Mărturii din infernul de la Auschwitz

Autor 7937 vizualizări


Irina Berenstein (86 de ani) şi-a văzut părinţii, bunicii şi şapte fraţi intrând pe uşa camerei de gazare . Fiică a unui bijutier, Irina Berenstein, născută Aron, originară din Alba Iulia, a fost deportată la vârsta de 20 de ani, în martie 1944. A scăpat ca prin minune şi acum trăieşte în Brăila.

La 86 de ani, Irina, fostă croitoreasă de lux, deapănă amintiri pe care şi coala de hârtie le suportă cu greu. Şi-a văzut bunicii, părinţii-tatăl şi femeia care era cu el-  şi o parte dintre fraţi duşi la crematorii. 11 oameni dragi şi-a pierdut în lagărul de la Auschwitz, între care şi şase fraţi, cu vârste între 10 şi 17 ani. „Tatăl meu, bijutier iscusit-de fapt, am fost o familie de bijutieri-, avea o prăvălie în Alba Iulia. Pe când aveam 5 ani, am rămas orfană de mamă. M-a luat la el fratele mai mare, Eugen, care era tot bijutier, dar la Cluj-Napoca. După ce  Ardealul a fost ocupat, au început şi persecuţiile. Ne-au obligat să purtăm steaua galbenă-«Steaua lui David» -, apoi au început să-i adune pe băieţii care erau bănuiţi că ar fi comunişti", povesteşte Irina Berenstein.

La început, prin 1940-1941, deportau mai mult băieţi şi fete sau oponenţi ai guvernului. Unii chiar se ofereau voluntari să plece, pentru că li se spunea că merg „la muncă", mai spune femeia. În 1944, însă, i-au adunat pe aproape toţi evreii din Cluj-copii, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei-şi i-au urcat în vagoane de marfă.

BUNICII, PREA BĂTRÂNI

Irina s-a aflat într-unul dintre primele transporturi de evrei clujeni. „La 5 martie 1944 am împlinit 20 de ani. La o lună, ne-au adunat pe toţi evreii din Cluj şi ne-au dus la «Cărămidărie». Am fost luată cu forţa, împreună cu fratele şi cumnata mea. Ne-au spus că mergem la muncă, dar ne-au dus la Auschwitz. Pe bunicii mei, Roza şi Adolf Şlezinger, evrei din Bistriţa, nici nu i-au mai băgat în lagăr, că erau prea bătrâni, i-au dus direct la crematorii", îşi aminteşte supravieţuitoarea. Apoi, au fost aduşi, povesteşte ea, şi ceilalţi membri ai familiei, tatăl, femeia cu care se recăsătorise şi încă şase fraţi mai mici. Doar o soră, Anna, a scăpat. Se măritase de ceva vreme cu un ucenic de prin Brăila, îşi luase nume românesc şi aşa a supravieţuit.

A stat la Auschwitz până la sfârşitul lui septembrie 1944, la marginea lagărului, într-o baracă de unde putea vedea bine crematoriile. „Mă uitam cu lacrimi în ochi. Îmi muşcam buzele ca să nu plâng, se auzeau gemete prelungi. Oamenii nu aveau putere să mai ţipe. Se văitau pentru ei, se văitau pentru cei dragi. Mă văitam şi eu. Nu aveam glas să mai plâng, Doamne, nu vreau să-mi amintesc! Ne-au despărţit încă de la început. Doar cumnata, aflasem, a scăpat. S-a întors în Cluj şi a murit răpusă de o boală grea. N-am mai vorbit cu ea. După tristeţea aceea, nu voiam decât să uităm", îşi aminteşte Irina.

„Să nu fie Mengele!"

Femeia îşi continuă povestea ca şi cum ieri s-ar fi întâmplat toate nenorocirile: „În lagăr ardeau crematoriile după fiecare transport cu evrei. Mirosea a carne arsă şi ştiam ce se întâmplă. Se făceau apoi trieri pentru muncă şi ne rugam să nu fie de faţă doctorul Mengele (supranumit «doctorul Moarte», n.r.), căruia îi plăcea să omoare şi să facă experimente pe evrei. Dormeam pe pământul gol, ne spălam cu săpun făcut din grăsimea celor ucişi, iar de mâncat mâncam nişte iarbă cu nisip în ea. Mă cufundasem într-o tăcere grea. Treceau zilnic prin faţa barăcii umbre, oameni care luau drumul morţii".

În acele momente, tânăra, pe atunci, aproape că nu mai simţea foamea şi frigul, pentru că-i era totuna. Doar câteva pofte simple îi mai ţineau vie speranţa. „Dacă reuşesc să ies, nu-mi doresc decât să mănânc o ceapă şi să fumez!", gândea ea.

„Ţigane, cântă-mi..."

Pe la sfârşitul lunii septembrie 1944, Irina a fost selectată pentru muncă, împreună cu alţi evrei de la Auschwitz. I-au urcat pe toţi într-un tren de marfă şi i-au dus la Nürnberg. Din cauza bombardamentelor aliate au fost însă transferaţi într-un lagăr din Cehoslovacia.

