-o, fiindcă această lume nu ieșea din casă, ori nu era în București” (13).

Cluburi, jocuri, cazinouri – viaţa subterană a Capitalei şi vizitele inopinate ale nemţilor.Întâlnirile dintre intelectuali ori reprezentanţi ai înaltei societăţinîn cafenele sau în case particulare, atât de dese și firești cu ceva timp în urmă, erau, după venirea trupelor de ocupație, doar amintiri. Temându-se de aglomeraţii (şi de consecinţele acestora), poliţia germană a dat măsuri speciale, interzicând întâlnirea într-o casă a mai mult de cinci persoane. 

Mai mult:ajunși în București, germanii au fost uimiți de mulțimea cluburilor de aici și au început să le închidă, unul după altul, rechiziționându-le, cu excepția Jokey Club-ului și a clubului partidului lui Alexandru Marghiloman. Venit să preia unul dintre aceste cluburi – Clubul Agricol –, ofițerul german însărcinat cu acest lucru, intrat în sala de bacarra, a văzut tabloul pictorului Verona care reprezenta secerișul. S-a întors spre membrul comitetului ce-l însoțea și a arătat pe rând tabloul, apoi masa de joc, spunând că agricultorii români iau banii de acolo și-i dau dincolo (14). Bani munciți din greu, care se duceau pe jocurile de noroc. O palmă destul de usturătoare pentru români...

Atenți la aceste plăceri ale bucureștenilor, nemții s-au jucat puțin cu cei dornici de astfel de jocuri, fie că erau patroni sau jucători. Închiderea și deschiderea cluburilor devenise o practică uzuală:se dădeau autorizații de funcționare, dar numai după ce se încasau bacșișurile inerente unei astfel de operațiuni, apoi, peste câteva zile, apărea un polițist care închidea clubul, cu toată strădania patronului sau a antreprenorului care arăta că are toate actele în ordine. Bacalbașa dă exemplu faptul că în primele zile ale ocupației, poliția germană a autorizat funcționarea unui Club al Comercianților pe strada Paris. După câteva zile de funcționare, într-o seară când localul era plin, s-au auzit focuri de revolver pe coridoarele clubului. Aflați la mesele de joc oamenii au înmărmurit. Un număr de polițiști germani, spărgând una dintre ușile de la o intrare laterală ce era demult blocată, au dat buzna, înarmați cu revolvere, în interior. Au cerut participanţilor să ridice mâinile, au luat toți banii aflați pe mese, apoi i-au arestat pe cei aflați acolo, pentru ca, mai apoi, aceștia să scape cu o amendă de 500 de lei fiecare (15). Nu a fost însă singurul cazinou care a avut această soartă, faptul repetându-se și la altele, ba chiar și la unul dintre marile cazinouri ale Capitalei.

Fotografie realizată în interiorul hotelului Capitol de astăzi – în timpul ocupaţiei aici a funcţionat Casa Soldaţilor Germani

Fotografie realizată în interiorul hotelului Capitol de astăzi – în timpul ocupaţiei aici a funcţionat Casa Soldaţilor Germani

Prosperau în schimb cazinourile ocupanților. Pe Batiștei, în casa lui Mauriciu Blank s-a instalat un cazinou austro-ungar, unde se petrecea „bine și zgomotos” (16). Un amic al lui Bacalbașa i-a povestit acestuia că preotul de la biserica Batiște l-a oprit indignat, spunându-i că a trecut cu o seară înainte pe lângă această casă unde petrecerea era în toi, și cum geamurile nu erau acoperite de perdele, a recunoscut printre femeile ce chefuiau alături de cei din interior și vreo 12 femei dintre enoriașele lui, toate având bărbații pe front (17).

Dar oamenii se adunau să joace cărți – chiar dacă ordinele erau altele – și în particular. Astfel, într-una dintre casele din centru se aflau la o partidă obişnuită de poker vreo 7-8 persoane, magistrați și mari proprietari, toți cunoscuți pentru statutul lor înalt. Şi când mai era destul până la finalul partidei, participanții s-au pomenit cu soldații germani în casă, care i-au arestat și i-au dus pe jos la comandatură. Singura concesie, bine plătită de altfel, a fost să nu-i ducă la sediu ca pe niște infractori, ci să-i supravegheze de pe celălalt trotuar. 

Iarna lui 1916-1917 vine cu ger groaznic şi rechiziţii de plăpumi, haine de blană şi cojoace. În iarna aceea, nici Ajunul, nici Crăciunul și nici Anul Nou nu au fost sărbătorite de către românii din zona ocupată aşa cum se obişnuia;nici n-aveau ce sărbători. Ocupația era prea amară, doliul din inimă era prea dureros, și mulți dintre bucureșteni s-au ținut departe de petreceri. Germanii și austro-ungarii în schimb au petrecut vârtos și de Crăciun, și de Anul Nou, au băut și au mâncat, și nu le-au lipsit nici muzica, nici femeile, nici veselia. 

