Autor 1503 vizualizări


 Criză economică. Mare. Cea mai mare. Fabricile se închid în lanţ. Producţia industrială scade. Sporeşte numărul de şomeri. Se renunţă la etalonul aur pentru a face plăţi de către stat. Partidele politice căutau soluţii pentru redresare economică. Guvernanţii erau stresaţi de importanţa misiunii pe care o aveau de îndeplinit pentru a readuce fericirea pe chipurile britanicilor. Aceasta ar fi teoria, practica însă uimeşte. Oare cu ce se ocupau conducătorii englezi? Au lansat comenzi masive, dar bunurile realizate nu aveau legătură cu cerinţele oamenilor de rând. Erau produse nave de război din cele mai bune materiale şi cu un consum ridicat de energie. Din 20 iunie 1928 a început producţia a 11 distrugătoare din clasa A şi acestea au fost finisate până în 1931. Era prea puţin. S-a trecut la Clasa B cu nouă vapoare de luptă. Anul 1930 a fost marcat de apariţia distrugătoarelor din Clasa C (5 unităţi). Clasa D apare un an mai târziu (9 unităţi). Lupta pentru hegemonie mondială cu SUA, Italia, Franţa şi Japonia nu cunoştea limite şi în 1933 sunt începute lucrările la 18 unităţi din clasele E şi F, nave terminate până la 6 iunie 1935.

          Şantierele navale se băteau pentru primirea de comenzi din partea generosului stat. HM Dockyard din Portsmouth a început asamblarea a HMS Cometşi HMS Crusaderîn 12 septembrie 1930. HMS Duncana avut chila pusă la 25 septembrie 1931, deci erau în lucru trei unităţi în acelaşi timp. N-a fost bine terminat HMS Duncanla 31 martie 1933 că au şi fost inaugurate lucrările la distrugătorul HMS Exmouthîn 15 mai 1933. Se lucra la foc continuu.

          Se poate spune că realizarea unei nave mici nu poate să afecteze bugetul unui imperiu de proporţiile celui britanic. Distrugătorul, chiar dacă nu impresionează prin dimensiuni, înseamnă un tip de navă ce acţionează la viteze mari, ceea ce implică o structură de rezistenţă specială şi agregate energetice puternice. O singură unitate din clasa B, HMS Boadicea, a costat 225.325 lire sterline, fără armament, muniţii şi echipamentele speciale de ochire şi telecomunicaţii. O întreagă avere era îngropată în chilele distrugătoarelor pregătite pentru acţiune împreună cu escadre, adică departe de propriile baze. România abia a putut să întreţină patru distrugătoare nu dintre ce le mai performante. Noile distrugătoare aveau un consum ridicat de combustibil, iar proiectilele şi, mai ales, torpilele erau deosebit de costisitoare.

          Se vede că în perioada de recesiune cruntă Marea Britanie a produs 52 de distrugătoare noi, net superioare celor ce fuseseră folosite în prima conflagraţie mondială. Era chiar prea mult şi pentru bugetul unui imperiu. Era firesc ca nivelul de trai să scadă direct proporţional cu creşterea comenzilor militare, aşa cum se întâmpla cel mai vizibil în Uniunea Sovietică. Hegemonia mondială cu cheltuială se ţine, chiar dacă poporul suferă.

 

 

 

Bibliografie minimală

Https://en.wikipedia.org/wiki/A-_and_B-class_destroyer

Https://en.wikipedia.org/wiki/C-_and_D-class_destroyer

Https://en.wikipedia.org/wiki/E-_and_F-class_destroyer