Mitul nepregătirii SUA de război în 1941     Crucişătoarele uşoare jpeg

Mitul nepregătirii SUA de război în 1941 - Crucişătoarele uşoare

📁 Al Doilea Război Mondial
Autor: Prof. Dumitrescu Ionel-Claudiu

Orice lucrare de istorie trebuie să plece de la o documentare sistematică în arhive şi biblioteci. Nu trebuie să neglijăm nici sursele de istorie orală, chiar dacă există o doză mai mare sau mică de subiectivism. Scrierea modernă despre faptele trecutului trebuie să facă apel şi la alte ştiinţe pentru a combate orice manipulare şi pentru a ajunge la adevăr. Războiul din Pacific, componentă a celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost o simplă etapă sângeroasă în lupta pentru dominaţie mondială, fenomen obsedant la nivelul conducătorilor marilor puteri.

Rivalitatea dintre SUA şi Japonia a devenit clară în momentul în care coloniile germane au fost ocupate de puterea asiatică. Piaţa chineză atrăgea ca un magnet interesele industriaşilor din ambele ţări. Nu se mai punea decât problema celui care va trage primul, dar conflictul nu putea să se încheie printr-o singură bătălie. Urma să câştige cel care va avea mai multe resurse şi, mai ales, o flotă mai puternică. Mulţi istorici, ziarişti şi scriitori au lansat şi apoi popularizat teza că SUA nu s-a pregătit de război în Pacific până la 7 decembrie 1941 şi Japonia a putut să-şi trimită trupele pe spaţii vaste. Flota americană a fost mereu considerată inferioară numeric şi tehnic celei inamice.

Repetată suficient de des de către personalităţi, afirmaţia a devenit un adevărat mit. Oare chiar aşa stau lucrurile sau există o comoditate intelectuală? Analiza raportului de forţe din Oceanul Pacific se face pornind de la navele flotelor militare, SUA ieşind mereu în inferioritate. Cărţile parcă sunt scrise numai în acest scop. Tabele impresionante prin claritate explică oricărui cititor că există un singur adevăr repetat de 70 de ani. Chiar dacă pare o categorie inferioară prin puterea de foc, vom cerceta aici cazul crucişătoarelor uşoare. Ce sunt crucişătoarele uşoare? După clasificările timpului, erau nave capabile să neutralizeze distrugătoare, submarine, torpiloare, canoniere sau nave similare prin performanţe. Puterea de foc le permitea să lupte chiar şi împotriva crucişătoarelor grele, mai ales dacă luptau în formaţie de cel puţin două unităţi. Puteau să escorteze convoaiele de nave comerciale pe mari distanţe, deci erau indispensabile pentru asigurarea supremaţiei mondiale.

Un vas militar se caracterizează prin deplasament, putere de foc, protecţie prin blindaj, viteză şi autonomie. După o caracterizare americană din 1938, un crucişător uşor era nava care avea peste 3000 de tone. Erau clasificate în tip A, de peste 5000 de tone şi tunuri de calibru de cel puţin 150 mm, şi de tip B cu tonajul până la 5000 t (R. Ernest Dupuy, G. Fielding Eliot, Si la guerre éclatait, Payot, Paris, 1938, p. 353/354). Se ştie că în toate statisticile Japonia a fost cotată cu 20 de unităţi şi ar fi avut o superioritate aproape zdrobitoare în faţa celor 11 americane (Ilie Manole, Ioan Damaschin, Confruntări navale, volumul 2, Editura militară, Bucureşti, 1988, p. 161). Unii autori preferă să uite navele de luptă ale Asiatic Fleet de parcă n-ar fi fost tot americane. Teza oficială pare bine argumentată. Dacă vom combina cele două caracteristici fundamentale (masă şi putere de foc), vom ajunge la concluzii interesante. Istoricii se plictisesc de amănunte şi sunt atraşi de generalizări ce se dovedesc periculoase prin falsitate.

Crucişătoarele japoneze aveau 4 – 7 tunuri cu calibrul de 140 mm. Dacă ne raportăm la flota României, constatăm că aveau o putere de foc uriaşă. Japonia juca însă tare pentru a ajunge în fruntea ierarhiei mondiale. Dacă ne raportăm la deplasamentul crucişătoarelor şi la faptul că armamentul principal trebuia să includă tunuri de calibrul 150 mm şi peste, ajungem la concluzia că niponii nu aveau crucişătoare uşoare de tip A. Observăm că istoricii specializaţi în cercetarea evoluţiei flotelor de război n-au mai acordat importanţă unui mic detaliu. Devine acum evident faptul că amiralii americani s-au pregătit foarte bine la acest capitol.

Japonia nu avea cum să înfrunte US Navy, dar statisticile mincinoase rămân în cărţi serioase de istorie. Nu se poate compara o navă cu patru tunuri cu una având 15 piese de un calibru superior decât dacă se doreşte falsificarea evenimentelor istorice. Puterea de foc era devastatoare. Navele nipone aveau o masă mai mică, protecţia prin blindaje din oţel fiind mult mai slabă. Cinci unităţi erau considerate nave de instrucţie şi aveau o viteză redusă de deplasare. Tenryu, Tatsuta, Katori, Kashima şi Kashii erau în această situaţie. Yubari era rapid, avea şase tunuri, dar compensa viteza mare printr-o masă mică. Experienţa războiului a demonstrat că era vulnerabil la focul tunurilor de calibrul 127 mm instalate şi pe distrugătoarele americane.

Prima surpriză neplăcută a apărut chiar în debutul conflictului în luptele pentru arhipelagul Wake. Ar fi trebuit să fie inclus în categoria distrugătoarelor lider şi nu la crucişătoare, dar atunci ar fi dat prost statisticile. Toate navele au fost folosite în război din lipsă de altceva, dar marinarii asiatici au fost sacrificaţi de la început. Nici celelalte crucişătoare rămase nu pot fi comparate cu echipamentul adversarului. Fiecare avea şapte piese de calibrul 140 mm în timp ce americanii aveau nave înzestrate cu zece, 12 sau 15 piese de 152 mm. Tunurile mai grele au o eficienţă asigurată prin capacitatea de distrugere şi prin posibilitatea deschiderii focului de la distanţe mai mari. Un crucișător american din clasa Brooklyn dispunea la bord de 15 tunuri de calibrul 152 mm, amplasate în turele triple, o formă ideală de dispunere a armamentului greu pe cuirasate și crucișătoarele mari. Cele opt tunuri antiaeriene de calibrul 127 mm erau suficient de periculoase și în luptele împotriva distrugătoarelor.

Nu trebuie să omitem nici faptul că navele de antrenament erau mult mai lente în raport cu adevăratele crucişătoare, ceea ce înseamnă că erau ţinte sigure în cazul unui duel artileristic. Ar mai fi un mic detaliu în legătură cu modul în care se fac comparațiile în istoriografia contemporană. Navele americane aveau un deplasament aproape dublu, ceea ce înseamnă că protecția prin blindaj era net superioară în raport cu ceea ce oferea Japonia. Combustibilul înmagazinat la bord permitea o autonomie de 19.000 km, adică se putea acționa la scară planetară.

Mitul istoriografic trebuie să dispară din toate lucrările ştiinţifice viitoare. Doar studierea unei singure cărţi despre caracteristicile vapoarelor de luptă şi puţină matematică fac inutile toate tezele îndelung scornite prin cabinete călduţe ale istoricilor galonaţi cu titluri ştiinţifice şi militare.