Autor 1912 vizualizări


Misiunea Militară Franceză a avut și componentă substanţială sanitară. Peste 80 de medici și un numeros personal auxiliar au dus o luptă extrem de dură cu un inamic invizibil, care a făcut zeci de mii de victime în Moldova începutului de an 1917. Tifosul exantematic a produs numeroase victime și în rândul Misiunii Sanitare Franceze, numeroși doctori francezi și-au pierdut viaţa în încercarea de a stopa acea epidemie. Poate cea mai frumoasă caracterizare a luptei pe care medicii francezi au dus-o împotriva tifosului exantematic o face condeiul lui Constantin Argetoianu. 

Pe la sfârșitul lui ianuarie și prin februarie 1917, situaţia devenise intolerabilă. Sub presiunea opiniei publice și a Misiunii franceze – ne sosise un mănunchi de medici francezi și de surori de caritate – s-a deșteptat și stăpânirea din „somnu-i cel de moarte” și a numit pe doctorul Cantacuzino (Ion) în fruntea tuturor serviciilor sanitare. Întâmplător, am întâlnit pe Cantacuzino în Piaţa Unirii, chiar în ziua numirii lui. Mă luă de braţ, îmi zise, „vino să vezi ceva” și mă duse la Spiridonie. Ce am văzut acolo întrece în oroare ce văzusem la gara din Iași. Mi-a crăpat ușa câtorva saloane, dar o putoare de nedescris, o duhoare de materii în putrefacţie și de materii fecale purtată de un curent de aer confinat în care se mai amestecau și efluviile tuturor sânilor și atâtor respirații înfierbântate - m-a izbit în față și m-a dat înapoi. Mi-a fost cu neputinţă să trec pragul acestor săli de tortură, și înspăimântătoare viziune de o clipă prin ușa întredeschisă, mi-a fost de ajuns ca să mă tulbure adânc.

Zile de-a rândul mă întrebam până la ce limită putea fi împinsă puterea de rezistenţă a suferinţei omenești. Dar Cantacuzino intrase acolo unde nici medicii, nici sanitarii nu mai voiau să intre, și clocotind de mânie și de indignare mi-a povestit ce văzuse. Cadavre, lungite pe dușumea de mai multe zile și intrate în putrefacţie, alături de muribunzi și de bolnavi încă în puteri, aruncaţi înăuntru în neștire, pe ușa repede deschisă și închisă – dejecţiuni pe tot locul, boarfe și petece murdare aruncate peste morţi și peste vii. Cantacuzino începuse deja curăţirea localului. Sanitarii, cu cârpe muiate în acid fenic la nas se hotărâseră la această oribilă muncă, îmbărbătaţi de exemplul marelui animator. După 48 de ore, spitalul Spiridoniei nu mai era de recunoscut.

Opera lui Cantacuzino a fost pur și simplu miraculoasă. A știut să însufleţească o lume. A fost desigur mult ajutat și de Misiunea sanitară franceză, compusă din peste 80 de medici. Personalul sanitar francez s-a purtat mai presus de orice elogiu, ne-a dat chiar un sfânt, pe Clunet, care și-a dat viaţa pentru noi în lupta lui de fiecare ceas contra epidemiei, și o sfântă, pe d-na de Goutel, căzută și dânsa jertfă excesului ei de devotament. Exemplele de curaj și îmbărbătările pornite de la „Vila Greierul”, din preajma Iașiului, unde Clunet a trăit, a luptat și murit, au contribuit și ele să ridice moralul medicilor noștri, care nu și-au precupeţit nici ei viaţa, în marea, în covârșitoarea lor majoritate.


Foto: Echipa medicului francez Lucas Championier, la Coțofenești, 1917

Nu e exagerat să se spună că până la Mărășești și la Mărăști medicii au fost aceia care au salvat onoarea ţării. Corul nostru medical a fost eroic, de la începutul până la sfârșitul războiului și în lungul răstimp dintre luptele din Muntenia și luptele de pe Siret, numai ei au fost pe front – și tot timpul. Ravagiile tifosului exantematic exasperaseră într-atât nervii oamenilor, încât fiecare era convins că toate pacostele trebuiau să cadă pe capul nostru. Orice fleac și orice zvon luau numaidecât consistenţă și contribuiau să intensifice și mai mult starea generală de enervare. Abia se calmase puţin tifosul exantematic, mulţumită măsurilor luate sub direcţia lui Cantacuzino, și iată că alte molime se anunţau din toate părţile. Febra tifoidă, holera, chiar și ciuma erau semnalate cu toate exagerările inerente depresiunii morale ce cuprinsese pe toţi. În realitate n-a existat nici un caz de holeră și cu atât mai puţin de ciumă. Febra tifoidă nu s-a întins mai mult decât era natural, în aglomeraţiile din jurul orașelor, mai ales din jurul Iașilor. Medicii se așteptau însă la o izbucnire de holeră și la o agravare a febrei tifoide, așa încât într-o zi în care venisem să iau masa la Institutul Bacteriologic, amicul Slătineanu mi-a tras o injecţie dublă împotriva holerei și a tifoidei, deși n-aveam nici o poftă de așa ceva. Ambele molime au păcălit însă pe specialiști și nu s-au dezlănţuit, iar eu am rămas cu injecţia în burtă, pe gratis”.  

(Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri celor de ieri, volumul al III-lea, partea a V-a, 1916-1917, Editura Humanitas, București 1992)

Acest text a apărut în Historia Special nr.20, disponibilă în format digital, pe paydemic.com 


 Cumpără Acum