Mărturii tulburătoare despre condițiile viață din căminele spital pentru minori nerecuperabili, în anii '80 / VIDEO  jpeg

Mărturii tulburătoare despre condițiile viață din căminele spital pentru minori nerecuperabili, în anii '80 / VIDEO

📁 Comunismul in România
Autor: Redacția

Condițiile viață din Căminele spital pentru minorii nerecuperabili din Cighid și Păstrăveni, respectiv în Căminul pentru minori deficienți nerecuperabili din Sighetu Marmației, aflate în timpul regimului comunist în administrarea Statului român, a dus la moartea a cel puțin 771 de minori, arată o investigație Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

IICCMER a înaintat un denunț (nr. 281/P/2017) către Parchetul General cu privire la săvârșirea infracțiunii de tratamente neomenoase aplicate în timpul regimului comunist copiilor aflați în instituțiile menționate, conform unui comunicat al IICCMER..

Căminul spital pentru minori nerecuperabili Cighid

Căminul de minori nerecuperabili Cighid (comuna Ciumeghiu, județul Bihor) a fost înființat la 1 octombrie 1987 prin decizia nr. 416 din 28 septembrie 1987, o dată cu desființarea Căminului de minori nerecuperabili Băița, din același județ. Căminul era amplasat în fostul castel al contelui maghiar Tisza, ridicat în a doua jumătate a sec. XIX. După naționalizarea clădirii, în 1949, aici au funcționat, pe rând, un „Centru de Agrement și Vânătoare”, un „Centru de Recuperare Sportiv”, un „Centru pentru copiii cu TBC”, iar mai apoi, până în 1987, un „Cămin de bătrâni” și un „Cămin Spital” pentru bolnavi cronici.

În căminul de la Cighid erau cuprinși minori cu boli cronice incurabile, fizice și psihice, cu vârste cuprinse între 3 și 18 ani. Acesta avea o capacitate de 150 de locuri și funcționa în subordinea Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Bihor, care asigura și finanțarea. Copiii aduși la Cighid au fost, în primă fază, cei transferați de la căminul din Băița, iar mai apoi cei repartizați prin Comisia de ocrotire a minorilor a județului Bihor.

Centrul era condus de un medic director, numit de către Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Bihor, cu acordul Direcției pentru probleme de muncă și ocrotiri sociale și a Direcției Sanitare județene.

Personalul Căminului era alcătuit din 29 de persoane, după cum urmează: un medic director, un contabil-șef, un funcționar administrativ, un paznic, 11 infirmiere, 3 îngrijitoare curățenie, 2 spălătorese, un bucătar și 8 muncitori, dintre care 4 necalificați.

138 de decese în perioada 1 octombrie 1987 - 31 martie 1990

Între momentul înființării, 1 octombrie 1987, și primele luni ale anului 1990, s-au înregistrat la Cighid nu mai puțin de 138 de decese. Primul dintre ele a avut loc pe 7 octombrie 1987, iar ultimul din serie pe 26 martie 1990. În primele trei luni de la înființare, între 1 octombrie și 31 decembrie 1987, au fost consemnate 14 decese, în 1988 – 54 de decese, în 1989 – 63 de decese, iar între 1 ianuarie și 26 martie 1990 – 7 decese.

Majoritatea celor decedați făceau parte din grupa de vârstă 3-5 ani (107 cazuri), urmată de grupa 5-10 ani (16 cazuri) și grupa 11-18 ani (15 cazuri).

Principalele cauze de deces, consemnate în actele de moarte, sunt: bronhopneumonie - 61 cazuri, encefalopatie cronică infantilă – 52 cazuri, enterocolită acută - 4 cazuri, epilepsie și traumatisme cranio-cerebrale – câte 3 cazuri.

O analiză asupra locului de proveniență al copiilor decedați demonstrează faptul că aceștia proveneau din localități ale județului Bihor (117 copii) sau din județe învecinate, ca Satu Mare, Cluj, Arad sau Hunedoara.