Până în ziua de Bobotează, iarna anului 1916-1917 fusese foartă blândă și se vorbea că nemții nu schimbaseră numai ora și calendarul, dar schimbaseră și clima. Serbarea oficială a zilei Botezului, sau Boboteaza, s-a făcut pe o vreme splendind de frumoasă, cum nu s-a pomenit alta. Numai că spre seară a început a bate un vânt rece, iar în două ore norii negri au acoperit cerul și, brusc, a început să ningă. A doua zi pământul era acoperit cu zăpadă și un ger groaznic a cuprins Capitala. Și odată cu el au venit și rechiziționările, lipsurile de tot felul, frigul și înfometarea locuitorilor. După lemne, ocupanții au cerut haine groase, să nu mai tremure de frig. La 23 ianuarie 1917 a fost dat un apel prin care, până la 6 seara, locuitorii Capitalei ocupate trebuiau să dea 15.000 de plăpumi sau pături, 20.000 de cămăși, pantaloni, ciorapi de lână, 1000 de blănuri etc (18). Prin birturi au început să apară ofițeri îmbrăcați în blănurile pe care le luaseră fie de la magazinul de blănuri Prager, fie le rechiziţionaseră din case particulare. Pe Bulevardul Elisabeta o lăptăreasă a fost dezbrăcată de un sergent de oraș de cojocul ce-l avea pe ea. Degeaba s-a rugat cu lacrimi în ochi să i se lase haina – ordinul era ordin, așa că femeia a fost lăsată în cămașă pe gerul cumplit de afară (19).

Imagine din timpul iernii 1916-1917 în Bucureşti; în fundal,  Biserica rusă

Imagine din timpul iernii 1916-1917 în Bucureşti;în fundal, Biserica rusă

„Foarte dureros că la petrecere au alergat destui români...”În ziua de 13 ianuarie 1917, în ajunul zilei nașterii împăratului Germaniei, a fost organizată o retragere cu torțe (20) de la Cișmigiu până la Ateneul Român. Ocupanții împreună cu populația de aceeași origine, ori doar simpatizanți, au participat în număr mare la paradă. Bacalbașa scrie cu amărăciune:„De pe toate străzile vedeam cum se scurg sute și mii de femei întovărășite de soldați și ofițeri. Puteai crede că nu e capitala României. Foarte dureros că la petrecere au alergat destui români, dar mai ales românce, bolnave de curiozitate, ca să vadă și să fie văzute. A doua zi «Gazeta Bucureștilor» anunța că populația Bucureștiului a luat parte cu respect la serbare” (21). 

Germanizarea Capitalei.Hotelurile, magazinele, cafenelele nu au fost închise, dar firmele au suferit schimbări semnificative, mai cu seamă cele cu aer franţuzesc:astfel, Café de la Paix a devenit Friedens Café;Café de Paris a a fost transformată în Berliner Café etc. De fapt, firmele cu nume franțuzești și englezești au fost înlăturate cu totul în întreg orașul, dar cele cu nume românești nu au avut de suferit, dovadă fiind Bodega Mircea de pe Bulevardul Academiei (22). Birturile ori alte localuri de consumație au continuat să existe, cuceritorii fiind și ei mari amatori de băutură. Că Bucureștii au fost un oraș bogat o spune și faptul că luxul din urbe a minunat soldații germani. Unul dintre aceștia, văzând în vitrina croitoriei Pangl un costum de 500 de lei, a exclamat uimit:„Ce dracu, aici toți sunt milionari?” (23).

NOTE

1.Constantin Bacalbașa, Capitala sub ocupația dușmanului 1916-1918, Editura Alcalay &Calafeteanu, Brăila, p. 5.

2.Idem, p. 27.

3.Idem, p. 58.

4.Idem.

5.Idem, pp. 30-31.

6.Idem, p. 58.

7.N. Rusu Ardeleanu, Prizonier în țara ta. 8 luni în teritoriul ocupat, Botoșani, 1918, pp. 32-33.

8.Constantin Bacalbașa, op.cit., p. 62.

9.Idem, p. 58.

10.Idem, p. 63.

11.Idem, pp. 63-64.

12.Idem, p. 66

13.Idem, p. 109.

14.Idem, pp. 60-61.

15.Idem, p. 61.

16.Idem, p. 65.

17.Idem, p. 66.

18.Aurel Duțu, Documente privind bombardamentele aeriene și începutul ocupației germane în București în primul război mondial, în „Materiale de Istorie și muzeografie”, volumul IV, 1966, București, p. 285.

19.Constantin Bacalbașa, op.cit, p. 70.

20.Paradă sau manifestație făcută seara, cu făclii aprinse. (DEX)

21.Constantin Bacalbașa, op.cit, p. 77.

22.Idem, p. 91.

23.Idem, p. 77.

""