Mărturii de la Stalingrad:„De cum se lăsa întunericul, haitele de şacali dădeau târcoale lagărului, urlând şi schelălăind, dezgropau morţii şi-i mâncau”

Autor 57225 vizualizări


Stalingradul a fost pentru români un dezastru militar:din cei 253.957 de oameni angajaţi în lupte, 158.854 au ajuns pe o listă la capitolul „pierderi”. Pierderi, adică morţi, răniţi şi dispăruţi în imensitatea spaţiului sovietic, răspândiţi în lagăre aducătoare de moarte. Între aceştia, Sandu V. Cernat, şef al Biroului Subzistenţă al Diviziei 20 Infanterie, a fost un învingător:a supravieţuit încercuirii de la Stalingrad şi, mai apoi, vieţii în prizonierat, trăind, până la urmă, ca să povestească. Căci din 1945, când s-a întors în ţară, şi până în 2003, când a trecut la cele veşnice, maiorul (r) Sandu V. Cernat s-a transformat într-o perpetuă povestire de istorie orală a vieţii în captivitate. Mai mult decât atât:veteranul a lăsat în urma sa un jurnal impresionant, care a văzut lumina tiparului în anul 2009, sub denumirea simplă, fără fasoane, Prizonier în lagărele sovietice. Ne întoarcem, aşadar, la încercuirea de la Stalingrad şi la momentul istoric al capitulării trupelor române;mărturiile lui Cernat sunt zguduitoare, înduioşătoare, inegalabile.

La 19 noiembrie 1942 a fost declanşată – ştim deja – contraofensiva forţelor sovietice în Cotul Donului, iar în ziua următoare, pe 20 noiembrie, şi în Stepa Calmucă. Câteva zile mai târziu, la 23 noiembrie, blindatele Frontului de Sud-Vest şi ale Frontului Stalingrad au făcut joncţiunea în zona localităţii Kalaci şi Sovietski, încercuind trupele Armatei 6 germane, în care erau incluse şi forţe militare româneşti:la aripa de nord erau cuprinşi ostaşi din Divizia 1 Cavalerie şi Detaşamentul „colonel Voicu” – din Armata 3, iar la aripa de sud ostaşi din Divizia 20 Infanterie – din Armata 4. Timp de două luni şi jumătate trupele încercuite au dus lupte grele printre ruinele Stalingradului, fiind atacate neîncetat de forţele sovietice, superioare atât ca număr, dar şi ca dotare. În cele din urmă, rămăşiţele trupelor române, după o rezistenţă eroică, au capitulat la 2 februarie 1943, împreună cu resturile Armatei 6 germane.

„Nemţii dădeau întâietate – în aprovizionările de tot felul, inclusiv în alimente şi furaje – trupelor proprii, lăsând trupele române să aştepte”

Între martorii momentului istoric al capitulării, şi subofiţerul Sandu V. Cernat, şef al Biroului Subzistenţă al Diviziei 20 Infanterie. Intendentul face, înainte de toate, o radiografie a cauzelor şi a condiţiilor încercuirii;şi din perspectiva serviciului pe care îl coordona:

„Inamicul a atacat şi a rupt frontul în sectorul trupelor române, deoarece ştia că acestea sunt mai puţin dotate cu armament şi muniţie decât trupele germane. Comandamentul trupelor române a solicitat insistent comandamentului german ca sectorul frontului nostru să fie sprijinit cu tancuri şi tunuri, dar ajutoarele n-au sosit în timp util. Nemţii au subestimat continuu puterea trupelor sovietice şi asta a fost fatal trupelor germano-române, din zona frontului.

La toate acestea s-a mai adăugat şi faptul că nemţii dădeau întâietate – în aprovizionările de tot felul, inclusiv în alimente şi furaje – trupelor proprii, lăsând trupele române să aştepte. Aceasta a făcut ca trupele române să deţină în ajunul atacului ruşilor mult mai puţină muniţie de infanterie şi artilerie decât trupele germane, iar în depozite să aibă alimente doar pentru 3-4 zile, exceptând divizia noastră care deţinea la acea dată subzistenţe (alimente şi nutreţuri) cam pentru 7-8 zile.

Ne-a lipsit aproape complet echipamentul de iarnă, deoarece în cursul lunii octombrie acest echipament ne-a fost distrus (ars) în gara Tinguţa, în urma unui raid al aviaţiei sovietice.

Luptele pentru oraşul Stalingrad au durat aproape cinci luni, din septembrie 1942 până în februarie 1943.

Prin ruperea frontului la data de 20 noiembrie 1942, Diviziile 1, 2, 4 şi 20 Infanterie, care alcătuiau Corpul 6 Armară română, au fost separate prin penetrarea trupelor inamice. Astfel, unităţile Diviziilor 1, 2 şi 4 au fost separate de divizia noastră, şi acestea s-au retras pe direcţia sud. Divizia noastră, împreună cu o divizie din Corpul 4 Armată german, au făcut un nou front şi au încercat să opună rezistenţă, dar fără succes. În urma înţelegerii ce a avut loc între Corpul 4 Armată german şi comandamentul nostru, generalul Nicolae Tătăranu, Divizia 20 Infanterie s-a retras pe direcţia nord, pe un nou aliniament. Aici, în zona Stalingrad, două zile mai târziu, am fost definitiv încercuiţi de trupele sovietice” (pp. 39-40).

