Autor 3842 vizualizări


Anul 1929 a adus o nouă criză economică, definită drept cea mai mare și mai devastatoare din lumea capitalistă. Politicienii din întreaga lume, mai cei ce răspundeau de destinele marilor puteri, au promis că vor face totul pentru a aduce fericirea oamenilor, că vor asigura locuri de muncă din belșug și astfel prosperitatea o să domnească pretutindeni. Era prea frumos ca să fie adevărat.

Tainițele cabinetelor guvernamentale ascundeau secrete devastatoare. Președinții SUA promiteau că vor să facă bine, să identifice soluții pentru muncitori. Oare la ce se gândeau? Proiectau noi școli, spitale, grădinițe sau clădiri de locuit rezistente? Istoricii s-au repezit lacomi la astfel de date și cărțile sunt pline cu ceea ce se inaugura în epocă. Elitele statelor dădeau dovadă de dragoste pentru cetățeni și pentru nivelul lor de trai.

 Se făcea destul și vizibil pentru oameni, dar este interesant ce se făcea împotrivă și pe ascuns. Industria de război primea comenzi mai mult decât generoase. Anul 1932 a însemnat începerea programului de construirea a noilor distrugătoare din clasa Farragut. Era nevoie să se schimbe parcul de vapoare necesare escortării vaselor mari de suprafață, pentru lupta antiaeriană și antisubmarin sau pentru executarea de atacuri cu torpila în cazul luptelor împotriva crucișătoarelor sau cuirasatelor. Au fost începute opt nave, fiecare având la bord cinci tunuri de calibrul 127 mm. Se termina cu navele mici, acestea fiind proiectate să străbată și 11.000 km la viteză redusă și cu un plin de petrol. Epoca navelor pentru apărarea coastelor era istorie și acum se gândea la nivel planetar. În decembrie 1933 începea munca la patru din cele opt unități din clasa Porter, acestea fiind înarmate cu câte opt piese de 127 mm și luau la bord 16 torpile, dublu față de colegele mai mici.

Era prea puțin pentru oceanele planetei și au fost comandate în 1934 18 unități ale clasei Mahan, artileria fiind menținută la cinci piese. Se poate spune că erau numai distrugătoare, că nu puteau afecta economia SUA. România a strâns patru nave mai mici în toată perioada interbelică și industria americană a produs 34 în câțiva ani numai din aceste clase. Sunt trei exemple din ceea ce comanda Washingtonul și cursa înarmărilor era accelerată în fiecare zi. România nici astăzi nu are un tun naval care să se compare cu ce era în 1937 peste ocean. Este interesant că amiralii americani au fost foarte mulțumiți de performanțele pieselor de calibrul 127 mm, acestea fiind menținute până astăzi însă în variante aduse la zi prin folosirea ultimelor cuceriri ale științei.

 Creșterea tensiunilor la nivel mondial a favorizat cererile militarilor pentru noi nave de luptă și Congresul a aprobat cu generozitate fondurile necesare. Au apărut până în 1939 unitățile claselor Gridley, Bagley, Somers și Benham. US Navy a avut astfel rândurile sporite cu alte 27 de distrugătoare. Puterea de foc era pusă în centrul atenției și cele cinci vapoare ale clasei Somers erau dotate cu câte opt tunuri de calibrul 127 mm amplasate în turele duble. Erau mai mult crucișătoare ușoare prin dotare, dar se cosmetiza realitatea prin termeni aleși cu grijă. Autonomia era sporită până la 13.000 km la o viteză de croazieră de 22 km/h. Nu se făcea economie de combustibil lichid și rezervorul generos putea să fie umplut cu câte 627 t.

 Unele reglementări internaționale privind limitarea armamentului naval mai erau respectate de formă, dar nu mai era loc pentru pace în competiția pentru dominație mondială. Primele vapoare realizate fără restricții au fost cele din clasa Sims și au fost asamblate 12 în intervalul 1937 – 1940. Clasele Gleaves și Benson au fost inițiate tot înainte de declanșarea conflictului mondial și aveau drept numitor comun preocuparea proiectanților pentru amplificarea forței de distrugere. Erau păstrate cele cinci tunuri de calibrul 127 mm cu capacități navale și antiaeriene, dar dispuneau și de 10 – 12 lansatoare de torpile de calibrul 533 mm. Se miza pe un atac în forță asupra inamicului și sub acoperirea avioanelor proprii, apărarea antiaeriană fiind aproape neglijată. Erau prevăzute prin proiect numai câte patru mitraliere de calibrul 12,7 mm, arme performante prin forța de pătrundere a proiectilelor, dar care erau incapabile să țeasă un baraj de foc în fața aeronavelor cu structură metalică și din ce în ce mai rapide. Unitățile clasei Somers au fost prevăzute cu un sistem antiaerian ce cuprindea opt tunuri de calibrul 28 mm cu proiectile ce puteau scoate din luptă orice avion la o singură lovitură reușită. Au fost puse și câte două mitraliere grele.

