Mituri ale Primului Război Mondial: Lipsa de tunuri în armata rusă

Dacă se deschide o carte de istorie mai veche sau mai nouă, imediat se va ajunge la concluzia că armata rusă era prost antrenată, insuficient înzestrată pentru un conflict modern şi aliaţii occidentali n-au trimis suficientă tehnică militară pentru echiparea numeroaselor divizii ridicate în mare grabă. Repetarea la nesfârşit este o tactică specifică serviciilor secrete şi duce la formarea unor imagini complet eronate despre trecutul unor ţări.Artileria rusă dispunea de un potenţial enorm, dar conducerea imperiului n-a fost suficient de eficientă pentru a valorifica resursele existente. Organizarea deficitară, oamenii avansaţi doar pe criteriul fidelităţii faţă de ţar sau diferiţi prinţi, alcoolul şi politica au dus la dezastre scump plătite. Tunuri existau din belşug, dar nu prea avea cine să le folosească eficient.Marina rusă n-a fost implicată în operaţiuni de amploare şi marinarii plictisiţi s-au apucat de revoluţie. Oare ştiau ce înseamnă? Dacă navele nu erau utilizate, artileria ar fi devenit extrem de preţioasă prin amplasarea pe vagoane sau în apropierea liniei frontului. Să analizăm doar două exemple. Artileria grea a îngrozit prin forţa de distrugere pe combatanţii din ambele tabere. Obuzele grele erau capabile să spulbere cazematele, cuiburile de mitralieră sau bateriile adverse.

Tunurile de calibrul 305 mm Pattern 1895 erau capabile să atingă ţintele cu proiectile cu o masă de 331, 7 sau 470, 9 kg la peste 20 km. Deplasarea unor guri de foc în zona Vrancea ar fi limitat pofta ofensivă a trupelor de sub comanda ambiţiosului feldmareşal August von Mackensen. Poate erau puţine? Greşit. Comanda iniţială a fost de 68 de unităţi şi apoi au mai fost produse 20 în perioada 1914 – 1917. Mai existau şi cele model 1886 de acelaşi calibru şi cel puţin 11 exemplare au fost păstrate până-n 1917. Chiar dacă loveau ţinte doar până la 11 km, proiectilele de 470 kg ar fi fost devastatoare asupra infanteriei inamice. Masarea armelor pe frontul din Moldova pe direcţia Mărăşeşti sau Oituz ar fi tăiat elanul ofensiv al forţelor inamice. Infanteria rusă ar fi suferit pierderi mici. Nu prea cred că aliaţii erau interesaţi de soarta ostaşilor români. Indiferenţa ofiţerilor ruşi era proverbială.

Mai existau şi guri de foc model 1877, cu tir lent, dar un şrapnel de 390 kg ar fi secerat unităţi întregi de infanterie în atac. Dacă piesele grele erau dificil de manevrat în câmp tactic (austriecii au demonstrat că tractoarele epocii erau totuşi suficient de puternice pentru manevrarea oricărei arme), tunurile de calibru mediu de pe nave puteau să fie considerate pe uscat grele şi să aibă o bătaie superioară. Astfel, cele 83 de tunuri noi de calibrul 120 mm Pattern 1892 puteau să lanseze 12 – 15 proiectile pe minut. Fiecare lovitură avea 28 kg de fier şi explozibil ce putea să ajungă la 15 km. Au fost intens folosite în timpul războiului civil în montaj pe vagoane. Au rămas în dotare şi în 1941. Se putea, dar nu se dorea. Generalul H. M. Berthelot a observat că ofiţerii ruşi promiteau multe, purtau discuţii frumoase într-o perfectă limbă franceză, dar nu mişcau nimic pe front sau în transporturi. Se purtau ca şi cum războiul ar fi doar o simplă temă de dezbatere la o petrecere.Industria rusească de armament şi-a făcut datoria din plin. În zadar se fac studii conform cărora se demonstrează că nu exista potenţial de producţie. Au fost realizate în doar şapte ani 304 guri de foc de calibrul 152 mm Pattern 1892. Erau capabile să lanseze şapte proiectile pe minut la 17 km, masa unei lovituri fiind de 41, 6 kg. Se puteau uşor monta pe vagoane de cale ferată. Eficienţa armelor era demonstrată şi au fost păstrate 196 de exemplare în 1941. Puteau să fie uşor montate pe platforme feroviare şi pe ambarcaţiuni fluviale. Ar fi fost ideale pentru frontul din Moldova şi pentru susţinerea flotilei româneşti de pe Dunăre.Dacă adunăm livrările din producţia internă cu cele furnizate de aliaţi, constatăm că armata rusă a avut la dispoziţie prea multe tunuri. Multe piese au fost menţinute însă pe nave sau în baterii de coastă inutile.