„După 72 de zile de încercuire, după ce ne-am epuizat toate resursele de hrană şi de muniţii, am căzut în captivitatea Armatei Roşii”

Momentul capitulării e aşezat în context:

„În jurul datei de 22 noiembrie 1942, generalul von Paulus[1], comandantul suprem al trupelor încercuite la Stalingrad, a cerut, prin radio, Înaltului Comandament German, aprobarea de a încerca să iasă din încercuire. Acţiunea însă nu a fost aprobată de Hitler. Generalul Paulus a primit ordinul de a rezista trupelor sovietice în orice condiţii, şi i-a promis că vor fi trimise forţe din afară care să concure la eliberarea din încercuire a trupelor germano-române, şi la respingerea armatei ruse. Trupele germano-române din afară au încercat, prin lupte grele, să ne elibereze din încercuire dar n-au reuşit, deoarece ruşii se organizaseră bine pe poziţii de apărare. Trupele noastre încercuite, germani şi români, cu un efectiv de aproape trei sute de mii de oameni, au rezistat prin lupte continui, atât trupelor ruseşti, cât şi gerului din Câmpia Calmucă în care ne aflam, ger care a variat între minus 200C şi minus 450C.

Toate animalele noastre, circa 6.000 cai, au murit din lipsă de furaje şi din cauza frigului, iar o mică parte au fost sacrificaţi pentru hrana oamenilor. După 72 de zile de încercuire, după ce ne-am epuizat toate resursele de hrană şi de muniţii, am căzut în captivitatea Armatei Roşii. Din cei circa 300 de mii, am fost luaţi prizonieri cam 70 mii de oameni (potrivit comunicatului sovietic). Apreciez că aproximativ 220 de mii oameni au murit în această perioadă, deoarece foarte puţini răniţi au fost evacuaţi cu aviaţia” (p. 41).

Viaţa în încercuire e descrisă cu detalii;cu detalii care zguduie. Dezertarea era, de pildă, crunt pedepsită;şi nu neapărat de Curtea Marţială, ci chiar de către ceilalţi soldaţi:

„Zi şi noapte stăteam aproape în permanenţă sub cerul liber, căci pământul fiind îngheţat, cu foarte mare greutate puteai să-ţi încropeşti un adăpost. Totdeauna adăposturile erau supraaglomerate, deoarece erau puţine şi la distanţe mari[…].

Mai erau unii ostaşi nefericiţi care se rătăciseră de unităţile lor şi vagabondau în zona încercuită, deaorece nu aveau curajul să se prezinte la alte unităţi, de teama de a nu fi consideraţi dezertori, pentru că dezertarea de pe linia întâi a frontului se pedepsea cu moartea […].

Întruna din seri, în timp ce mă aflam în apropierea adăpostului meu, s-a apropiat de mine un soldat care abia-şi târa picioarele, şi cu o voce stinsă mi-a zis:« — Să trăiţi dom’ plutonier, aş ave şi eu o rugăminte». […] am văzut că arăta jalnic. Era sumar îmbrăcat, cu o manta scurtă pe el, pe cap în loc de căciulă purta un turban, încropit probabil din mantaua unui mort. Era înalt, slab, şi la spate îi atârna o carabină. […].

«— Spune omule, ce doreşti?» l-am întrebat eu pe un ton deloc milităresc.

«— Aş vrea să interveniţi să mă primească şi pe mine în adăpostul comun, că m-am rătăcit de unitatea mea […] şi mă simt sfârşit, că n-am mâncat de două zile nimic».

Mi s-a făcut milă de el, i-am dat raţia mea de pâine şi l-am condus la cel mai apropiat adăpost. La intrare am întâlnit un sergent şi […] l-am rugat să-l primească şi pe cavaleristul pe care-l adusesem (făcea parte din Compania III-a a Diviziei I-a Cavalerie) […]. După ce l-a măsurat cu privirea, sergentul mi-a promis că-l va apăra ca să nu-l scoată cineva afară […].

Ştiam că dacă va fi prins de patrula de poliţie a frontului va fi deferit Curţii Marţiale care-l va condamna la moarte, pentru dezertare din faţa inamicului. Ca el erau, din păcate, destui ostaşi care, temători de moarte şi flămânzi, rătăceau prin zona încercuită în speranţa că vor găsi o cale de ieşire. În dimineaţa următoare, când am ieşit din adăpostul meu, l-am văzut pe cavalerist stând în picioare, rezemat de o căruţă, cu carabina atârnată de mână. Il recunoscusem după turban. M-am îndreptat spre el să-l întreb încotro are de gând să plece, dar el era «plecat» deja. Fusese scos din adăpost în timpul nopţii şi îngheţase în această poziţie […]” (pag. 44-45).