Cimitirul copiilor decedați la centrul de la Cighid (comuna Ghiorac, jud. Bihor)


Cighid 4 jpg jpeg

Mărturii despre condițiile viață din căminul spital Cighid

Montaj adaptat pentru radio difuzat de Radio Europa Liberă – în lectura lui Emil Hurezeanu în datele de 2 și 3 aprilie 1990 – bazat pe articolul Nacht der Zivilisation apărut în Der Spiegel din 26.03.1990, publicat de Ariane Barth și un reportajul difuzat de Spiegel TV:

„Intrăm în clădire și dăm în vestibul de pachete peste pachete cu saltele și alte ajutoare sosite din occident, rămase în colete nedesfăcute, respirând pentru prima oară aerul din interior – mult mai greu decât suma excrementelor celor 109 copii adăpostiți aici, și care au la dispoziție doar două toalete. În acest aer s-a acumulat o mizerie de ani de zile, igrasia mustește pe pereți și resturile uscate de mâncare zac pretutindeni. Nu putem sta mult într-un loc, din cauza miasmelor, ne vine să vomăm. Ne găsim într-o lume în care noțiunile civilizate despre igienă au dispărut în aceeași măsură ca și demnitatea umană. Salonul nr. 13 sau Salonul nr. 14 sunt cartoanele rămase din alte timpuri, agățate de ușile vopsite cu lac, ca și cum ar vrea să semnaleze rușinea pentru realitatea de dincolo de ele. În interior, pe parchetul care între timp e ca o scândură neagră, unul alături de altul, paturi metalice de campanie, unul mai ruginit decât celălalt. Pe ele cuverturi murdare, cearceafuri ude, saltele desfundate cu grămăjoare de excremente uscate. În acest sălaș mizerabil trăiesc zi și noapte copilași – cei mai mici au trei ani. Unii privesc fără privire, alții se ridică și se lasă pe vine în pătuțuri, ținându-se de marginea metalică, alții își lovesc fără încetare capul de bară. Nimeni nu poate ști cât de bolnavi au fost copiii de la Cighid înainte de a ajunge aici sau, pentru că se află acolo, într-un loc atât de bolnav. Faptul că o fetiță se plesnește încontinuu cu mânuțele peste urechi, sângerând pe una din tâmple nu poate fi normal. Dar nu e normal nici faptul că de acești copii nu se ocupă nimeni.”


Cighid 1 jpg jpeg

„Mulți dintre acești fragezi copii ne urmăresc cu privirile, ne zâmbesc, ne prind de haine. Suntem strigați: baba, mămico, unchiu și mereu papa. Papa, adică mâncare. Faptul cu nu le-au fost dezvoltate nici cele mai elementare impulsuri este o nelegiuire la fel de mare ca și lipsa de grijă cu care sunt tratați. Pe cei mai mulți nu-i vedem, pentru că stau cu capul și trupșoarele acoperite sub cârpe murdare. Dar un plânset gutural precum un strigăt de nefericire al pământului ne face să știm că sub cuverturile cenușii viețuiesc ființe umane. Îndepărtăm cuvertura și în fața noastră se află un copil cu capul hipertrofiat, dar cu ochi vii, care ne privesc. Membrele rămase în stadiul de dezvoltare embrionară sunt lipite de corp. Aflăm că are familie, că a fost adus la Cighid și că plânge fără încetare. Mai vedem și alte grămăjoare de cârpe care palpită, și când le dăm la o parte, avem în față, în piele și oase, mai aproape moartea decât viață.”
„Hăinuțele lor sunt murdare și zdrențuroase, unii sunt acoperiți doar de cârpe sau sunt dezgoliți pe jumătate. Pe corpuri vedem vânătăi, pe spate și fese, răni din cauza șederii îndelungate, pe căpșoarele tunse scurt, plăgi deschise.”
„Mizeria și dărăpănarea lui sunt impresionante, mai ales în interior. Bucătărese grase hrănesc cu un fel de terci, direct din căldare, aceste trupșoare sfâșiate de durere, păduchi și frig, acoperite de răni deschise, excremente și deseori sângerând din cauza loviturilor cu capul în pereți sau pe care aceste vietăți plăpânde și le aplică singure, plesnindu-se ritmic cu palmele peste urechi.”