 Navele nu aveau valoare fără să primească armament modern și sofisticat. Tunurile de calibrul 127 mm cu o lungime a țevii de 25 de ori diametrul interior aveau proiectile cu o masă de 24,43 kg și era prevăzută o rezervă de circa 200 de lovituri. Balistica spune că performanța unei arme de foc depinde și de lungimea țevii. Specialiștii americani au calculat că se poate ajunge până la 38 de calibre și a apărut modelul considerat cel mai bun ca utilizare navală și antiaeriană din Al Doilea Război Mondial. Distrugătoarele puteau să primească la bord câte 300 de proiectile de tun, dar se prefera deplasarea în timp de pace cu cel mult 150 pentru economii la combustibil. A mai crescut și masa proiectilelor la 25 kg.

 Se poate spune că dezvoltarea producției de distrugătoare nu poate să afecteze un sistem economic atât de puternic precum cel capitalist. Navele definite drept mici după calculele specialiștilor erau mai performante decât crucișătoarele ușoare din Primul Război Mondial (SMS Emden avea tunuri de calibrul 105 mm și a reușit să facă destule probleme aliaților din Antanta în Oceanul Indian), dar totul are un cost. 

 Înmulțirea distrugătoarelor este un semn interesant pentru orice observator. Este imposibil ca o mare putere să nu construiască și ceva important ce are nevoie de un ecran de protecție împotriva atacurilor masive sau prin surprindere. Conducerea de la Washington nu cerea degeaba unități rapide. Acestea erau absolut necesare pentru ocrotirea viitoarelor regine ale mărilor, temutele portavioane. Contrar legendelor conform cărora amiralii americani nu erau interesați de aerodromurile plutitoare, comenzile date șantierelor navale arată că lupta împotriva Japoniei se ducea de la distanță și indiferent de costuri.


Perioada clasică a Marii Crize Economice a fost marcată de asamblarea portavionului The Ranger (CV-4), prima unitate special proiectată, USS Lexington (CV-2) și USS Saratoga (CV-3) fiind lansate drept crucișătoare de bătălie, structura de rezistență solidă afectând manevrarea aparatelor de zbor la bord. Ca orice primă construcție, suferea de bolile copilăriei și se impunea trecerea la un nou nivel. Bântuia tornada crizei, dar au fost puse chilele portavioanelor USS Yorktown (CV-5)și USS Enterprise (CV-6), imposibil de egalat la capitolul proiectare de către posibilii inamici. Germania și Italia nu aveau planuri serioase în domeniu, Uniunea Sovietică încă nu rezolva problemele cuirasatelor dotate cu tunuri de calibrul 406 mm. Lupta la capitolul portavioanelor se ducea numai cu Marea Britanie și cu Japonia. Fosta stăpână a mărilor avea o dotare precară în domeniu și numai prestigiul o mai ținea pe hârtie în fruntea marilor puteri navale. Posibilitățile tehnice limitate au fost demonstrate din plin prin faptul că mai erau folosite biplane în 1941 împotriva cuirasatului Bismarck. Era o cursă numai între SUA și Japonia, resursele fiind tocate fără milă.

 Lansarea unor comenzi de portavioane gigantice era ceva ce trebuia dublat de proiectarea și construirea de avioane speciale pentru a rezista la șocul aterizărilor și care să respecte dimensiunile lifturilor. Perioada interbelică a fost una de avânt deosebit în domeniu și firmele se înmulțeau uimitor de repede. Chiar dacă era criză economică, a fost înființată și a progresat Grumman, specializată în asamblarea aparatelor de vânătoare. A apărut la 6 decembrie 1929, cam în același timp cu criza economică.

 Dacă prosperau șantierele navale și firmele de aviație, undeva trebuia să apară lipsuri mari și, în mod normal, s-a luat de la populație. Președintele F. D. Roosevelt apare astăzi ca un salvator al poporului american din ghearele Marii Crize Economice și ca un călăuzitor spre victoria în războiul mondial, dar s-ar putea ca tocmai eroul să fie cel care a amplificat nenorocirile locale și planetare. Practica a fost universală în epocă și liderii marilor puteri tot sperau să înceapă o nouă conflagrație mondială pentru a rezolva lupta pentru hegemonie absolută.