Moda pe două roți: de la pantalonaşii de lână la costumul mulat din poliester jpeg

Moda pe două roți: de la pantalonaşii de lână la costumul mulat din poliester

📁 Istoria Modei
Autor: Daniela Şerb

Istoria ştiinţei consemnează că, puțin după 1800, adică în 1816, un baron neamț, Karl Drais von Sauerbronn, a inventat Laufmaschine, „mașina de alergat”. În fapt, acest strămoș al bicicletei era făurit dintr-o osie de care erau fixate două roți din lemn, nu avea pedale și înainta doar prin forța picioarelor cu care trebuia să te împingi în pământ. Dacă aristocratului nici prin cap nu i-a trecut să-și comande un costum special pentru a călări velocipedul, folosindu-l doar pe cel de călărie, tinerii au fost încântați de acest mijloc de deplasare, astfel că au renunțat rând pe rând la straturile de haine care ba se agățau, ba fluturau aiurea pe lângă ei, transformându-le distracția într-un adevărat chin. 

Ar fi ciudat ca la Turul Franței să apară astăzi printre concurenți unul costumat în tricou și pantaloni din lână. Și cu toate acestea, vestimentația primilor bicicliști era alcătuită invariabil din piese croite din lână și bumbac. 

Dar înainte de a vorbi despre costumația bicicliștilor, poate n-ar fi rău să amintim câte ceva și despre istoria acestui mijloc de transport. Se spune că pe la 1816, un baron german, pe numele său Karl Drais von Sauerbronn, ar fi inventat mașina de alergat – în fapt, un cadru de lemn cu două roți, care înainta doar dacă utilizatorul își înfigea picioarele în pâmânt împingând cu putere vehiculul. Inventatorul spera ca invenția lui să fie un eficient înlocuitor al calului și să elimine costurile cu ovăzul, care ajunseseră considerabile. Invenţia a fost patentată în 1818, iar în Anglia i s-a spus, de altfel, de la început, Dandy horse. 

Prezentat la Paris doi ani mai târziu, sub numele de drezină (draisienne, în franceză, nume purtat acum de vehiculul uşor care circulă pe şinele de tren), în onoarea inventatorului său, velocipedul a stârnit mirare, dar și curiozitate, mai ales în rândul aristocraților tineri care au văzut în mașinărie o nouă posibilitate de distracție. 

Vestimentaţie de biciclist în anul 1903
Vestimentaţie de biciclist în anul 1903

Vestimentaţie de biciclist în anul 1903

Femeile şi bicicleta – dificultăţi vestimentare

În Anglia, velocipedul a fost introdus de Denis Johnson, un antrenor de călărie din Londra, care a și deschis, de altfel, prima școală de călărie a bicicletei. Curând, societatea londoneză a fost cuprinsă de nebunia deplasării pe două roți. 

Pe la 1870, apariția pe stradă a unui domn pe o bicicletă cu o roată mare și una mică era semn de virilitate și aptitudini fizice deosebite, însă pentru femei obiceiul de a călări o bicicletă a fost considerat nepotrivit. În epoca victoriană se considera că e de-a dreptul indecent ca o doamnă să pedaleze în public pe o astfel de mașinărie, mai ales că riscul de a fi adunată de pe jos era foarte mare. S-au propus atunci alternative de biciclete care mai de care mai fanteziste, de la cele cu pedalele poziționate pe aceeași parte până la triciclul cu roți mari paralele. Însă nici apariția acestuia din urmă nu a rezolvat problema îmbrăcămintei, care le provoca femeilor (tri)cicliste accidente serioase. 

Însă în 1881, chiar regina Victoria a Marii Britanii a comandat triciclete pentru fiicele sale, la insistențele acestora. Imaginea femeii pe bicicletă a primit în aceste condiţii binecuvântarea regală. 