Cighid 2 jpg jpeg

„Unul dintre ei, un băiețel cu ochi negri enormi, și cu o rană sângerândă în creștet refuză mâncarea. Un gest cu mânuța în lături, repetat mereu, de câte ori bucătăreasa vrea să-i vâre în gură lingura de terci. Este Tiberiu Varga și arată la 7 ani ca o mogâldeață de 2-3 ani. Într-o cușcă, imediat sub scară, două fetițe închise sub cheie. Personalul comunică vizitatorilor că este vorba de cazuri periculoase. Una din fetițe are 15 ani, arată ca de cinci. Cele două ființe se târăsc chinuite pe salteaua deșirată a unui pat de campanie, în frig și în întuneric. Primesc terciul obștesc cu recunoștință, și furia de care sunt suspectate devine surâs lung și recunoscător. Pese câteva ore aceeași fetiță, Martia Duttsch este injectată cu Cloropromazinhidroclorhid, un calmant puternic, abandonat de farmacopeea occidentală pentru că e prea dur și depășit, în timp ce e ținută strâns de două persoane.”
„O fereastră cu gratii și murdară dă spre coridorul interior, o alta, căptușită cu hârtie albastră și fâșii lipite, dă spre parc. Prin oberlichtul acestei ferestre, prin excrementele uscate lipite de gratii pătrunde puțină lumină palidă, dar razele acesteia nu ating deloc pardoseala umedă din beton. Este încăperea cunoscută sub numele de Izolator, unde copii cu picioarele și fundul gol stau îngrămădiți unul alături de altul. Cel mai suferind între victimele acestei ierarhii a violenței s-a ascuns sub pat, unde tremură pe beton. Soba de teracotă cu ușița sfărâmată, nu funcționează, bineînțeles. Focul ar fi prea periculos pentru acești prizonieri nesupravegheați.”
„În acest cămin de exterminare pentru copii, victimele pier într-un fel anume. Fiecare al doilea trup de copil dintr-un grup de aproximativ o sută este așternut pe năsălia din camera alăturată spălătoriei de vase, pe care se poate citi: Morga. Dar colectivul care populează această sală de așteptare a morții se reface mereu și membrii lui sunt aici, în izolator.”


Cighid 6 jpg jpeg

„Răsfoim actele și aflăm următoarele: aici au pierit copii nu doar pentru că erau hidrocefali, pentru că au avut un defect cardiac sau o criză de epilepsie. Aici au murit copii și din cauza mizeriei. Abces la piciorul drept- septicemie sau pentru că nu le-a avut nimeni de grijă «sufocat cu propria vomă». Apare frecvent diagnosticul «paralizat» - așadar copii care, paralizați fiind, ar avea nevoie de un scaun cu rotile și îngrijiri speciale, sunt înlăturați - așa ne explicăm de ce am zărit un singur caz de acest fel. Apoi o serie întreagă de dizenterii, aprinderi de plămâni, mai ales în lunile când la Cighid domnea un frig de cavou.”
„Doctorița A.C. povestește cum în căminul de la Cighid nu se făcea focul cu săptămânile, în zilele de iarnă, și că mulți din copiii cu aprindere la plămâni erau de fapt înghețați.”

Căminul spital pentru minori nerecuperabili Păstrăveni

Căminul spital de copii deficienți nerecuperabili – Păstrăveni situat în comuna Păstrăveni, județul Neamț, a fost înființat la 1 octombrie 1966, prin decizia nr. 752 din 25 august 1966 a Consiliului Popular Regional Bacău, care prevede totodată transferarea la Păstrăveni a Căminului spital Bâra din județul Neamț.

Începând cu anul 1969, unitatea trece din subordinea Ministerului Sănătății și Prevederilor Sociale în subordinea Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Neamț și în coordonarea Direcției județene pentru probleme de muncă și ocrotire socială.

Căminul avea o capacitate de 130 de locuri, mărită până la 204 locuri, în 1989. La 1 octombrie 1966, din cei 130 de asistați, 10 erau sugari, 34 preșcolari, 80 de copii și tineri cu vârste cuprinse între 6 și 18 ani și 6 adulți.


Pastraveni 1 jpg jpeg

În martie 1970, numărul asistaților crește la 148, dintre care 85 de băieți și 63 de fete, repartizați pe grupe de vârstă astfel: 26 din grupa de vârstă 0-7 ani, 33 din grupa 8-10 ani, 61 din grupa 11-16 ani și 28 din grupa 16-18 ani. Între 1975 și 1989 numărul celor asistați în cămin a variat între 150 și 185.

Schema inițială de personal cuprindea 68 de angajați, dintre care: 1 medic-director, o soră-șefă, 5 surori medicale, 21 de infirmiere, 2 instructori ergoterapie, 5 spălătorese, 5 îngrijitoare de salon, 12 muncitori, 7 persoane care se ocupau de administrație și 9 paznici și îngrijitori.

