Autor 109414 vizualizări


Când a venit, în decembrie 1933, în fruntea Marelui Stat Major, generalul Ion Antonescu a creat o minirevolutie. I-a pus la treabă pe multi dintre cei care obisnuiau doar să miste niste hârtii de colo-colo, fără vreo noimă, a silit toate sectiile creierului militar al armatei să tină o evidentă riguroasă a lucrărilor realizate si a termenelor stabilite, iar la plecarea sa, intempestivă, asa cum îi era firea, a lăsat pe masa succesorului său, cu sigurantă, ceva mai multă ordine decât găsise la instalarea în functie.

Problema armatei române:kilogramele în plus!
I se dusese faima că era un personaj incomod si inflexibil, iar Gheorghe Barbul, un apropiat colaborator al maresalului în anii celui de-al Doilea Război Mondial, într-un admirabil portret al acestuia, inclus în memoriile sale (Memorial Antonescu. Al Treilea om al Axei), scrie, referindu-se la acel Antonescu din perioada în care a detinut functia de sef al Marelui Stat Major:"Pe unde trece oare linia de demarcatie în interiorul statului, între competenta militarilor si aceea a civililor? Pentru Antonescu, ea nu exista. Ministrul de Finante, căruia îi incumbă sarcina de a finanta armamentele; ministrul de Interne, care este răspunzător de moralul si comportarea populatiei, ministrul Economiei Nationale, care controlează productia si sursele de materii prime; ministrul Afacerilor Externe, care se preocupă de preliminariile ce privesc Ťultima ratio regnumť. Oare nu trebuie să colaboreze toti cu seful armatei? Pentru Antonescu, a colabora înseamnă a se subordona. ŤCu un astfel de sef de stat major, ministerele nu vor întârzia să devină sectii ale [Mareluis Stat Majorť, spuneau, glumind, parlamentarii".

Desi Conducător al Statului, maresalul Ion Antonescu si-a păstrat obisnuinta de a se implica în cele mai mici detalii ale vietii politice, sociale, economice si militare ale tării si aceasta este evident, pentru oricine urmăreste stenogramele Consiliului de Ministri, în perioada în care Ion Antonescu s-a aflat în fruntea sa.

După Bătălia Stalingradului (în care armata română a avut pierderi însemnate) si după înfrângerea armatei germane la Kursk, initiativa pe frontul germano-sovietic a fost definitiv preluată de URSS. Armata română, demoralizată, profund pătrunsă de un defetism păgubos, care excludea orice urmă de optimism în privinta vreunei posibile victorii, era însă încurajată, de Conducătorul Statului, în toamna anului 1943, să mai... slăbească! S-ar putea crede că Ion Antonescu găsise, în sfârsit, cauza profundă a insucceselor armatei române pe frontul de est (reprosate de aliatul german, însă adesea pe nedrept!). Şi, în vederea rezolvării disputelor de comandament româno-germane, care grevau buna desfăsurare a războiului în Răsărit, un eventual ordin de... slăbire ar fi putut contribui, în viziunea sa, la ameliorarea semnificativă a prestatiei militarilor români!

Normali, discutabili si "obezi"
La 16 septembrie 1943, Ordinul General nr. 74 al ministrului apărării nationale consemna, în preambulul său, constatarea făcută de Conducătorul Statului (care trebuie să fi fost si inspiratorul ordinului!), potrivit căreia ofiterii si subofiterii români erau "mai grasi"decât cei din alte armate (cel mai probabil comparatia fusese făcută, în primul rând, cu armata germană!), cauzele fiind lipsa de miscare (!) si "hrănirea exagerată sau neigienică".

În consecintă, ministrul apărării cerea înlăturarea din armată a celor obezi si luarea unor măsuri care să stăvilească tendinta generală de îngrăsare a corpului de cadre. Fuseseră studiate si acceptate trei formule pentru identificarea limitei de obezitate, utilizate în epocă (Broca, Bouchard si "Pignet"), iar după aplicarea acestora rezultau trei categorii:normali, discutabili si "obezi".Ordinul impunea un termen de sase luni pentru revizuirea siluetelor militarilor, iar cei care nu reuseau să se încadreze în limitele stabilite sau care, după evaluări succesive, se încadrau repetat în ultimele două categorii proscrise urmau să fie înlăturati din armată.
Controlul greutătii ofiterilor era obligatoriu, potrivit ordinului general, în luna februarie a fiecărui an, fiind instituite comisii speciale ale corpurilor de armată, supervizate de Comitetul Consultativ Sanitar.

Cele mai interesante-tinând seama de faptul că o mare parte a armatei se afla pe front-erau recomandările pentru stăvilirea tendintei de îngrăsare. Astfel, comandantii de regimente (corpuri de trupă) erau obligati să asigure organizarea, "printr-un program rational", a cel putin 3-4 sporturi, dintr-o listă care enumera tenisul, voleiul, călăria în manej, ciclismul, canotajul, patinajul, skiul si scrima! Să fi fost, oare, vreodată, mai adevărat celebrul proverb care constata preocupările cosmetice ale babei în vreme ce tara arde?

Este foarte adevărat că ordinul, inspirat de maresalul Antonescu, trebuie să-i fi vizat mai ales pe cei care se aflau în spatele frontului, cadrele militare cantonate în comandamente, cu lungi stagii de plictiseală prin birouri căldute, dar ironia face că, fiind vorba de un ordin general, el trebuia adus la cunostinta întregului personal al armatei si respectat întocmai, indiferent unde acesta s-ar fi aflat. Este usor de imaginat, de aceea, cum vor fi privit continutul acestui ordin cei aflati pe front, care întâmpinau dificultăti majore în aprovizionarea cu hrană si echipament... Ne îndoim că ei au fost primii care să înteleagă ratiunea unui asemenea demers al Ministerului Apărării Nationale si al Maresalului Antonescu-altminteri perfect lăudabil în vremuri de pace!-fiind convinsi, probabil, că cei din Bucuresti au, încă o dată, o imagine idilică asupra realitătilor de zi cu zi ale frontului.

Însă atunci când evaluăm dorinta militarilor români de a lupta în Răsărit, credem că va trebui să luăm în seamă si astfel de demersuri ale factorilor de decizie militară, care au subrezit convingerea celor aflati pe front că de soarta lor îi mai pasă cu adevărat cuiva...

""