„Ne-am trezit în cap cu o straşnică canonadă de branduri ce venea din zona ocupată de nemţi”

Iată, în cele ce urmează, coordonatele momentului capitulării, din perspectiva celui care-a trăit pe propria piele drama, întrebările, aripa morţii:

„În seara de 26 ianuarie (1943), pe la orele 600(1800– n.n.) ori 700(1900– n.n.), când unii dintre noi ne pregăteam să ne retragem în gurile de canal din apropierea fluviului Volga, pe care le mai folosisem câteva nopţi înainte, ne-am trezit în mijlocul nostru cu un individ îmbrăcat în uniformă rusească. Am crezut la început că a pătruns între noi un spion rus şi am sărit asupra lui să-l imobilizăm. Respectivul ne-a spus să nu-l împuşcăm, deoarece unii dintre noi îl ameninţaseră cu împuşcarea. Ne-a explicat că-i român, fost sergent în Regimentul 91 Infanterie, că a căzut prizonier la ruşi la Petceanka, o suburbie a Stalingradului, şi că a fost trimis de ruşi cu misiunea de a-l întâlni pe dl. general Romulus Dimitriu. Acesta preluase comanda Diviziei 20 Infanterie, după fuga cu avionul a fostului comandant, generalul Nicolae Tătăranu. L-am percheziţionat amănunţit, ca să nu aibă vreo armă asupra sa, şi l-am dus sub escortă în cazemata de alături, unde se afla generalul nostru, cazemată care fusese construită şi folosită anterior de ruşi. Trebuie să arăt că în silozul în care ne aflam noi pătrunsese între timp o unitate românească de şoc, formată din ofiţeri degradaţi şi condamnaţi de justiţia militară la ani grei de închisoare, pentru că luaseră parte la rebeliunea legionară, din ianuarie 1941, contra generalului Antonescu. Toţi aceşti foşti ofiţeri, acum cu gradul de soldat, erau constituiţi într-un batalion aşa-zis de şoc, comandaţi de un maior român, fost şi el degradat dar, ulterior, reabilitat în urma actelor de merit de pe câmpul de luptă. Acest batalion avusese iniţial un efectiv de aproximativ 3 000 de oameni, era folosit în cele mai grele situaţii de luptă şi, era, desigur, unitatea cu cele mai mari pierderi în oameni. Când au intrat peste noi, în siloz, imediat au luat măsuri de organizare a apărării, deoarece acesta era considerat ca un ultim punct de rezistenţă, înainte de lichidarea noastră totală de către ruşi.

La venirea emisarului ruşilor aceştia au vrut să-l lichideze imediat, înainte de a ajunge la generalul nostru, dar au intervenit unii ofiţeri superiori, care au spus că este român căzut prizonier, care nu are nici o vină, fiind obligat de ruşi să vină la noi ca mesager. Cu mare greutate i s-a permis să fie dus la general.

După circa o oră, după ce comandantul nostru a stat de vorbă cu emisarul ruşilor, acesta a venit la noi în subsolul silozului, însoţit de emisar, şi ne-a ţinut un logos în care ne anunţa că împreună cu ceilalţi ofiţeri de la comandă au ajuns la concluzia că trebuie să capitulăm, că nu mai avem nici o şansă de a fi salvaţi. Ne-a comunicat că a luat hotărârea să se predea la inamic. Ne-a sfătuit şi pe noi să facem la fel, ţinând cont de faptul că nu mai aveam muniţie, că fiecare aveam acasă părinţi, fraţi, surori, familie care ne aşteptau şi nu avea nici un rost să ne sacrificăm viaţa fără folos. În consecinţă, ne-a anunţat că în noaptea aceea, adică în noaptea de 26-27 ianuarie, la ora 2300, stabilită cu trimisul ruşilor, se va preda. Ne-a spus să nu mai organizăm nici un fel de rezistenţă pentru că suntem puţini, lipsiţi complet de muniţii şi de hrană, şi că dacă încercăm să ne mai opunem ruşilor vom fi pur şi simplu măcelăriţi până la unul. Ne-a anunţat că a stabilit cu emisarul ruşilor ca în dimineaţa zilei de 27 ianuarie să ne predăm şi noi, fără a opune nici un fel de rezistenţă.

Într-adevăr, în noaptea aceea, la orele 2300, am urmărit prin ferestrele silozului, la lumina lunii, cum patru siluete, contopite cu tot atâtea umbre, au intrat în cazemata unde se adăpostea generalul şi, după puţin timp, au ieşit de acolo şapte oameni care s-au îndreptat către liniile ruseşti, aflate la o depărtare de circa 1 kilometru. Am aflat, mai târziu, de la cei însărcinaţi cu paza cazematei, că au fost patru ofiţeri ruşi cărora li s-a predat generalul Romulus Dimitriu, general de artilerie, fost comandant al Brigăzii 20 Artilerie, căpitan Niculescu, şeful Biroului Operaţiuni al Diviziei şi comandantul Transmisiunilor, un basarabean cumsecade, care avea gradul de căpitan şi vorbea bine ruseşte.

Dinspre siloz nu s-a tras nici un foc de armă, deoarece, între timp, toţi ostaşii din batalionul de şoc, care nu erau de acord să se predea ruşilor, au plecat dintre noi şi s-au îndreptat către liniile germane, aflate dincolo de o mare viroagă. Aceştia au refuzat să se predea, fiind siguri că ruşii îi vor măcelări [...].

La ora 4 dimineaţa, în ziua de 27 ianuarie, ne-am trezit încercuiţi de ruşi, care ne-au cerut să ne predăm. Nu s-a opus nici un fel de rezistenţă din partea noastră, în schimb, ne-am trezit în cap cu o straşnică canonadă de branduri ce venea din zona ocupată de nemţi, dovadă că fuseseră bine informaţi că am acceptat să ne predăm. În această situaţie ruşii au năvălit în încăperile silozului, peste noi, ca să se apere de explozii.