În 1989 Centrul avea 48 de angajați, dintre care 1 medic director, un contabil șef și unul principal, un magazioner, 23 de infirmiere, 4 spălătorese, 5 îngrijitoare curățenie, un paznic, o lenjereasă, 2 bucătari, un muncitor calificat și 6 muncitori necalificați.

394 de decese în perioada 1 octombrie 1966 - 30 aprilie 1990

Între momentul înființării, 1 octombrie 1966 și 1990 s-au înregistrat la Păstrăveni nu mai puțin de 394 decese. Primul dintre ele are loc pe 29 octombrie 1966, iar ultimul din serie pe 29 aprilie 1990. În intervalul 1 octombrie 1966 – 31 decembrie 1969 sunt consemnate 31 decese, 122 decese între 1970 și 1979 și 241 între 1980 și aprilie 1990.

Majoritatea celor decedați făceau parte din grupa de vârstă 1-5 ani (235 cazuri), urmată de grupa 6-10 ani (73 cazuri), grupa 11-18 ani (77 cazuri), între peste 18 ani înregistrându-se 9 decese.


Pastraveni 2 jpg jpeg

Principalele cauze de deces, consemnate în actele de moarte sunt: encefalopatie cronică infantilă – 163 cazuri, bronhopneumonie - 119 cazuri, epilepsie – 33 cazuri sau malnutriție proteo-calorică și oligofrenie - câte 11 cazuri.

O analiză asupra locului de proveniență al copiilor decedați demonstrează faptul că aceștia proveneau din localități ale județului Neamț (213 copii) sau din județe învecinate ca Bacău, Iași sau Vaslui.

Mărturii despre condițiile viață din Căminul spital Păstrăveni

Fragmente din interviul acordat de preotul Markus Weidman (parohia Nazarethkirche München) postului Radio Europa Liberă 21 ianuarie 1991:

„Copiii zac în propria urină și în excremente. Nu sunt niciodată îngrijiți medical în niciun fel, când sunt bolnavi, nu li se face nimic. Dacă ești doctor și îți iei în serios îndatoririle medicale, nu lași să se ajungă la o astfel de stare de gravitate în cămin. Ar fi timpul să se pună odată capăt la această neglijență și la această mlaștină”. Copiii zac pe saltelele lor vechi, extrem de murdare, în așternuturi mizerabile, într-o baltă de urină și excremente, mai mulți într-un pat.
Un grup de voluntari, ajunşi în 1990 la Păstrăveni a descoperit aici situaţii tulburătoare: „copii incapabili să se exprime, erau aproape afazici, incapabili să comunice măcar într-un rudiment de vorbire […] Aduși într-un bazin de înot copiii erau cuprinși de o panică mergând până la isterie, la contactul cu apa.” Transferaţi în staţiunea balneoclimaterică din Allgau - Germania, aceeași copii care anterior „erau înspăimântaţi, ca nişte mici animale sălbatice, incapabile să vorbească, să mănânce ori să se îmbrace” în numai şase săptămâni „învăţaseră să se exprime în germană, mâncau civilizat, se jucau, zâmbeau ca nişte copii normali.”


Pastraveni 3 jpg jpeg

Barbara Stamm, președintele Parlamentului Bavarez – declaraţie cu ocazia vizitei la Centrul de la Păstrăveni în decembrie 2011:

 „Când am vizitat în 1990 pentru prima dată căminul-spital pentru copii cu handicap de la Păstrăveni m-a cuprins groaza și o milă profundă pentru nenorocirea de nedescris pe care am întâlnit-o. (…) Copiii care stăteau pe atunci apatici în paturile lor murdare, copii agresivi legați de paturile lor, copii înfometați și înghețați s-au transformat în acei copii care astăzi pot râde și cânta deși suferă de un handicap, în copiii care se joacă și aleargă pe afară, în copiii care își găsesc satisfacția în activități din atelierele și gospodăria anexă.

Căminul pentru minori deficienți nerecuperabili Sighetu Marmației

Situat pe strada Avram Iancu nr. 28, într-o clădire cu patru etaje, Căminul pentru minori deficienți nerecuperabili Sighetu Marmației a fost înființat prin Hotărârea Consiliului popular al municipal nr. 60 din 20 ianuarie 1973. Prin Hotărârea nr. 15 din 25 septembrie 1976, centrul trece în subordinea Consiliului popular al județului Maramureș.

