Autor 144614 vizualizări


În seara zilei de 7 martie 1815, la palatul imperial din Viena a avut loc un bal organizat de Curtea austriacă în onoarea suveranilor și reprezentanților puterilor europene întruniți acolo. Deodată, în mijlocul petrecerii, invitații au observat că în jurul împăratului Francisc se iscase buluceală; curteni palizi și înspăimântați coborau în grabă scările. Cât ai clipi din ochi, o știre de necrezut se răspândi prin toate sălile palatului, iar lumea uluită părăsi în panică balul. Un curier adusese știrea că Napoleon plecase din Elba, debarcase în Franța și se îndrepta, neînarmat, spre Paris.

După ce pierduse Bătălia de la Leipzig (cunoscută și drept Bătălia Națiunilor), în octombrie 1813, Napoleon Bonaparte a pierdut conducerea Franței. Însă în urma tratatului de la Fontainebleau, din aprilie 1814, a fost numit conducător al insulei Elba, unde urma să fie exilat. Insula Elba era la doar câțiva zeci de kilometri de Corsica sa natală, la 240 km de Franța și încă și mai aproape de peninsula italică, unde rudele fostului împărat erau încă la putere.

Înapoi la Paris

Dacă s-ar fi mulțumit cu modernizarea insulei și cu scrierea memoriilor, Napoleon ar fi putut să-și petreacă restul vieții într-un mod cât se poate de confortabil. Dar el avea, la momentul respectiv, doar 45 de ani și, având în vedere viața activă pe care o dusese până atunci, nu e surprinzător faptul că nu s-a mulțumit cu o asemenea pensionare forțată timpurie. Astfel, Napoleon Bonaparte a petrecut pe Elba doar 300 de zile, după care s-a întors în Franța, în februarie 1815.

Napoleon a fost primit cu un entuziasm extraordinar, îndeosebi de militarii din garnizoanele din sudul Franței. În dimineața zilei de 7 martie, în satul La Mure, Napoleon s-a apropiat de soldații trimiși împotriva sa.

„Mă cunoașteți? Da, da! Dacă printre voi se găsește cineva care vrea să-și ucidă împăratul, să tragă!” 

În strigăte de bucurie, soldații s-au repezit către el să-l atingă, sărutându-i mâinile, într-un acces de nebunie colectivă care s-a repetat de multe ori în zilele ce au urmat. Curând, la Paris au ajuns vești despre intrarea lui Napoleon în Lyon, înaintarea spre nord și trecerea mareșalului Ney de partea împăratului. În noaptea de 19 spre 20 martie, Napoleon sosi cu avangarda sa la Fontainbleau.

În ziua de 20 martie, la 9 seara, Napoleon își făcea intrarea în capitală, înconjurat de suita și cavaleria sa. O imensă mulțime îl aștepta în jurul și în palatul Tuileries. Când vuietul mulțimii ce alerga după suită începu să se audă în piața palatului, mulțimea ieși în întâmpinare. Cupeul împăratului nu a mai putut înainta. Încercările gărzilor de a croi drum au rămas zadarnice. 

Oamenii strigau, plângeau, se repezeau între cai și trăsură, nu voiau să asculte de nimic”, au relatat mai târziu cavaleriștii din suita împăratului.

Se petrecuse un lucru de necrezut. Fără să tragă un glonț, fără luptă, complet dezarmat, Napoleon străbătuse Franța în 19 zile, de la Marea Mediterană la Paris, alungase dinastia Bourbonilor și se suise din nou pe tron. Dar el știa mai bine ca oricine că, din nou, ca și în prima sa domnie, el nu adusese în țară pace, ci sabie, și că Europa, după ce își va reveni din uluială, va face totul pentru îndepărtarea sa.

Bătălia de la Waterloo: Golgota lui Napoleon

Napoleon reușește totuși imposibilul. În numai 10 săptămâni, el scoate practic din pământ o nouă armată. Sunt chemați militarii aflați în concediu, rezerviștii, toți oamenii valizi. La 10 iunie 1815 dispune de 198.000 de oameni, din care o treime sunt răspândiți de-a lungul țării. În ajunul campaniei, Napoleon contează doar pe 128.000 de oameni și 334 tunuri, adică efectivele gărzii, cinci corpuri de armată și rezervele de cavalerie. În cazul în care campania s-ar fi prelungit, împăratul ar fi putut, ajutat de capabilul ministru de Război Davout, să mai adune încă 230-240.000 de oameni. Dar englezii, rușii, austriecii și prusacii ar fi putut aduna, până la sfârșitul verii, în jur de 1 milion de oameni. Orice prelungire a campaniei era în detrimentul lui Napoleon.

Coaliția e hotărâtă să sfârșească cu „uzurpatorul”. Toate încercările diplomatice de a se apropia de una dintre părți au fost respinse. Fu declarat în afara legii, „dușman al omenirii”; ura era dublată de spaima că acest conducător de oști, aproape mereu câștigător, va reuși din nou să-i tragă pe sfoară.