Presiunile sociale deveniseră foarte mari, femeile fiind cele mai înflăcărate susţinătoare ale mersului pe bicicletă, dar soluțiile propuse de stiliștii, ca și de moraliștii perioadei victoriene au fost de-a dreptul năstrușnice. Astfel, doamnelor li s-a recomandat să-și prindă rochiile cu ajutorul unor catarame în jurul indecentelor glezne pentru ca acestea să nu poată fi văzute când pedalează. Aceste catarame urmau să fie îndepărtate la coborârea doamnei de pe bicicletă, rochia revenind la aspectul normal. 

Nevasta lui Denis Johnson se plângea în publicația „The Ladies’ Standard Magazine” că, deși s-a căznit să rămână decentă, soarta nu a ajutat-o, ba dimpotrivă a căzut şi şi-a rupt mâna după ce fusta i s-a înfăşurat în jurul roții. „N-am să uit niciodată cât am suferit”, mărturisea cu sinceritate şi obidă femeia. 

„Blanche d’Antigny şi velocipedul ei”,  pictură de secol XIX
„Blanche d’Antigny şi velocipedul ei”, pictură de secol XIX

„Blanche d’Antigny şi velocipedul ei”, pictură de secol XIX

Societatea Rochiilor Raţionale

În America, primele biciclete au fost fabricate pe la 1878. Deși femeile au dat năvală să experimenteze noul vehicul, medicii au considerat obiceiul unul nesănătos. Nu recomandăm sexului fragil să încerce un astfel de mijloc de transport, au fost categorici experţii în sănătate. Însă nemărginita dorință a doamnelor de a se deplasa cu velocipedul i-a silit pe stiliști să scoată pe piață „rochia rațională”, văzând în asta o nouă posibilitate de a face bani. 

O precursoare a acestei vestimentații a fost Amelia Bloomer, care a stârnit agitație în urma unui articol publicat în revista feministă „Lily”. Ea le recomanda europencelor să ia exemplu de la turcoaice, considerând că vestimentația acestora e mai practică și poate fi adaptată relativ ușor mersului pe bicicletă. Amelia propunea un costum din două piese, pantaloni și rochie purtate suprapuse. Adică pantaloni bufanți strânși în jurul gleznelor și rochie tăiată la nivelul genunchilor. Acest tip de vestimentație care oferea imaginea unui corp călare pe o mașinărie a fost asociat însă în mod șocant cu ideea de imoralitate și privit ca o exacerbare a sexualităţii.

Chiar dacă moda nu a prins, înainte de sfârşitul secolului al XIX-lea revistele de specialitate abundau în propuneri de haine pentru biciclistele împătimite. Imaginaţia croitorilor fusese stimulată, probabil, şi de înfiinţarea Societății Rochiilor Raționale, care urmărea găsirea unui compromis între haine și moralitatea strictă a acelei epocii. Britanicele membre ale acestei societăţi propuneau renunțarea la corset, adoptarea unei fuste-pantalon până sub genunchi și continuată cu un ciorap de bumbac sau de lână care să permită o pedalare confortabilă. În partea de sus, doamnele puteau purta un taior ceva mai lung (un soi de cardigan) care să le acopere șoldurile și, bineînțeles, nelipsita pălărie. În acest fel, susţineau membrele societății, doamnele vor face mai puține mișcări și mai ample față de cele de dinainte, pentru că straturile suprapuse de haine și lenjerie le condamnau la ineficienţă. Presa vremii a relatat însă în continuare despre accidentele îngrozitoare cu bicicleta, astfel că nicio vestimentație nu s-a impus cu adevărat până în perioada modernă.

Doamne din înalta societate,  cu bicicletele în Hyde Park; ilustraţie din „Vanity Fair”,  iunie 1896
Doamne din înalta societate, cu bicicletele în Hyde Park; ilustraţie din „Vanity Fair”, iunie 1896

Doamne din înalta societate, cu bicicletele în Hyde Park;ilustraţie din „Vanity Fair”, iunie 1896

Lână, bumbac, mătase, elastan

Pentru domni, chinurile mersului pe bicicletă au fost mai mici. Ei au trecut, pur şi simplu, de la hainele de călărie la tricouri și pantaloni scurți din lână și bumbac. 