Căminul din Sighet funcționa ca unitate de ocrotire a minorilor cu vârste cuprinse între 3 și 18 ani, ce sufereau de boli cronice incurabile fizice și psihice. Acesta era subordonat Comitetului executiv al Consiliului popular al județului Maramureș, care asigura și finanțarea, iar îndrumarea și controlul erau realizate de către Direcția județeană pentru probleme de muncă și ocrotiri sociale.


Sighetu Marmatiei 1 jpg jpeg

Din structura de conducere a căminului făceau parte directorul unității, contabilul șef, sora șefă, un organizator de grupă sindicală și un secretar UTC. Instituția era condusă de către un medic-director, numit de către Comitetului executiv al Consiliului popular județean, cu acordul Direcției județene pentru probleme de muncă și ocrotiri sociale, după consultarea Direcției sanitare județene. Personalul medico-sanitar era asigurat de către Direcția sanitară a județului Maramureș.

239 de decese în perioada 1 ianuarie 1980-31 decembrie 1989

Conform registrului de intrare-ieșire a minorilor, de la înființare și până în anul 2000, au trecut prin Căminul pentru minori deficienți nerecuperabili Sighetu Marmației nu mai puţin de 738 de copii, 279 decedând în acest interval. Numai în perioada 1973-1991, registrul consemnează 239 decese.

Restrângând perioada la 1980-1989 şi luând în calcul doar minorii de până în 10 ani, actele de moarte şi certificatele constatatoare ale morţii înregistrează 91 de cazuri. Dintre aceştia, 47 făceau parte din grupa de vârstă 3-5 ani şi 44 din grupa 6-10 ani.


Sighetu Marmatiei 3 jpg jpeg

Principalele cauze de deces, consemnate în actele de moarte, sunt: bronhopneumonie - 57 cazuri, epilepsie – 8 cazuri, malformaţie congenitală - 6 cazuri, enterocolită – 5 cazuri, toxicoză – 4 cazuri etc.  O analiză asupra locului de proveniență al copiilor decedați demonstrează faptul că aceștia erau din localități ale județului Maramureş (78 copii) sau din județe învecinate, ca Satu Mare, Sălaj sau Cluj.

Mărturii despre condițiile viață din Căminul pentru minori deficienți Sighetu Marmaţiei

Reportaj realizat de către John Upton pentru ABC News, emisiunea "20/20" în octombrie 1990 la Căminul de la Sighetu Marmaţiei:

„Chiar și după tot ce văzusem, nu eram pregătiți pentru ce am găsit într-o cameră de la etaj. Aici, fete care dădeau din cap erau ținute într-o cușcă uriașă ca niște animale. Țipând, pe jumătate goi, stând în urină... În timp ce personalul încerca să-i îmbrace, ni s-a ordonat să ieșim...” (video jos, min. 1.34-1.55)
„Bugetul pentru mâncare este stabilit de autorități. 38 cenți pe zi pentru fiecare copil. Am urmărit cum o supă apoasă este băgată în gurile flămânde. Mulți dintre copii nu au fost învățați niciodată să mănânce singuri. În timp ce o parte dintre copii erau hrăniți, cealaltă parte era pusă în acoperimente din plastic, într-un ritual bizar care combină spălatul cu hrănitul” (video jos, min. 2.08-2.35).


„Erau ținuți ca niște reptile într-un acvariu. Captivi în mizerie, abuzați frecvent.”


„În prima cameră pe care am vizitat-o am văzut câte doi copii dormind în același pat, pe cearceafuri udate de urină. Aș putea să golesc camera asta. Avem case de plasament. Toți acești copii au nevoie de tratament medical. Cameră după cameră, am găsit copii care aveau în mod evident nevoie de tratament medical. Unii erau legați în cămașă de forță”.


„Locul ăsta nu e bun pentru animale, nici atât pentru copii... Într-un colț am găsit un copil legat de o țeavă.”


Documentar şi articol realizat de Washington Post şi publicat pe 30 ianuarie 2014:

„A fost cea mai ireală experiența pe care am avut-o vreodată în viața mea… Aveam senzația de greață si de leșin, aproape de vina pentru faptul de a mă afla acolo... Erau scheletici si descarnați (scofâlciți), niciodată nu am mai văzut așa ceva în afara de România”, spune dr. Jane Aronson, în documentarul realizat de Washington Post .
„Era ca un azil pentru bolnavi mintal.(…)Am văzut copii în cămăși de forță, copii închiși în cuști…L-am văzut pe acel băiat care murea-literalmente-de foame”, adaugă Janice Tomlin, în același documentar.