Autor 2871 vizualizări


  Perioada comunistă a fost dominată de obsesia dezvoltării industriei grele după cum a fost motivat să scrie Karl Marx. Secolul al XIX-lea a stat sub semnul furnalului şi a norilor de fum. I. V. Stalin a pus în practică ideile elaborate în spaţiul german şi discipolii din România nu puteau să facă excepţie de la regulile clare ale ideologiei.

          Gheorghe Gheorghiu-Dej a hotărât că trebuie ridicat un nou combinat metalurgic pentru dezvoltarea ulterioară a industriei constructoare de maşini. Amplasamentul cetăţii de oţel a fost stabilit pe malul Dunării, la Galaţi, localitate de care liderul comunist se simţea legat sentimental. Construcţia a început în 1962 şi a fost amplificată în perioada Nicolae Ceauşescu pentru a permite o producţie de peste 10.000.000t de metal. A fost o adevărată minune din punct de vedere tehnic, clădirile fiind ridicate pe un loess, material ce nu suportă clădiri grele. Oraşul Galaţi s-a dezvoltat exploziv din punct de vedere economic, edilitar şi demografic.

          Uriaşul complex industrial a fost prezentat după 1989 drept o dovadă de independenţă faţă de politica Moscovei, o adevărată sfidare la adresa colosului roşu. Aceste semne de rebeliune ar fi fost reprimate în faşă prin iradierea conducătorului comunist de la Bucureşti. Istoricii postdecembrişti au început o adevărată muncă titanică pentru identificarea unor fapte de eroism în perioada comunistă şi anumite gesturi de sfidare a Moscovei au fost sesizate în perioada Dej şi mai ales în cea a lui Nicolae Ceauşescu, denumită perioada naţional-comunismului. Declaraţia de independenţă din 1964, respingerea Planului Valev şi ridicarea combinatului de la Galaţi au fost considerate dovezi de ieşire din cercul supunerii faţă de Kremlin. Nimic mai fals.

          Amplasarea combinatului la Galaţi era una extrem de nefericită din punct de vedere strategic. Clădirile erau ridicate la mai puţin de 20 km de graniţa cu Uniunea Sovietică, ceea ce înseamnă că apărarea era imposibil de realizat de către armata română. Artileria de câmp putea să execute foc de voie asupra uriaşelor hale fără să întrebuinţeze proiectile speciale. Tunul M-46 de calibrul 130 mm putea să tragă asupra ţintelor aflate până la 27 km. Tunul de 152 mm D-20 avea o bătaie mai mică, dar trăgea cu obuze de 43 kg. Nu era nevoie să se atace România şi să se sacrifice viaţa ostaşilor sovietici. Se putea executa un tir cu arme obişnuite şi economia ar fi fost paralizată. Ar fi putut să se pună în baterie şi artileria grea. Dacă nu se făcea economie de muniţie şi de fonduri, se putea trece la rachetele tactice. Nu era o problemă pentru Moscova din moment ce depozitele erau pline de armament. Mai mult. Nici aprovizionarea pe fluviu cu minereuri şi cocs nu ar fi fost posibilă. Dunărea ar fi fost sub tirul armelor sovietice.

          Funcţionarea combinatului de la Galaţi transforma România într-un vasal economic al Uniunii Sovietice. Industria metalurgică are nevoie de uriaşe cantităţi de minereu de fier şi de cărbune cocsificabil. Era rentabil importul din uriaşul stat vecin pe baza unor schimburi de produse. Chiar dacă se considera că economia socialistă este diferită de cea capitalistă, se supunea aceloraşi legi de bază. Dacă produci mult, trebuie să ai şi o piaţă de vânzare a mărfurilor. Piaţa sovietică era interesantă şi uriaşă. URSS a devenit principalul furnizor de materii prime pentru industria metalurgică[1]şi care apoi se întorceau peste Prut sub formă de utilaje, ţevi de oţel sau nave[2]. Orice mişcare a Moscovei spre o blocadă economică, spre un refuz al exporturilor spre Galaţi, ar fi afectat întreaga economie românească. Uniunea Sovietică era principalul partener economic al României şi avea o cotă de 19% din comerţul exterior[3]. Să nu mai adăugăm şi influenţa asupra altor parteneri din lumea comunistă. Se ştie că un război economic poate să fie chiar mai distrugător decât cel clasic.

          Combinatul de la Galaţi a fost ridicat numai din punct de vedere ideologic, după modelul celui de la Magnitogorsk, şi nu avea legătură cu interesele poporului român. Uriaşa dezvoltare a complexului afecta grav viitorul centrelor metalurgice tradiţionale din Reşiţa sau Hunedoara. Acestea erau situate mai bine din punct de vedere strategic, mai adăpostite în regiunea montană şi nu dispuse în poarta vecinului. Mai mult. Aveau la dispoziţie şi resurse de minereu şi cărbune. Soarta tuturor acestor cetăţi de foc şi oţel depindea doar de voinţa conducătorului de la Bucureşti.



[1]I Şandru, România Geografia economică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 287.

[2]Ibidem, p. 287.

[3]Ibidem, p. 287.