Mitul trădării: armistițiul din noiembrie 1918

Imediat după sfârșitul Primului Război Mondial, în Germania s-a răspândit mitul potrivit căruia Armata Imperială nu pierduse războiul pe front, ci fusese trădată de civili, mai ales de republicanii care au răsturnat monarhia. Conform acestui mit, liderii germani care au semnat Armistițiul din 11 Noiembrie erau considerați trădători-„Criminali din Noiembrie”-iar Republica de la Weimar, creată ulterior, era opera acestor criminali care trădaseră Armata și, implicit, țara, pentru a ajunge la putere.

Acest mit al trădării s-a răspândit în cercurile de dreapta din Germania interbelică, mai ales în rândurile militarilor dezamăgiți de modalitatea în care se terminase războiul și de termenii impuși Germaniei prin armistițiul din Noiembrie și Pacea din 1919. Ulterior, Partidul Nazist a contribuit la propagarea acestui mit, folosindu-se de el pentru a discredita imaginea Republicii de la Weimar, descrisă drept un o guvernare imorală, coruptă, condusă de „criminalii din noiembrie”, evrei și marxiști, vinovați pentru dezastrul țării.

Apariția mitului a fost posibilă datorită unor evenimente din sânul Armatei Imperiale, din toamna anului 1918. La sfârșitul lunii septembrie, Statul Major al Armatei îl informa pe Kaiserul Wilhelm că țara se află într-o situație militară fără scăpare, iar Ludendorff a susținut că nu garantează că mai poate păstra rezistența pe front mai mult de 24 de ore. El a cerut, așadar, ca guvernul civil să ia legătura cu Antanta pentru a cere imediat un armistițiu, și a recomandat acceptarea termenilor ceruți de Woodrow Wilson (prin cele 14 puncte).

Dacă până în acel moment, militarii conduseseră practic țara și efortul de război – prin influența lor asupra Kaiserului, după eșecul ofensivei de pe frontul de Vest, militarii decid să cedeze conducerea civililor. Astfel, armata a pus întreaga responsabilitate a capitulării și a consecințelor sale asupra liderilor civili, excluzând total Armata din ecuație. Ulterior, Ludendorff a declarat că Germania nu poate accepta termenii ceruți de Aliați și că războiul – despre care el spusese cu puțin timp înainte că era pierdut – trebuie continuat.

După încetarea războiului, Ludendorff a jucat un rol important în propagarea mitului trădării. El a acuzat guvernul de la Berlin, dar și populația, pentru capitularea din Nnoiembrie, și a susținut că Armata – care dorea și care ar fi putut să continue războiul! – a fost lipsită de sprijin. Ideea putea părea plauzibilă din moment ce, la momentul Armistițiului, Armata germană se afla încă pe teritoriul inamic (în Belgia și Franța), iar Berlinul nu era în pericol imediat de a fi ocupat. Astfel, militarii puteau susține cu ușurință că ei ar fi putut continua lupta și că înfrângerea nu era iminentă. Studiile ulterioare au arătat însă că armata germană se confrunta, la momentul respectiv, cu grave probleme de aprovizionare și că, spre sfârșitul anului 1918, era deja copleșită de situație pe Frontul de Vest.

Mitul și-a câștigat și mai mulți susținători după semnarea Tratatului de la Versailles, perceput de germani drept un „dictat” injust. Cercurile de dreapta din noua Republică de la Weimar – conservatori, naționaliști, foști militari – au criticat foarte dur termenii păcii și, implicit, guvernul care o semnase. În viziunea Dreptei, socialiștii, comuniștii și evreii erau considerați vinovați pentru dezastru, căci ei nu susținuseră războiul sau, mai mult, chiar jucaseră un rol în trădarea Germaniei.

Istoricul Richard Hunt a descris acest mit ca o credință irațională născută dintr-un simț al rușinii comune, dar nu pentru că Germania ar fi cauzat războiul, ci pentru că l-ar fi pierdut. El consideră că nu vina pentru război a jucat un rol mai important în psihologia națională a Germaniei post-1918, ci rușinea slăbiciunii, a înfrângerii.