La 18 iunie 1815, în apropierea localităţii Waterloo din Belgia de astăzi, trupele lui Napoleon s-au confruntat cu armata celei de-a Şaptea Coaliţii, aflată sub comanda ducelui de Wellington şi a feldmareşalului prusac von Blücher.

Armata franceză a fost strivită și dispersată, drumul spre Paris fiind deschis pentru aliați. Englezii erau epuizați, dar prusacii au continuat să hărțuiască forțele franceze care s-au retras orbește de-a lungul drumurilor devenite impracticabile. La sfârșitul zilei, aproape 25.000 de francezi și 22.000 de englezi și prusaci zăceau pe câmpul de bătălie de la Waterloo. Dar de hotarele Franței se apropiau sute de mii de soldați austrieci și ruși. Partida e pierdută. În seara aceea, feldmareşalul von Blücher scria:

„Cred că istoria lui Bonaparte s-a terminat. Nu pot să mai scriu, căci tremur din toate încheieturile. Efortul a fost prea mare”.

Englezii nu mai riscă: exilul pe insula Sfânta Elena

De data aceasta, englezii nu au mai riscat. Napoleon Bonaparte a fost exilat pe Sfânta Elena, o insulă izolată din sudul Atlanticului, situată la 1.870 de kilometri vest de coasta africană. În plus, ca măsură suplimentară de precauție, englezii au lăsat o mică garnizoană pe insula Sfânta Elena, și o alta pe insula Ascension, situată la nord-vest de locul exilului lui Napoleon. 

Împăratul francez a ajuns pe insula Sfânta Elena în decembrie 1815. Alături de un mic număr de însoțitori, Napoleon și-a petrecut restul zilelor la „Longwood House”, o fostă fermă a Companiei Indiilor de Est, transformată ulterior în reședință a guvernatorului adjunct al insulei. Aici, Napoleon și-a dictat memoriile, a scris o carte despre Iulius Cezar, a studiat limba engleză, și s-a plâns în mod repetat de condițiile proaste de cazare, în scrisori adresate lui Hudson Lowe, guvernatorul insulei. 


Au existat numeroase zvonuri despre comploturi privind o eventuală fugă a lui Napoleon de pe insula Sfânta Elena. Însă, în realitate, nu a avut loc nicio tentativă serioasă de evadare. 

Misterul morții lui Napoleon 

Medicul personal al lui Napoleon, irlandezul Barry O'Meara, a avertizat Guvernul de la Londra că starea de sănătate a fostului împărat francez se degrada din cauza condițiilor precare de cazare. În februarie 1821, starea de sănătate a lui Napoleon a început să se degradeze rapid.

Mor prematur, asasinat de oligarhia engleză și de asasinul ei plătit”, sunt cuvintele pe care le spune Napoleon Bonaparte cu trei săptămâni înainte de moartea sa, și pe care le-a a adăugat la sfârșitul testamentului sau. 

Napoleon Bonaparte a murit la 5 mai 1821, la vârsta de 51 de ani. Ultimele lui cuvinte au fost: „France, l'armée, tête d'armée, Joséphine” („Franța, armata, capul armatei, Joséphine”).

În după-amiaza care a urmat morții fostului împărat francez, șapte doctori britanici s-au reunit la reședința lui Napoleon pentru autopsie. Aceasta a durat două ore și a fost făcută medicul Francesco Antommarchi. Șase dintre doctorii britanici erau militari, deci sub jurisdicția guvernatorului Lowe al Insulei Sfânta Elena unde era exilat Napoleon.

Doctorii nu reușesc să se pună de acord asupra cauzei care a dus la decis, ceea ce a făcut să fie scrise patru rapoarte. Concluzia medicului personal, conform căreia moartea a fost cauzata de un ulcer canceros al stomacului, este cea care a rămas general acceptată. Varianta ulcerului canceros nu a fost acceptată unanim, mulți medici ai vremii vorbind de otrăvirea cu arsenic a fostului împărat. Analizele făcute în secret de aceștia arătat o doză relativ mare de arsenic în organism. În plus, în 1840 când autoritățile franceze trimit o delegație pentru a-i exhuma trupul corpul lui Napoleon era bine păstrat, arsenicul fiind o substanță care împiedică putrezirea.


Același Francesco Antommarchi a realizat și masca mortuară a lui Napoleon (foto sus, © Rama / Wikimedia Commons), expusă în prezent la Musée de l'Armée (Muzeul Armatei) din Paris.

Trupul fostului împărat a fost adus în Franța în 1840. La 15 decembrie, pentru Napoleon au fost organizate funeralii naționale. Trupul lui Napoleon a fost purtat de la Arcul de Triumf, pe Champs-Élysées, a traversat Place de la Concorde și a ajuns la Esplanade des Invalides, unde a fost înhumat în capela St Jérôme, într-un mormânt proiectat de arhitectul Louis Visconti.


În 1861, trupul lui Napoleon a fost mutat într-un sarcofag de porfir, în cripta de sub Domul Invalizilor din Paris (foto sus, © Livioandronico2013 / Wikimedia Commons).