Atunci ar fi putut avea loc o mare încăerare, între noi şi ruşi, dar aceştia nu au venit cu armele în poziţie de tragere şi ne-au anunţat că nu le vor folosi. Ba, mai mult, au început conversaţiile în limba română, unii dintre soldaţii ruşi fiind de origine basarabeană. Când s-au mai rărit exploziile de branduri, ruşii au organizat deplasarea spre liniile ruseşti, în grupe de câte şase oameni, mergând în salturi şi târâş, până ce am trecut de zona periculoasă în zona de adunare fixată, la circa 500 de metri depărtare de siloz.

Nemţii au continuat să trimită rachete-branduri asupra noastră. Cred că au murit destui dintre ai noştri, în timpul trecerii la ruşi, dar n-aveam de ales. Trebuia să mergem înainte, orice s-ar fi întâmplat, altfel ne puteam trezi cu foc din liniile ruseşti. Strecurându-ne către vest, am ajuns la un punct de adunare al prizonierilor, într-o fostă livadă de meri, din care rămăseseră doar nişte cioturi.

Pe drum am întâlnit mormane de morţi[…]” (pp. 51-53).

Glumă sinistră în lagăr:„Bă, tu când te duci la şacali?”

De aici încolo, Sandu V. Cernat îşi descrie viaţa în prizonierat:condiţiile de hrană, muncă, întreţinere, din lagăre, dar şi comportamentul animalic de-a dreptul al celor care îi supravegheau. În iulie 1943 a fost dus, de pildă, în Lagărul nr. 29, Secţia I Pachta Aral (în sudul Kazahstanului, la marginea pustiului Kara-Kum). La 26 aprilie 1944 se afla încă aici:lagărul cuprindea la data cu pricina şapte secţii a câte 1.000 de prizonieri. Fostul şef al Biroului Subzistenţă al Diviziei 20 Infanterie realizează o descriere detaliată a categoriilor de prizonieri, stabilite pe baza stării de sănătate, şi în funcţie de care se făcea repartiţia la diferitele munci. Iată:

 

„La sfârşitul fiecărei luni prizonierii erau examinaţi medical şi, după starea lor de sănătate, erau triaţi în şase categorii:

·         categoria I – oameni complet sănătoşi, consideraţi valizi şi obligaţi să lucreze o normă întreagă. Numărul total al acelora din această categorie era de 10-15 prizonieri şi în rândul lor intrau numai bucătarii, cei ce se ocupau cu tăiatul pâinii pentru porţii şi, poate, unii dintre brigadierii care nu erau obligaţi să muncească efectiv la agricultură, la cultura bumbacului. Tăietorii de pâine erau majoritatea evrei, din Cehoslovacia, care fuseseră aduşi de nemţi pe front şi folosiţi la săparea tranşeelor;

·         categoria a II-a – oameni ceva mai slabi, care aveau o reducere de 25 % faţă de norma întreagă de muncă;

·         categoria a III-a – prizonieri slăbiţi, care erau obligaţi să efectueze numai 50 % din norma de lucru întreagă;

·         categoria a IV-a – oameni foarte slăbiţi, scutiţi de munca la bumbac, dar obligaţi să facă toate corvezile lagărului, printre care:întreţinerea curăţeniei în barăci, căratul buruienilor uscate şi a spinilor, care erau folosiţi la focul bucătăriei prizonierilor şi a celei destinate personalului rusesc de supraveghere şi deservire a lagărului (este vorba de aşa-numita categorie OKA);

·         categoria a V-a – distrofici, oameni bolnavi şi foarte slăbiţi, dar care puteau umbla pe picioare şi care erau scutiţi de orice fel de muncă;

·         categoria a VI-a – oameni bolnavi la pat, extrem de slabi, care nu erau în stare nici să meargă la latrină pentru necesităţile fiziologice. Din păcate, în această categorie erau foarte mulţi prizonieri” (pp. 74-75).

 

Dacă aceasta era soarta celor vii, aflăm din jurnalul lui Sandu V. Cernat că nici după moarte trupurile prizonierilor nu-şi găseau alinarea. Fragmentul în care e redată moartea lui „Moş Paşa” e sfâşietor:

„Moş Paşa a murit de dezinterie. Era clasat la categoria a VI-a şi zăcea în baracă. Într-o zi mi-a spus că se simte rău […]. În dimineaţa următoare m-a rugat să-i duc eu raţia de hrană […].

I-am dus mâncarea la priciul lui, dar nu era în stare să mănânce singur. În timp ce şedea lungit pe spate, şi privea, undeva, spre uşa de la intrare, mi-a zis cu vocea-i stinsă:

«— Sandule, cred că mi-a sosit libertatea, am pătimit destul…».

«— Fii serios nea Paşa, hai că te hrănesc eu» — i-am răspuns.

I-am trecut apoi mâna pe sub cap, l-am întors către mine şi am început să-i dau cu lingura lăturile din gamelă. A înghiţit de câteva ori şi, apoi, a refuzat să mai primească. A întors capul şi a murit. Nu-mi venea să cred. L-am luat în braţe şi l-am întors către mine, dar el «plecase».

Am rămas tulburat o vreme, parcă pierdusem pe cineva din familie. La moartea nici unui camarad nu am simţit ce am simţit atunci. Am plecat să anunţ sanitara lagărului, o rusoaică. Nu ştiu cât am rătăcit prin curtea lagărului dar, până m-am întors […], cineva îi furase ochelarii şi verigheta, pe care moş Paşa reuşise s-o ascundă de ochii soldaţilor sovietici […].

