Mircea Eliade: «Codreanu, ca și atâția alți legionari, a murit convins că jertfa lor va grăbi victoria mișcării»

Autor 15897 vizualizări


Filosoful Mircea Eliade a fost un alt intelectual român cu greutate prezentat ca simpatizant legionar şi, mai mult decât atât, şi ca pion important în propaganda legionară. Pentru el, legionarismul era o României nouă bazată pe valori pur româneşti, toată această teorie regăsindu-se în articolele şi memoriile sale: 

„Nu știu cum va fi judecat de istorie Corneliu Codreanu. Fapt este că patru luni după fenomenul succes electoral al mișcvării legionare, șeful ei se afla condamnat la 10 ani de temniță grea, iar după încă cinci luni era executat. Evenimente care mi-au reconfirmat că generația noastră nu are destin politic. Probabil că Corneliu Codreanu nu m-ar fi contrazis. Căci, pentru el, mișcarea legionară nu constituia un fenomen politic, ci era de esență estetică și religioasă. Repetase de atâtea ori că nu-l interesează cucerirea puterii, ci crearea unui «om nou». Știa de mult că regele îi pregătește pieirea și, dacă ar fi vrut, s-ar fi putut salva, refugiindu-se în Italia sau Germania. Dar Codreanu credea în necesitatea jertfei, socotea că orice nouă prigoană nu poate decât purifica și întări mișcarea legionară; credea, de asemenea, în propriul lui destin și în protecția Arhanghelului Mihail. 

În 1937-1938, tema cea mai populară printre legionari era moartea. Modelul exemplar îl constituie moartea lui Moța și Marin. Cuvintele lui Moța – «cea mai puternică dinamită e propria ta cenușă» – deveniseră literă de Evanghelie. O bună parte din «activitatea legionară» consta în slujbe, parastase, posturi negre și rugăciuni. Și cea mai puternică ironie a acelei primăveri 1938 a fost că nimicirea singurei mișcări politice românești care lua în serios creștinismul și biserica a fost începută sub oblăduirea Patriarhului Miron. Nu știu ce va fi gândit Codreanu când a înțeles că în câteva ceasuri va fi executat. Nu mă gândesc la credința lui, ci la destinul lui politic. Pentru că el asigurase pe Armand Călinescu, prin atâtea circulare, că legionarii nu vor reacționa, nici chiar când vor fi spânzurați de picioare și torturați. El dăduse ordine stricte de nonviolență, de renunțare chiar la rezistența pasivă, și dizolvase chiar partidul «Totul pentru Țară». Tactica lui Călinescu reușise: toți legionarii se lăsaseră prinși și se aflau acum în cușcă, așteptând, ca șoarecii, să fie arși de vii. Probabil că Codreanu, ca și atâția alți legionari, au murit convinși că jertfa lor va grăbi victoria mișcării. Dar mă întreb dacă unii din ei n-au văzut în moartea lor iminentă nu numaidecât o jertfă, ci consecința fatală a unei catastrofale erori de tactică politică. Știu doar că Mihail Polihroniade, care se număra printre foarte rarii șefi preocupați de victoria politică, iar nu de mântuirea sufletelor, i-a spus odată soției, în temnița de la Râmnicu Sărat, după executarea lui Codreanu:

– Iată unde ne-au dus slujbele și parastasele!...

La mai puțin de un an, avea să fie executat și el, care nici măcar nu avea mângâierea slujbelor și parastaselor. Dar n-a murit mai puțin senin ca ceilalți, cei credincioși. A cerut o țigară, a aprins-o și s-a apropiat zâmbind de zidul unde-l așteptau mitralierele”. (Mircea Eliade, Memorii)


""