Până pe la 1900, vestimentația domnilor era alcătuită din pantaloni negri de lână pentru a ascunde petele de mizerie, căptușiți cu piele de căprioară. Hainele din lână au fost considerate superioare bumbacului deoarece absorbeau mai bine transpirația rezultată în urma efortului, astfel că domnii purtau vestă de lână peste tricou de bumbac. Partea proastă era că lâna nu permite trecerea aerului prin fibre și, deci, aerisirea corpului. Întrucât nu disipează căldura, hainele de lână deveneau repede o tortură, ca să nu mai vorbim de miros. 

O adevărată revoluție are loc în 1940, când italianul Armando Castelli, croitor de meserie, scoate pe piață tricourile de mătase. Acestea au fost considerate mai răcoroase și, în plus, vopseaua avea mai mare aderenţă la material, fapt care s-a dovedit important în dezvoltarea ciclismului profesionist. Participanţii la viaţa competiţională au putut deveni în aceste condiţii adevărate panouri publicitare, spre bucuria sponsorilor. 

În 1958, combinând poliesterul cu elasticul, chimistul Joseph Shivers (1920-2014), de la laboratorul Benger al firmei Du Pont, a inventat Lycra (spandex, cum e denumit în Statele Unite, o anagramă de la expands, sau elastan, cum i s-a mai spus în alte ţări), un material mai puternic şi durabil decât cauciucul. Lycra a început să fie folosit pe scară industrială din 1962 şi cariera lui e departe de a se fi încheiat. De atunci, cicliștii au abandonat lâna și bumbacul, în favoarea noilor materiale sintetice, aerodinamice, mulate pe corp și imprimate în culori vii. Împrumutată parcă dintr-un film SF, costumaţia bicicliştilor (din care nu lipsesc ochelarii cu lentile miniaturale prinse cu o curea cauciucată şi inevitabila cască din plastic dur) este extrem de recognoscibilă astăzi. 

Costum care permite inovaţii

Casca era confecţionată prin anii 1970 dintr-o reţea de curele din piele. Proteja într-o oarecare măsură de tăieturi şi zgârieturi, dar era cu totul inutilă în cazul unui impact mai serios. Primele căşti moderne au fost confecţionate de firmele Mountain Safety Research şi Bell Sports. Erau căptuşite cu polistiren expandat şi aveau carcasă de plastic policarbonat dur. Prima cască de ciclism comercializată cu mare succes a fost Bell Biker, în 1975. Din anii 1990 au început să fie tot mai cerute de standardele ciclismului sportiv microcăştile turnate;folosind o tehnologie care era un pas înainte în privinţa aerodinamismului, acestea permiteau şi o mai bună ventilaţie. 

Pantofii purtați de bicicliști au suferit și ei transformări, de la cizmele de călărie până la încălțămintea special concepută pentru a ajuta sportivul să aibă o aderență mai mare la pedale. Astfel, pantofii moderni sunt rigizi pentru a permite un transfer ușor de energie de la ciclist la pedale și au mai multe sisteme de fixare. Unul dintre ele este așa-numita cușcă fixată pe pedală în care biciclistul introduce vârful piciorului pentru ca acesta să nu alunece pe de lături. Alt sistem este cel al găurilor sau crampoanelor din talpa pantofului, care se fixează în spații speciale ale pedalei. Tot pentru siguranță s-a renunțat și la șireturi în favoarea altor sisteme de prindere. 

foto guliver gettyimages 482075528 jpg jpeg

Însă costumul bicicliştilor este flexibil şi permite inovaţii:oricum, ciclistul montan se îmbracă altfel decât cel din competiţiile standard, iar cel care merge pe bicicletă de plăcere nu va abandona cu totul hainele de zi cu zi. Uneori îşi va păstra hainele de stradă şi se va mulţumi să-şi prindă pantalonii cu nişte cleme, să nu-i sfâşie în lanţul bicicletei. Şi ce imagine poate fi mai poetică decât cea a tinerelor care pedalează pe bicicletă la şosea, cu fustele înfoiate şi cu părul în vânt?