Împreună cu un camarad l-am dezbrăcat pe nea Paşa, i-am pus hainele sub priciuri, iar pe el l-am aşezat pe podea, lângă uşă, la capătul barăcii, cum era regula. A doua zi, de dimineaţă, după numărătoarea făcută de şeful de zonă, au venit «cioclii» şi l-au luat pe nea Paşa. L-am aşezat în cotiga cu două roţi, trasă de un măgăruş, mi-am făcut semnul crucii şi am rămas pe loc petrecându-l cu privirea. Cotiga a pornit spre baraca următoare, de unde au mai încărcat şi alţi morţi.

Morţii erau duşi la groapa comună, undeva în apropierea lagărului. Dar, prizonierii nici morţi nu-şi găseau liniştea. De cum se lăsa întunericul, haitele de şacali care dădeau târcoale lagărului, urlând şi schelălăind, dezgropau morţii şi-i mâncau. Le găseam ciolanele înşirate pe drumul nostru spre tarlalele de bumbac. Ceream atunci permisiunea celor din pază şi le adunam în grămezi, pe marginea drumului.

Din cauza acestei situaţii, printe noi circula şi o glumă sinistră:«Bă, tu când te duci la şacali?»” (pag. 76-77).

„În primul lagăr au ajuns chiar să ciopârţească morţii şi să ofere astfel carnea altor prizonieri, drept carne de cal...”

Erau însă şi soldaţi pe care prizonieratul îi dezumanizase de-a dreptul, îi transformase în nişte bestii care vindeau orice era posibil pentru a supravieţui;inclusiv carne de om. Moartea lor devenea, pentru ceilalţi, o binefacere:

„Trebuie s-o spun că mulţi dintre prizonieri erau aproape de treapta animalică, datorită foamei şi mizeriei îndurate. Era între prizonieri o adevărată luptă pentru supravieţuire. În lagăr se mânca orice:broaşte, râme, şerpi, arici, urzici, păpădie, susai, ştevie, lobodă, troscot şi altele, binenţeles toate crude. În primele luni de prizonierat, în lagărul de la Krasnoe Armesk, s-a mâncat chiar şi carne de om. Am dedus acest lucru deoarece găseam mulţi morţi cărora le lipseau părţile cărnoase, muşchii membrelor şi fesele.

Erau câţiva, dintre care amintesc pe plutonierul de artilerie Savu Gheorghe, din fostul Regiment 30 sau 40 Artilerie, care aparţinuse de divizia noastră. Acesta, împreună cu alţii de teapa lui, formaseră un fel de bandă care jefuia prizonierii de obiectele personale (ceasuri, lame de ras, bricege, inele etc.), pe care reuşiseră şi ei să le ascundă, la controalele făcute de ruşi. Când toate acestea nu mai erau de găsit, ţi se fura încălţămintea, mantaua, pătura, gamela, lingura, pe care le vindeau apoi soldaţilor sovietici sau brigadierului de la sovhoz, contra unei bucăţi de pâine, a unui chiştoc de ţigară sau a unei mâini de mahoarcă rusească. În primul lagăr au ajuns chiar să ciopârţească morţii şi să ofere astfel carnea altor prizonieri, drept carne de cal, în schimbul porţiei de pâine sau a vreunui alt lucru. Odată obţinute, acestea erau date ruşilor, contra altor lucruri. Am scăpat de acest nemernic în lagărul de la Pachta-Aral, când a murit de dezinterie. Devenise mai rău ca o hienă flămândă” (p. 84).

Septembrie-octombrie 1945:drumul către casă

La finalul lui septembrie 1945, pentru Sandu V. Cernat prizonieratul se încheie. Deznădământul e înfiorător:din cei aproape 7.000 de ostaşi ai Diviziei 20 Infanterie – din care a făcut parte autorul acestor însemnări – 4.000 fuseseră luaţi captivi de ruşi;doar 72 s-au mai întors în ţară în toamna lui 1945.

„Era la începutul lunii septembrie 1945 […]. Nu ştiam nimic despre Ţara Noastră dacă mai exista ca stat independent sau dacă a fost anexată de Uniunea Sovietică.

În dimineaţa zilei de 20 septembrie 1945 mai întâi am primit raţia de mâncare, apoi a venit comandantul lagărului şi […] a făcut prezenţa. Au fost citiţi […] toţi cei care, peste două ore, urmau să părăsească lagărul. Când mi-am auzit strigat numele […] m-a cuprins apoi o stare de euforie încât nu mai auzeam şi nu mai vedeam ce se petrece în jurul meu […]. Eram 73 de prizonieri […]. Când coloana era să se pună în mişcare a venit din nou comandantul lagărului. Cu ajutorul tălmaciului, un evreu din Basarabia, ne-a spus în câteva cuvinte că deşi noi suntem nişte criminali ai poporului sovietic acesta ne-a iertat şi suntem liberi să plecăm în ţara noastră. Atunci, toţi am început să plângem de bucurie.

Tot atunci am înţeles că mai există şi Ţara Noastră.

