Autor 3708 vizualizări


În niciun caz nu trebuie subestimatã importanţa mitologiei nordice în crearea imaginarului istoric al germanicitãţii, dar nici absolutizatã, întrucât ea s-a scurs intr-un amalgam de credinţe din cele mai diverse, de la miturile antichitãţii clasice pânã la sisteme ezoterice complexe de genul gnosticismului (îmbinare a gândirii oculte şi magice din religiile antice cu elemente ale creştinsmului timpuriu pentru a se opune teologiei catolice;Weltbild fundamental al ocultismului occidental), teosofiei (gnosticism modern, sintezã de creştinism, credinţe antice, hinduism, budism şi teorii ştiinţifice, cu influenţe majore pânã în secolul al XXI-lea) sau ariosofie (Weltbild al naţional-socialismului care aratã compatibilitatea ridicatã între ezoterism şi politicã).

Toate aceste forme de religiozitate, mãrci ale unui ocultism modernizat şi pus în slujba intereselor politice imediate şi cãutãrilor identitare se întrepãtrund în secolele XIX-XX cu ideologia völkisch, sau veleitãţile naţionaliste, dând naştere unor produse mitice care contribuie considerabil la dezvoltarea imaginii omului nou, cu precãdere a lui homo germanicus.

Un produs interesant este ariosofia, tangentã din multe puncte de vedere ideologiei şi simbolisticii naţional-socialiste, ale cãrei organizaţii abundã în adepţi ai regimului totalitar, regim care are nevoie de o mitologie pentru a se justifica. Încã din Renaştere se exploreazã trecutul îndepãrtat al germanilor pentru a se întãri sentimentul naţional. “Acest naţionalism umanist a fost politizat într-o mişcare reformatoare îndreptatã împotriva influenţei dominatoare a Italiei şi a Bisericii Catolice. S-a ajuns la o simplificare ideologicã ce pretinde cã toţi germanii sunt vechii Germani.

Se formeazã o aşa-zisã identitate germanã:autenticitate, simplitate, fidelitate, iubire de pãmânt şi de libertate. Prin aceasta strãmoşii au fost eliberaţi de reproşurile barbariei şi se întemeiazã o istoriografie dincolo de antichitatea greco-romanã. Germania romanului Tacitus devine în mod decisiv carte de cult”[1]. Se întemeiazã pe descrierea lui Tacitus a germanicilor puternici fizic, moral şi spiritual şi pe convingerea cã  aceasta a stat sub semnul perpetuãrii în germanicitate.

În 1517 Ulrich von Hutten a înfiinţat, sub vãdita influenţã a Germaniei taciteice şi a personajului ajuns legendã Arminius, un veritabil cult neogermanic. Urmând aceeaşi concepţie funcţionalã asupra sursei ca exemplu de rezistenţã radicalã în faţa dominaţiei politice şi cultural italiene, Johann Michael Moscherosch şi Daniel Caspar von Lohenstein au menţinut cu success cultul pânã în secolul al 19-lea, când a fost integrat mişcãrii mai cuprinzãtoare a naţionalismului.

În 1526 Johannes Aventinus considera cã nobilimea europeanã are integral origini germanice. Încã din 1664 Georg Caspar Kirchmayer pretinde menţinerea puritãţii sângelui german. În fine, Montesquieu face în 1748 apologia originii principiului separaţiei puterilor şi a spiritului liberal în pãdurile sãlbatice ale Germaniei. Sunt doar câteva exemple care aratã rãdãcinile temporale adânci ale ideologemelor care vor fi sistematizate în secolele urmãtoare.

Conştiinţa germanicitãţii se dezvoltã din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea pe un teren al conexiunii dintre romantism şi gândire völkisch. Raţionalismului illuminist i se opun reprezentãri idealiste ale naturii însufleţite şi tainice, ale unei armonii universale divine, credinţã puternicã la Germani.Organizarea socialã şi statalã este înţeleasã ca “un tot organic şi parte a creaţiei divine”[2]. Însemnãtatea naţionalismului a crescut în contextul rãzboaielor napoleoniene şi al Congresului de la Viena din 1815, alimentatã de mitul libertas, punct de reper important pentru înţelegerea lui homo germanicus.

Mişcarea völkischcapãtã o amploare deosebitã în a doua jumãtate a secolului, motivatã şi de schimbãrile sociale şi tulburãrile politice care au determinat cãutarea unui univers compensatoriu în societatea si spiritualitatea germanicã, ca o contrapondere a industrializãrii, secularizãrii, modificãrilor de mentalitate şi de norme de viaţã. Ascensiunea ştiinţei şi tehnicii au avut drept consecinţã, pe lângã critica dogmelor religioase, şi accentuarea incertitudinilor şi nevoia de noi Wertvorstellungencare sã elimine criza ideologicã. De aceea s-a dorit cu atâta ardoare recuperarea şi reintegrarea în sistemul mental şi politic a trecutului din Germanialui Tacitus, romanţat, glorificat, transpus într-o viziune paradiziacã de illo temporeşi saeculum aureum.

Modelul taciteic era o rezolvare, cel puţin de ordin mental, a dificultãţilor cauzate de lipsa unor stâlpi ideologici stabili ca de pildã creştinismul şi de amalgamul tot mai hibrid de curente de gândire. Asimilarea vechilor germani în imaginarul epocii, der Germanenkult, rãspunde nevoii de ordine simbolicã. “În acest sens apare mişcarea völkischca purtãtor politic al naţionalismului german.[…] ca un curent reacţionar împotriva impulsurilor la emancipare. A oferit orientãri care nu numai cã au pus sub semnul întrebãrii ordinea statalã, ci care cu Wertvorstellungenpropuse au devenit motor al reformãrii sale reacţionare”[3]. Caracteristic pentru das deutsche Volkstumera, pe lângã istorie şi limbã, şi o înţelegere panteistã a naturii, care se contopeşte cu divinitatea şi spiritul german.  Vechiul german este icoana acestei legãturi ancestrale.

 

 


[1]Hansen, H:Eine Verortung der Parallelen von New Age und Nationalsozialismus, în Antivisionen:Schicksal&Herrschaft – Materialien zur Kritik an der New Age Bewegung, Hamburg, 1997, p. 35.

[2]Hansen, H, op. cit., p. 36 şi urm.

[3]Ibid.

[4]Tegtmeier, R:Magie und Sternenzauber – Okkultismus im Abendland, Köln, 1995, p. 232.

[5]Teugtmaier, R., op. cit., p. 233.

[6]Ibid.