„În timp ce mă aflam în trenul către Nurnberg, am început să cânt o romanţă românească-«Ţigane, cântă-mi romanţa/ Unei femei ce am iubit»-, vestită la acea vreme. M-a auzit neamţul care-i păzea pe evreii din vagonul alăturat şi, la prima oprire, i-a spus soldatului din vagonul meu să facă schimb, adică să mă ducă în vagonul lui, în locul altei evreice. Am aflat că era român, sas, şi că ajunsese în Wehrmacht pentru că i se promisese pământ, el fiind sărac", povesteşte supravieţuitoarea. Fermecat de vocea Irinei, sasul şi-a împărţit raţia de mâncare cu ea şi i-a purtat de grijă, până la destinaţie. Nu l-a mai văzut niciodată.

Irina a stat în lagărul din Cehoslovacia până în aprilie 1945, când împreună cu alţi supravieţuitori au fost eliberaţi de către partizanii polonezi şi soldaţii americani.  „Dacă nu veneau partizanii polonezi să ne scape, ne ardeau de vii. Nemţii pregătiseră deja două bidoane cu benzină, dar n-au apucat să ne dea foc, au fugit. Au deschis uşile alea mari, iar noi am tăbărât afară. În ţară ne-am întors în camioane dintr-alea pentru animale, cântând de fericire. Îmi recăpătasem glasul", a spus evreica.

Cu toate acestea, şi acum îşi aminteşte mirosul morţii de la Auschwitz:„Simt mereu mirosul acela înecăcios, dulce-amărui. Eu eram doar o copilă, aveam 20 de ani, dar nici bucuriile, nici tristeţile ce au urmat n-au şters acele amintiri sinistre".

"Pe bunicii mei, Roza şi Adolf Şlezinger, evrei din Bistriţa, nici nu i-a mai băgat în lagăr, că erau prea bătrâni, i-au dus direct la crematorii."

Irina Berenstein supravieţuitoare Auschwitz

"Mă cufundasem într-o tăcere grea. Treceau zilnic prin faţa barăcii umbre, oameni care luau drumul morţii."

Irina Berenstein supravieţuitoare Auschwitz

"Nemţii pregătiseră deja două bidoane cu benzină, dar n-au apucat să ne dea foc, pentru că au fugit."

Irina Berenstein supravieţuitoare Auschwitz

Schindler din Ardeal

Preotul Alexandru Nicula - foto (97 de ani), secretarul episcopului Iuliu Hossu, a participat la salvarea a sute de evrei, în 1944. „Nu voi uita niciodată noaptea în care au fost închişi vreo 200 de evrei din Cluj-Napoca, care urmau să fie deportaţi. Ne-am hotărât imediat să intervenim", a povestit preotul. „Când am ajuns la ei, evreii s-au târât spre mine în genunchi, implorându-mă să-i salvez. Nu-i puteam lăsa fără să-i ajut. Episcopul i-a botezat, iar eu le-am fost naş de botez", a explicat bătrânul metoda prin care, împreună cu episcopul Hossu, a reuşit să salveze parte din evreii din Cluj-Napoca. De asemenea, după ce i-a ajutat să scape de deportare, Nicula i-a trecut graniţa din Ardealul de Nord, cedat Ungariei în 1941, în România, aflată dincolo de Feleac.  Monika Krajnik

Viaţa după lagărul de exterminare

Imediat după eliberare, Irina s-a întors în Cluj-Napoca, acolo unde credea că-şi va face un rost. Era însă singură. Sora rămasă în viaţă a găsit-o şi a convins-o să se mute la Brăila. A trecut, aşadar, munţii şi, în 1950, s-a căsătorit cu ziaristul Silviu Berian, alias Sami Berenstein, unul dintre fondatorii ziarului „Înainte", oficiosul Brăilei începând cu anul 1945. Sami fusese şi el deportat în Transnistria. „Ne-am văzut, ne-am luat, am împărţit amintirile dureroase. N-avem copii, iar el s-a prăpădit. Am trăit bine şi frumos în oraşul acesta cosmopolit. Durerea e tot ce-am lăsat în urmă!", conchide Irina.

Toate acestea sunt, însă, amintiri. Acum, supravieţuitoarea de la Auschwitz răsfoieşte albumele cu amintiri şi merge regulat la Templul Coral din Brăila, ca să-i pomenească pe cei dragi. Vorbeşte cu greu, atât din cauza lacrimilor care îi umplu vocea, cât şi din pricina unei boli care îi afectează gâtul. Are auzul slăbit şi nu lasă întrebările străinilor să-i tulbure tăcerea interioară.  A acceptat cu greu să-şi povestească trecutul, pentru că trecutul, pentru ea, înseamnă suferinţă şi moarte.

Singură şi măcinată de amintiri

„Cândva, în Brăila erau 11.000 de evrei şi opt sinagogi. Acum mai suntem vreo 70 de evrei şi avem o singură sinagogă. Deşi nu a existat antisemitism aici, evreii au plecat, majoritatea, în Israel. Doamna Irina Berenstein a suferit foarte mult, şi-şi aminteşte de trecut, în fiecare an, cu durere în suflet, de Ziua Holocaustului. În Cimitirul Evreiesc avem îngropate bucăţi de săpun făcut din evreii ucişi în lagăr", a spus David Iancu Segal, preşedintele Comunităţii Evreilor din Brăila.

""