Mii şi mii de prizonieri, cam 80 %, au murit de tifos exantematic. Dezinteria şi inaniţia datorate foamei şi tratamentului inuman la care eram supuşi au făcut şi ele mii de victime. Din cei aproape 7000 de ostaşi ai Diviziei 20 Infanterie, prinşi în încercuire, am fost făcuţi prizonieri cam 4000 de oameni, din care ne-am mai întors în patrie puţin peste 72 […], toţi bolnavi de mizerie fiziologică. Dintre cei 73 […], un camarad a murit pe drum, fiind dat jos din tren într-o gară din Ucraina. Eram aşa de slăbiţi încât […] nu am fost în stare să ne urcăm singuri în vagoanele de marfă […]. Am fost ajutaţi de două infirmiere sovietice, care împreună cu doi ofiţeri ruşi, cu gradul de «starşîi litinant», ne-au însoţit până în gara Nicolina-Iaşi, unde am fost predaţi organelor militare române.

Drumul nostrum, din Kazahstan până la Iaşi, a durat 36 de zile, din seara de 20 septembrie […] şi până în dimineaţa zilei de 27 octombrie 1945 […].

După ce am trecut Nistrul, trenul s-a oprit într-o gară […]. Lângă nişte magazii, parţial arse, pe o terasă, un om cu o căciulă de oaie pe cap întorcea cu furca nişte ştiuleţi de păpuşoi. Eu am coborât din vagon, m-am dus la el şi i-am zis:

«— Nene, dă-mi şi mie doi păpuşoi…

—    Da şie faşi cu dânşii?

—    Păi, vreau să mănânc » — am răspuns eu.

Omul se uită lung la mine şi apoi mă întreabă:

«— Da, di undi hii şi undi merji?

— Păi, venim de la ruşi, am fost prizonieri şi acum mergem acasă» — i-am răspuns eu, arătând cu mâna spre camarazii mei, aflaţi pe lângă vagoane.

Omul s-a uitat într-acolo, zăbovind câteva clipe. A pus furca jos şi, fără să spună o vorbă, a plecat grăbit. Eu, mi-am umplut buzunarele mari ale mantalei (de uniformă germană) cu ştiuleţi de păpuşoi, mai cruzi, şi am plecat la vagon. Aici, împreună cu câţiva camarazi am început să mâncăm din rezerva mea de porumb. Nu după mult timp au început să vină la vagoanele noastre femei şi copii care ne-au adus de mâncare:bostan copt, bucăţi de mămăligă, bucăţi de pâine ţărănească, mere, pere, nuci, seminţe de flaorea-soarelui şi altele, pe care ni le-au împărţit la întâmplare. Erau bunătăţi cărora le uitasem gustul. Pentru ca să gustăm din fiecare am început să facem schimb între noi. Eu am dat, de exemplu, o bucăţică de mămăligă pentru o jumătate de măr” (pp. 85-88).

La întoarcerea în ţară avea 34 de kilograme

În urma cortegiului de suferinţi îndurate, Sandu V. Cernat notează că şi atunci când a sosit clipa mult visată a eliberării a trebuit să mai îndure o umilinţă, de această dată pe teritoriul ţării pentru care luptase:

„Ajunşi în gara Nicolina-Iaşi am fost predaţi la Comandamentul 4 Teritorial. Astfel, ne-a preluat un ofiţer direct din vagoane. Am primit ordinul să stăm grupaţi, pentru că urma să mergem la baie şi, apoi, la vizita medicală. […] văzând că aşteptarea se prelungeşte, am plecat în grupuri mici să vedem şi noi ce e prin gară şi să stăm de vorbă cu oamenii. Când ne-au văzut cum arătăm şi aflând de unde venim s-au strâns în jurul noastru. Unii dintre ei ne dădeau câte ceva de mâncare iar alţii ne întrebau din ce unităţi am făcut parte, pentru că şi ei aveau copii sau fraţi daţi dispăruţi şi pe care sperau să-i vadă cândva. După ce am făcut baie, la un tren de baie, ni s-a făcut vizita medicală unde am fost înregistrat cu greutatea de 34 kg şi înălţimea de 168 cm. Am fost apoi încolonaţi să mergem la cazarma Comandamentului […]. Ofiţerul care ne însoţea ne-a dat comanda pentru mers în pas cadenţat, iar noi, care eram nişte epave, abia de ne târam picioarele. Atunci, oamenii din jurul nostru […] au început să-l huiduiască pe ofiţer. Ruşinat, ofiţerul a dat comanda:«Pas de voie!» şi a plecat în faţa coloanei.

La comandament ni s-a servit masa:o gamelă cu varză murată, fiartă, dar prost tocată, cu nişte carne alterată şi câte o pâine neagră mâncată de şobolani, încât la unii rămăsese numai coaja de ea. Dacă o comparam cu mâncarea primită în lagăr aceasta era extrem de bună dar, pentru că dadorită bunăvoinţei cetăţenilor din gară nu eram chiar flămânzi, şi pentru că am considerat acest tratament ca pe o sfidare la adresa noastră, am refuzat cu toţii să mâncăm. Unii dintre noi au aruncat cu pâine şi au spart geamurile, spiritele s-au încins şi a ieşit o hărmălaie de nedescris. Oamenii nu s-au potolit decât atunci cand a venit comandantul care avea grad de general.

«— Ce se întâmplă aici, domnilor?» a întrebat generalul.

Pentru moment s-a făcut linişte dar, apoi, încercând să răspundem mai mulţi, iarăşi s-a făcut gălăgie. Atunci, dintre noi a ieşit la raport, în faţa generalului, un sublocotenent T.R.

«— Să trăiţi domnule general, sunt sublocotenent T.R. .... din fosta Divizie I cavalerie, fost prizonier al armatelor sovietice şi la întoarcerea în Patrie uitaţi cum suntem primiţi!»

Acesta ia de pe masa alăturată gamela cu mâncare şi pâinea fără miez, pe care le lăsase acolo cu câteva clipe înainte, şi le întinde generalului. Generalul le examinează, apoi le înapoiază sublocotenentului spunând:

«— Da, protestul dumneavoastră este îndreptăţit. Cine a avut misiunea asigurării mesei repatriaţilor?» — a întrebat, apoi, generalul.

În faţă s-au prezentat căpitanul comandant al trupei Comandamentului şi plutonierul major, în prezenţa căruia ni se servise masa. Generalul s-a uitat la ei şi a zis:

«— Pentru lipsă de interes şi lipsă de tact, începând de mâine veţi executa câte 10 zile de arest la unitate. În cel mult două ore aceşti oameni trebuie să primească, fiecare, câte o pâine albă şi un kilogram de salam»” (pp. 89-91).

Deznodământ:crezându-l mort, soţia se recăsătorise

La fel de răscolitoare sunt şi amintirile despre destrămarea familiei, pe care şi-o întemeiase Sandu V. Cernat la începutul războiului. Dacă drama prizonieratului a suportat-o mai uşor, gândul revederii celor dragi motivându-i rezistenţa şi suferinţa, nu vom şti niciodată adevărata dimensiune a dramei din sufletul său după revenirea în familie..., familie care, de fapt, nu mai exista. Crezându-l mort pe front, soţia se recăsătorise (neoficial), iar unicul copil – Sănduţ – fusese dat spre creştere la bunicii din partea soţiei.

Eroul nostru nu s-a împăcat cu pierderea;chiar dacă nu ne-o spune direct în jurnal. Speranţa reîntregirii familiei răzbate însă din mărturiile sale. Bolnav şi trebuind să se întremeze, Cernat s-a dus în spitalul de la Alba Iulia, atât pentru că anii tinereţii îl legau de oraş, dar şi pentru că acolo se afla fosta soţie. Spera că va veni să-l vadă şi se vor regăsi. Cum însă, în cele trei luni de şedere în spital, n-a primit vizita aşteptată, Sandu V. Cernat a înţeles că acest capitol – familia, căminul – s-a sfârşit. Mai mult decât atât:cu toate că-şi reluase, în 1946, serviciul în armată, după numai o lună şi-a dat demisia;a preferat mai degrabă peregrinările în diversele servicii ale vieţii civile, care l-au însoţit până la pensionare.

Meritele şi sacrificiile ca luptător pe Frontul de Est i-au fost recunoscute abia după Revoluţia din decembrie 1989, când i s-au atribuit titlul şi medalia de „Veteran de Război”, fiind avansat până la gradul de maior în rezervă, dobândit la 1 decembrie 2003. Alături de îndreptările de ordin militar, onoarea civică i-a fost sporită şi prin acordarea titlului de Cetăţean de Onoare al Municipiului Oneşti, la 1 decembrie 2002. Aceasta a fost, cu siguranţă, o binemeritată recunoaştere, aşa încât, la 29 noiembrie 2003, credem că sufletul său ostenit a plecat spre ceruri liniştit.

Cuvânt de încheiere:Sandu V. Cernat ar fi putut evita toată această zbatere şi dramă umană, descrisă în jurnalul său, dacă ar fi dar curs propunerii unui superior de a părăsi frontul, înainte de începerea contraofensivei de la Stalingrad, sau dacă, în timpul prizonieratului, ar fi acceptat pactul cu duşmanul şi s-ar fi înrolat în diviziile comuniste. Dar nu a vrut. A refuzat pentru că – aşa cum notează chiar el în jurnal – „a trebuit deci să-mi urmez destinul cel hărăzit de Dumnezeu”.

Jurnalul lui Sandu V. Cernat

Intendent ca formaţie profesională, cu o minte formată pentru reţinerea datelor şi a cifrelor, Sandu V. Cernat s-a dovedit a fi, la întoarcerea din prizonieratul sovietic, un cronicar de neegalat al vieţii sale pe Frontul de Est. Iar spre sfârşitul misiunii sale terestre, la îndemnul inspirat al ginerului său, inginerul Ion-Jean Necşoiu, mult încercatul veteran a aşternut pe hârtie cele trăite. Jurnalul său a fost publicat în 2009, la Editura Corgal Press, Bacău, sub titulatura Prizonier în lagărele sovietice;Cuvântul Înaintea fost redactat chiar de semnatara articolului de faţă, Valeria Bălescu. Lucrarea a fost lansată de academicianul Florin Constantiniu, la 27 mai 2009, în cadul simpozionului „Veşnică cinstire eroilor neamului românesc”, dedicat Zilei Eroilor şi organizat de Muzeul Militar Naţional. „Nucleul acestei cărţi este încercuirea de la Stalingrad, moment istoric important în istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, şi pe care istoricii internaţionali încearcă să-l reevalueze”, preciza atunci academicianul Florin Constantiniu. „Noi cunoscuserăm până acum doar o mărturie preluată din jurnalul unui ofiţer român şi reprodusă de ofiţerul rus Jukov în memoriile sale. Avem însă azi o personalitate vie care ne spune ce s-a întâmplat, şi descrierile sunt absolut zguduitoare. (...) Eu mai auzisem şi mai citisem mărturii ale prizonierilor, dar forţa de evocare a lui Cernat este surprinzătoare, şi nu pentru că ar fi un scriitor, dar mi-am dat seama că este suficient ca cineva să treacă printr-o situaţie limită ca să aibă o forţă de evocare la nivelul marii literaturi”.

Jurnalul propriu-zis este structurat, în principal, în trei părţi importante. Partea de început face o incursiune în copilăria zbuciumată şi în perioada devenirii ostaşului Sandu V. Cernat, după care, în partea a doua a lucrării, e prezentată participarea acestuia la cel de-al Doilea Război Mondial, începând cu trecerea Prutului, încercuirea de la Stalingrad şi până la captivitatea sovietică. Jurnalul se încheie cu descrierea reîntoarcerii din prizonierat (dezamăgirile pricinuite de modul în care au fost primiţi ei, supravieţuitorii, de către conaţionali), a felului în care patria bolşevizată l-a tratat şi i-a tratat pe veteranii de pe Frontul de Est. Acestor mărturii li se adaugă un scurt capitol de concluzii şi o scurtă parte de „note biografice”, realizată de Ion-Jean Necşoiu.

Insistăm asupra unui anume tip de câştig pe care îl reprezintă jurnalul:în calitate de şef al Biroului Subzistenţă al Diviziei 20 Infanterie, Sandu V. Cernat ne înfăţişează o parte a războiului mai puţin descrisă în lucrările de specialitate. Suntem mai degrabă obişnuiţi cu descrierea faptelor eroice ale războiului, din linia întâi, şi mai puţin cu descrierea eşalonului de aprovizionare, care era în egală măsură supus riscurilor. Cernat însuşi a trecut prin momente critice în încercările de salvare a proviziilor trupei, faptele sale fiind răsplătite de superiori prin acordarea a două medalii importante de război:„Bărbăţie şi Credinţă”, clasa I, şi „Crucea Serviciul Credincios”, cu spade, clasa I.

Încă un amănunt esenţial:mărturiile sale se adaugă altora, similare, din care aflăm despre bunele raporturi de cooperare dintre armatele româno-germane, dar, care, pe măsură ce situaţia frontului se agrava, se deteriorau, ajungând chiar la sentimente de ură ale germanilor împotriva românilor – după cum menţionează autorul —, consideraţi vinovaţi de ruperea frontului şi de încercuire. Şi toate acestea fără a se ţine cont de precaritatea dotării trupelor române, începând de la echipament, hrană, muniţie, armament ş.a., inferioritatea numerică faţă de adversar, mărimea fronturilor de apărat etc.

Dar în însemnările sale Sandu V. Cernat ne face cunoscută şi rigoarea sistemului legislativ militar românesc, demn de admirat chiar în acele condiţii de război şi de mare învălmăşeală. Constatăm acesta prin redarea unui fapt petrecut în oraşul Izium, pe Doneţ, în iunie 1942:„Trupele noastre trecuseră de zona mlăştinoasă Oskol, în zona Doneţului, şi mărşăluiau în urmărirea trupelor sovietice care se retrăgeau spre Est, în direcţia Donului. Într-una din acele zile a venit la comandamentul diviziei noastre o femeie, din oraşul Izium, care a reclamat că în noaptea precedentă a fost brutalizată şi violată de un ofiţer român, aflat în stare de ebrietate. Victima era profesoară sau învăţătoare şi cerea ca făptaşul să fie pedepsit. [...] s-a descoperit că autorul era un maior de infanterie. A fost sesizată Curtea Marţială — care funcţiona pe lângă marea unitate militară, Corpul VI Armată. Aceasta a făcut cercetările de rigoare şi găsindu-l vinovat, pe ofiţerul respectiv, l-a condamnat la degradare militară şi la moarte prin împuşcare. În seara aceleiaşi zile sentinţa a fost executată”(pp. 29-30).

Mărturiile maiorului (r) Cernat devin importante şi dacă ţinem cont de informaţiile pe care le furnizează cu privire la eroii căzuţi în prizonierat:identificăm în jurnalul său nume, multe nume, locurile în care au fost înhumaţi sau, după caz, locul de debarcare a trupurilor lor, oferindu-ne astfel o bază de plecare într-o eventuală reconstituire istorică.

Încheiem cu vorbele aceluiaşi istoric Florin Constantiniu:„Această carte este o mărturie extrem de importantă pentru istoricul militar şi extrem de emoţionantă pentru cititorul de rând. Este importantă pentru istoricul militar pentru că redă viaţa de lagăr pe care noi o cunoaşteam foarte puţin, iar pe de altă parte, este emoţionantă pentru că arată cât poate să sufere un om. Poate că niciodată nu poate fi ilustrată mai bine ca acum zicerea:«Să nu dea Dumnezeu omului cât poate să îndure!»”.

NOTE

[1]Este vorba de cunoscutul feldmareşal al celui de-Al Treilea Reich, Friedrich Paulus (23 septembrie 1890-1 februarie 1957). El a fost înaintat în mod special de către Hitler la acest grad, care dorea astfel să-l oblige să nu se predea. Cu toate acestea, Paulus s-a predat sovieticilor, fiind pentru prima dată în istoria armatei germane când un feldmareşal era făcut prizonier. Paulus s-a căsătorit în 1912, pe când era un tânăr ofiţer german, cu românca Elena Rosetti.

 

""